III. Tata, s-a mai pomenit?

E seară și puțin răcoare. Azi ne plimbăm prin locurile copilăriei mele, copilărie ce nu are timp pentru nimicuri căci se bucură minunându-se de mărețiile din jurul ei.

Tata e cel mai puternic și deștept om din lume. Pentru mine altul ca el nu mai este, iar eu împărățesc pe umerii lui strângându-mi-se inima de prezența lui Dumnezeu, Cel cel a făcut cerul și stelele. Căci cine altcineva le-ar fi putut face? Stelele acestea care strălucesc atât de minunat…

Și cum să pot crede că o asemenea frumusețe a apărut din întâmplare? E prea frumos ca să fie întâmplător.

„Acela este carul mare, acesta carul mic…” La început îi spun că nu le văd dar apoi, pentru că insistă, ca să scap de gura lui, îl mint pe tata că le văd pe toate. I-aș spune să mă lase în pace cu prostiile lui dar mi-e frică să nu se supere și să nu îmi mai răspundă apoi la toate întrebările pe care le am: „Tata, s-a mai pomenit să ajungă un om pe lună?! Așa am auzit la grădiniță… Dar pe stele?!”. Povestește așa frumos și sigur de lucruri pe care eu nu le știu și nu le pot vedea! Și nu știu de ce, dar îl cred de fiecare dată. E cel mai vrednic de crezare om din lumea aceasta. Mama e bună. Mă copleșește cu bunătatea, cu dragostea ei. Îmi fură grijile, durerile și oboseala când mă ia în brațe și mă pupă, dar când e vorba să întrebi ceva… mergi la tata. Da, mi-ar plăcea să fiu frumos, harnic și mângâietor ca mama… și cinstit și deștept ca tata. Și nu o uit nici pe sora mea care mi-e cel mai statornic prieten. Aș vrea să fiu un om loial ca ea, cu care te cerți și imediat după aceea îți pune masa, îți spală hainele, îți face patul și te iubește din toată inima.

Ce minunat e Dumnezeu care a făcut toate acestea! Mă fac tot mai mic și mă întreb cât de mare trebuie să fie El. E clar că e așa mare că nici nu vreau să-L văd, de frică să nu mă pierd, să nu mă ascund cu totul în mine, aici unde acum Îl simt așa de viu…, de cald…, de bun…

Mă întreb încurcat: având El atâtea lucruri de care să poarte grijă, cum își mai aduce aminte de mine? Mi se pare că ar cam trebui să mă uite, așa că am să mă rog tot mai mult ca să nu o facă, ci să poarte grijă și de mine, El care e atât de puternic încât mă poate feri de tot răul. „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat pe el.” (Psalmi 8,4-6)

Așa am simțit eu argumentul rațional pentru existența lui Dumnezeu pe care teologii îl numesc cosmologic: totul în jurul nostru are o cauză și e schimbător și de aceea gândim și simțim necesară o Existență Perfectă, Cauză Primă. Problema este că, mic fiind, eu simt Această Cauză dar cum să-i fac și pe alții să O simtă habar nu am. Doar El îi poate face! O să mă rog și poate o să Se arate în inimile lor, deși nu sunt sigur că vrea. Mai târziu aveam să aflu nu numai că vrea ci că a dat această putere minunată și oamenilor… Le-aș spune, dar sunt prea mic. Poate la timpul și la momentul potrivit… dacă mă va băga cineva în seamă.

Numai bine!

Siluan Popescu

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Dreapta credinta (Dogmatica), TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la III. Tata, s-a mai pomenit?

  1. dana zice:

    Superb scris…. Mi-e dor de-ai mei……….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s