„Magicianul” de John Fowles – Facerea unei opere de artă

„Mă aflam în luminişul din jurul ruinelor, având sentimentul că eram aşteptat. Ceva mă aşteptase aici de când mă născusem. Stând acolo, am aflat cine aşteptase: eu eram cel care aşteptase. Eu eram aici; această casă era aici, […] şi totul a existat dintotdeauna aici ca reflectări ale sosirii mele în acest loc.” (Magicianul, Capitolul 17)

Nicholas Urfe, eroul acestui roman, este „opera” excentricului miliardar Maurice Conchis în acelaşi fel şi în aceeaşi măsură în care romanul însuşi este opera lui John Fowles, şi pune astfel în scenă foarte adecvat procesul naşterii operei, aşa cum chiar Fowles l-a prezentat în volumul de eseuri Wormholes: Iei un personaj şi îl aşezi în luminişul ce înconjoară ruinele, mai exact între toate obiectele de artă care „nu trăiesc”, de vreme ce nu mai sunt în curs de realizare şi atâta timp cât nu sunt în relaţie cu o instanţă care să le „citească”, în locul unde totul există în potenţialitate; apoi îl asculţi, îl urmăreşti, ca să vezi ce vrea să facă.

Foloseşti metode şi instrumente pe care le-ai pregătit deja (echipa de „actori” de la Bourani, piesa de teatru a cărei scenă este la început insula şi mai apoi întreaga viaţă a lui Nicholas) precum şi talentul „regizoral” înnăscut (inspiraţie); adaptezi scenariul pe măsură ce materialul, sau personajul, sau opera în construcţie reacţionează, se implică în jocul modelării sale, îţi dă mereu alte idei şi alte formule pentru expresie, pentru continuarea creşterii sale înspre un obiect de artă finalizat, care să se poată desprinde de autorul său. Iar „saltul”, „decolarea” este momentul confundării totale a autorului cu lumea despre care scrie, obiectivizarea lui completă, ieşirea din egoismul personalităţii „lirice” spre o impersonalizare creatoare.

Experienţa de la Bourani are rolul de a-l purifica pe Nicholas, de a-l transforma, pe unul dintre planurile ficţiunii, într-un om întreg, într-un om liber, care se cunoaşte pe sine (Fowles credea cu putere în capacitatea omului de a se desăvârşi, de-a se autodesăvârşi), iar, sub un al doilea aspect, de-a dramatiza relaţia oricărui autor cu proiectul în desfăşurare al operei sale. Nu întâmplător Alison (floarea de nu-mă-uita, amintirea faptelor conştientizate şi asumate, mai reală chiar decât evenimentele în sine), femeia care îl iubeşte, sfârşeşte prin a juca rolul principal în piesa de la Bourani abia după ce prin viaţa eroului a trecut Lily de Seitas „zeiţa şarpe din Knossos; Electra; Clitemnestra, dr. Vanessa Williams, tânăra şi strălucita arheoloagă” cu toate măştile ei, ca tot atâtea influenţe şi doruri culturale ale lui. Raportarea lipsită de egoism subiectiv şi de autoînşelare la fiinţele din jur salvează şi instaurează opera.

Ioana Tătaru

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s