I. Cei trei Strauss erau patru?

Când spun „trei” nu mă gândesc la Richard Strauss (1864-1949), autorul operei „Cavalerul rozelor”, pe care Grigore Constantinescu îl încadrează în perioada modernismului muzicii simfonice; sau, mai curând, îl priveşte ca pe unul dintre punctele finale voluntare puse Romantismului muzical (critica afirmă că Richard şi-ar fi putut întrece omonimii, dacă ar fi încercat să-i facă pe contemporanii săi să danseze, în loc de a-i lăsa să asculte muzica).

Mă  gândesc la Josef, fratele mai tânăr al lui Johann-fiul, autorul valsului „Biografia mea este numai dragoste şi bună dispoziţie”, sau al polcilor „Ohne Sorgen” (Fără griji) şi „Moulinet Polka” (polca este un dans popular din Boemia, importatat de vienezi via Praga). Deşi există critici care îl consideră cel mai înzestrat de Muză din toată familia Strauss, el a murit prea tânăr ca să fi apucat să-şi dea adevărata măsură a talentului, cu toate că piesele pe care le-a scris sunt „vesele, stenice şi exultă bucuria de a trăi” (George Sbârcea). Se spune că secretul universalităţii muzicii tuturor celor trei, tatăl şi cei doi fii compozitori, este totuşi o religie a formei, ca principal comandament estetic, dincolo de aparenta spontaneitate, sinceritate şi simplitate pe care le mărturisesc melodiile.

Mă gândesc la Josef numai în momentele în care vreau să las numelui Strauss întreaga glorie a muzicii de dans şi de „promenadă” care a fermecat ţara Dunării albastre şi apoi întreaga Europă, la sfârşitul epocii de glorie a Vienei imperiale. Dar, după spusele criticului de artă Hendrik van Loon, treimea căreia ar trebui să-i fie atribuită paternitatea valsului este alcătuită din cei doi Johann de mai sus şi Joseph Lanner (1801-1843). Nici unul dintre ei n-ar fi putut realiza singur ceea ce au reuşit să facă împreună. Lanner a lucrat în condiţii mai modeste decât ceilalţi doi, deoarece era lăutar în orchestra unei mici cafenele din Prater. El şi-a numit primele valsuri „ländler”, după unul dintre ritmurile populare austriece preferate de publicul său.

Voga cafenelelor şi deci şi muzica lor „concertantă” sunt o altă născocire vieneză care a cucerit lumea. În grădina Union de la Bucureşti, pe unde şi-a plimbat Caragiale eroii, orchestra cânta, înaintea spectacolelor de vodevil sau operetă, muzică de café-concert. Şi la fel s-a întâmplat multă vreme după, la Kübler, Fialkowski, Gambrinus, la Terasa Oteteleşteanu, locuri de întâlnire cotidiană unde se discuta artă, literatură, afaceri sau politică. Era nevoie de un anumit tip de muzică, adică tocmai cel propus de primele orchestre de cafenea, rămase definitiv în istoria muzicii, ale lui Josef Lanner şi Johann Strauss-tatăl (autorul  Marşului Radetzky şi, în cele din urmă, director oficial al balurilor Curţii imperiale de la Schönbrunn), care, atunci când nu cântau pentru baluri, cântau spre a-i amuza pe cei de la mese.

În ceea ce îl priveşte pe Johann-fiul (1825-1899), el a devenit şef al orchestrei municipale din Viena, cu care a întreprins numeroase turnee în Europa, secondat de fratele său Josef. Jacques Offenbach l-a îndemnat să scrie operete, ceea ce a dus, printre altele, la apariţia lucrărilor „Sânge vienez”, din 1899 şi „Voievodul Ţiganilor” (1885). Valsul său Frumoasa Dunăre albastră reprezintă chintesenţa muzicii vieneze a epocii, o rapsodie a clipei trecătoare, care, deşi produsul unui loc şi timp anumit, avea să fie în curând adoptată de întreaga omenire.

Ioana Tătaru

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s