Lucrurile arcului

«Yumimoto era una dintre cele mai mari companii din univers. Catalogul de Import-Export Yumimoto era versiunea titanică a celui al lui Prevert: de la şvaiţerul finlandez pînă la soda singaporeză, de la fibra optică canadiană pînă la pneurile franţuzeşti şi iuta togoleză, nimic nu-i scăpa.»

În acest spaţiu al internaţionalului comercial, scriitoarea belgiană Amélie Nothomb trăieşte şi povesteşte experienţa unei întâlniri cu „celălalt”, cu un „altfel” al omenescului pe care nu l-ar fi bănuit, deşi Japonia este ţara în care s-a născut, pe care a iubit-o şi s-a străduit să o «înveţe» din cărţi ; cu toate că a fost nevoită să o părăsească la vârsta de cinci ani, s-a simţit mereu un copil al Kansai-ului şi şi-a dorit să revină acolo.
„Uimire şi cutremur” este relatarea spumos umoristică a locului amar pe care autoarea l-a trăit descoperind – într-un spaţiu cu o esenţă despre care credea că o cunoaşte şi de care simţea că aparţine – o apariţie străină şi stranie, un « ceva » ostil şi opus lucrurilor păstrate în amintirea ei. Acest loc porneşte de la o incompatibilitate violentă între „normalul” din definiţia creierului occidental şi cel perceput de creierul nipon, însă îmbracă treptat haina unei confruntări directe a tinerei secretare (care îşi ia rolul foarte în serios) cu şefa ierarhică.

Numele lui Fubuki Mori se traduce „Furtună de zăpadă în pădure”,  în vreme ce numele eroinei, în traducere japoneză, conţine cuvântul „ploaie”, ceea ce o face pe Amélie-san să conceapă şi să caute să aplice în viaţă asemănările şi apropierile dintre ele ; până în momentul în care îşi dă seama că nimic din lucrurile pe care ea le recunoştea drept afinităţi nu există din perspectiva tinerei japoneze (cu şapte ani mai în vârstă decât ea şi cu douăzeci de centimetri mai înaltă decât oricare dintre colaboratorii săi bărbaţi). Mai mult decât atât, gesturile şi acţiunile Améliei sunt percepute de cealaltă ca agresive, jignitoare şi în cele din urmă de-a dreptul prosteşti. Splendida domnişoară Mori, cel mai desăvârşit exemplu de frumuseţe şi inteligenţă feminină niponă (afecţiunea şi admiraţia calmă pe care autoarea le resimte pentru ea rămân tot timpul vizibile în tonul textului, chiar şi atunci când povesteşte episoadele de „tortură” la care aceasta o supune), este surprinsă, pe parcursul cărţii, într-un fel de deliberare cât se poate de onestă : Fubuki se străduieşte să se lămurească dacă tânăra ei subalternă este rău-voitoare şi încearcă să saboteze compania ca să se răzbune pe şefa ei, sau este pur şi simplu handicapată mental, concluzie la care se opreşte în cele din urmă, la expirarea contractului Améliei, după ce o „promovase” pas cu pas (şi – dintr-un anumit punct de vedere, pe care ea nu a reuşit să şi-l schimbe – nu fără motiv) până la funcţia de femeie de serviciu la toalete.

„De fiecare dată cînd mă gîndesc la Fubuki, revăd arcul nipon – mai mare decît un bărbat. De-asta am botezat compania „Yumimoto”, adică „lucrurile arcului”. Şi ori de cîte ori văd un arc îmi amintesc de Fubuki, mai înaltă decît un bărbat.” Episodul cheie al conflictului dintre cele două tinere se consumă în momentul în care Améliei i se oferă şansa de a arde nişte etape şi de a fi « promovată » mult mai repede decât ar fi permis regulile extrem de stricte ale ierarhiei în firmă ; Fubuki face în aşa fel încât regulile să fie respectate, prin singura modalitate cu putinţă : o dă în vileag şefului ei ierarhic, superiorul lor comun, pe care Amélie-san aproape că reuşise să îl «ocolească» în drumul carierei ei (din întâmplare, câtuşi de puţin din calcul). Domnişoara Mori însă găseşte acest fapt cu desăvârşire respingător şi o acuză că „umblă cu tertipuri după o promovare la care nu are dreptul”.

Fubuki îşi dorise în copilărie să fie campioană la tir cu arcul, iar cartea o arată a fi ajuns arcul însuşi : mai puternică, mai frumoasă şi mai inteligentă decât sistemul de relaţii încetăţenite în care trăieşte, ar avea ea oare cu adevărat posibilitatea de a-l transforma ? Pare că ar alege să îl folosească şi să îl întărească, în loc să îl deschidă şi să îl umanizeze, totuşi răspunsul la această întrebare se ascunde în pădurea limbajului, cu care ea îşi înrudeşte numele.

Ioana Tătaru

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s