Teologia lacrimilor – Irenee Hausherr

Alegerea unei cărţi de o asemenea factură, ce iese din ecuaţiile propriului firesc, are drept punct de plecare convingerea că uneori avem datoria de a ne reaminti de existenţa unor lecturi adecvate momentelor vieţii.

În preajma marii sărbători ortodoxe ce se apropie, neputincios cumva în faţa manifestărilor cu iz de târg, m-am hotărăt să scriu despre o carte ce a rămas, sunt convins, destul de necunoscută în rândul laicilor. Cu mai mult timp în urmă, Editura „Deisis” şi-a propus prin colecţia Mistica, îngrijită după propria ştiinţă de Ioan I. Ică, să (re)aducă sub forma unui program duhovnicesc bine gândit, câteva studii de referinţă, cu aplicabilitate firească în spaţiul creştin răsăritean. Din 2000, (anul Apocalipsei după unii pricepuţi !) şi până în clipa de faţă, două au fost cărţile faţă de care m-am simţit aproape. Prima aparţine lui Nicodim Aghioritul, un volum celebru, o cale mistică cât şi un tratat de strategie duhovnicească în apărarea simţurilor. Cel de-al doilea volum pe care îl am în atenţie este o lucrare, aşa cum afirmam câteva rânduri mai sus, probabil mai puţin cunoscută, deşi aş fi extrem de bucuros să aflu că intuiţia îmi este total eronată. E vorba de o altă perspectivă asupra posibilităţii de mântuire. Dacă mi se permite, într-o mică paranteză, îmi amintesc şi acum o conferinţă a lui Costion Nicolescu, în care s-a afirmat ideea că omul se naşte cu un singur scop: acela de a nu rata ţinta. Precum într-un proces logic de echivalare totală, putem aşeza măcar pentru o clipă sub semnul unei relaţii de sinonimie cuvântul „ţintă” cu realitatea lui Iisus Hristos. Mai simplu, omul se naşte cu obligaţia răspicat formulată de a-l întâlni pe cel ce a consimţit la „îndumnezeirea omului”. Obstacolele ce intervin în drumul firesc de după botez sunt dintre cele mai dificile dar şi căile de a accede reprezintă atestări în imediat ale voinţei divine.

Una dintre aceste căi este prezentată în cartea al cărei titlu l-am tot amânat până în clipa de faţă. Părintele Irenee Hausherr publica în 1944 o carte ce avea să devină clasică pentru „învăţământul înalt” şi nu numai. Cu timpul, „Teologia lacrimilor”, a devenit realmente un volum central în studiul creştinismului răsăritean iar calea pe care o prezintă vine cu o rezolvare inedită. Întâlnirea cu ipostasul divin poate fi mijlocită de „plânsul” şi „străpungerea inimii”. Deşi pleacă de la forma unui studiu bine documentat, ale cărui argumente sunt destul de solide, cartea, prin modul în care este concepută, se autopropune mai degrabă ca un ghid de experiere duhovnicească. Prin multitudinea exemplelor, mai precis a pildelor la care apelează, ar putea foarte bine să fie o continuare a „Patericului”, a lucrărilor lui Nicodim Aghioritul ce reînnoiau duhul filocalic, a „Limonariului” ori a altor cărţi pilduitoare. Totuşi, ce face diferenţa ? Prefer să scriu despre „Teologia lacrimilor” şi nu despre „Pateric” – de exemplu, deoarece, sunt convins, omul modern şi-ar putea da mai uşor seama de importanţa şi de menirea sa în lume, pornind de la o construcţie eminamente intelectuală, cu care este obişnuit şi care, sincer spus i-ar gâdila orgoliul, pentru ca mai apoi să cadă în capcană şi să îşi redescopere acel organ care îi va permite să recepteze adevărurile simple ce l-ar putea ajuta în a nu rata ţinta.

De altfel, însăşi prezentarea cărţii de către editură este interesantă prin faptul că primele pagini anunţă odată cu vocea autorizată a lui Ion I. Ică amploarea discursului, pentru ca mai apoi să fie inserat un micro-eseu, în fapt o alegorie semnată Andrei Pleşu, preluată din volumul acestuia „Minima moralia” – „Darul lacrimilor: de la Ioan Scărarul la Robinson Crusoe”. În paginile cărţii se mai află două fenomenologii patristice ale plânsului şi ale lacrimelor, pornind de la „Omiliile despre mulţumire” ale Sfântului Vasile cel Mare. Prin urmare, sunt trasate datele definitorii ale plânsului natural, plânsului lui Hristos şi plânsului creştinilor, stare percepută ca un fenomen de conştientizare a binelui pierdut. Mai departe, avem un „florilegiu” de texte ce se referă la plânsul îndumnezeitor, texte aparţinând, aşa cum era firesc, spiritualităţii răsăritene. E vorba de nume de primă importanţă pentru acest spaţiu precum Părinţii Capadocieni, Părinţii Patericului, Sfântul Ioan Scărarul, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Nichita Stihatul.

Odată cadrul creat, intrăm propriu-zis în substanţa cărţii: Irenee Hausherr este de-a dreptul fascinant deoarece explică în cuvinte puţine şi bine alese o posibilă cale a dobândirii mântuirii, cale anunţată anterior. Alternând cu inteligenţă principii retorice şi stiluri de argumentare specifice culturii vestice, sprijinindu-şi afirmaţiile pe numeroase exemple din literatura patristică, textul propriu-zis nu are cum să rateze interesul cititorului. Aşa cum era şi firesc, eseul începe de la definirea exactă (dacă îmi permiteţi să utilizez măsuri mai degrabă convenţional – lingvistice) a termenilor pe care se bizuie întreaga demonstraţie: „penthos” şi „katanyxis”. Primul acoperă din punct de vedere etimologic înţelesuri precum doliu, întristare adâncă pentru moartea celor apropiaţi, durerea pricinuită de un anume accident ori lamentaţia după un zeu mort. Ultima posibilitate deschide sensuri conotative ce îşi migrează cu timpul înţelesurile către sensul general acceptat. Al doilea termen este cunoscut mai întâi drept un sinonim al lui „penthos”, deşi, la rândul său, se apropie de expresia „oinos katanyxeos” – vinul străpungerii ori al mâhnirii. „Katanayxis” ar reprezenta o înfiorare, o emoţie ce sădeşte în adâncul sufletului un sentiment, o atitudine ori o hotărâre. Treptat însă, se poate vedea mult mai clar care este relaţia de fineţe între „katanyxis” şi „penthos”. Prima, care este mai degrabă numele unei acţiuni, desemnează zguduirea datorată unei cauze (adesea exterioară), în timp ce „penthos” rămâne să denumească reacţia psihologică. Ciudat este faptul că unul dintre primii interesaţi de o apropiere faţă de cei doi termeni este contestatul Origen. În principiu, o intensă frecventare a cărţilor dogmatice duce la străpungerea inimii. Îl aflăm pe acelaşi Origen afirmând că „păcătosul trebuie să se smerească; trebuie să facă «roade de pocăinţă»; gândindu-se la Judecata viitoare trebuie să-I înalte lui Dumnezeu rugăciuni însoţite de lacrimi stăruitoare”. În acelaşi timp însă, „trebuie să ştie să aştepte cu răbdare ca milostivirea lui Dumnezeu să vină în întâmpinarea sa”. Origen ar putea fi poate chiar primul nume care să vorbească explicit despre necesitatea „penthos”-ului dar, peste timp, îi vom regăsi definind termenul mai mult sau mai puţin alegoric pe mari iluştri părinţi ai bisericii: Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie al Nyssei, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Evagrie Ponticul, Sfântul Ioan Cassian, Sfântul Ioan Scărarul, etc. Peste toţi aceştia, Sfântul Nicodim Aghioritul, recunoscut drept campionul renaşterii spirituale, publicându-şi un volum de rugăciuni catanictice, cu o prefaţă ce se apropie de forma unui tratat în care explică necesitatea unei asemenea posturi. În cel de-al patrulea capitol, autorul ajunge la un numitor comun în încercările sale de a defini cât mai exact noţiunea de „penthos”: primul înţeles, cel mai important în „economia” unei gândiri mistice este acela de „doliu pentru mântuirea pierdută, fie prin noi înşine, fie prin alţii”. Dar care sunt cele mai importante cauze ale străpungerii inimii („katanyxis”) ? Fenomenul îşi găseşte principalul stimulent în amintirea păcatelor săvârşite dar şi în incertitudinea legată de posibilitatea unor păcate viitoare. Mai departe, explicit, ne sunt înfăţişate „mijloacele” prin care este provocat şocul ce face să ţâşnească lacrimile: predicile cu ton moralizator, de mustrare, gândul la sfârşitul lumii, cercetarea continuă a conştiinţei şi rugăciunea asumată (a se vedea pentru mai târziu rolul rugăciunii isihaste), deschiderea sufletului în faţa unui părinte duhovnicesc, vestita exagoreusis, serviciile liturgice. Uşor paradoxal este şi faptul că pentru înlesnirea manifestării mijloacelor trebuie creat un mediu prielnic care să permită acel „kopos”, osteneala. Mediul prielnic este asigurat prin sărăcie şi singurătate, fireşte o singurătate care va uni în duh ascetul de restul omenirii. De o importanţă similară este şi capitolul dedicat „obstacolelor” printre care enumerăm akedia sau întristarea, tinereţea uşuratică şi împrăştiată, desfânarea, râsul, înlăturarea tuturor mijloacelor deja pomenite, cât şi mândria care constă „în a uita că Dumnezeu este Dumnezeu” pe când smerenia ne aminteşte „că suntem făptură a lui Dumnezeu”. După definirea procesului, prezentarea mijloacelor prin care se realizează şi a obstacolelor posibile, autorul ne prezintă prin intermediul viziunii Sfântului Grigorie din Nazianz unul dintre efectele principale ale plânsului: curăţirea privită ca un al cincilea botez, primele patru fiind: cel al lui Moise, pur alegoric, cel al Sfântului Ioan Botezătorul, al pocăinţei, cel al martiriului – cu sânge (cel desăvârşit). Iar pentru a vedea efectul acestui drum al „teologiei lacrimilor”, trebuie să ne referim la ultimul efect al stării de „penthos”: fericirea. Mai precis, lacrimile vor conduce la pacea desăvârşită, care e preludiul celei mai înalte contemplări, la descoperirea tainelor cereşti şi la o minunată transformare a întregii fiinţe.

Dincolo de exegeza completă a unei experieri totale, volumul pendulează între formule şi un lirism obiectiv prin exemplele şi pildele pe care le împrumută din scrierile patristice. Sunt convins că, măcar pentru aceste zile, cartea ar putea fi (re)lecturată, cu dorinţa sinceră de a înţelege că lumea nu e un bâlci.

Marius Manta

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în CUVÂNT ORTODOX. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s