“Oedip” de George Enescu

„Un subiect ca acela nu-l alegi tu: te alege el, sare asupra ta, te înşfacă, nu-ţi mai dă drumul… Nu scapi decât cu stiloul în mână, în faţa hârtiei!… ” (George Enescu)

După spusele biografului George Bălan, „gestaţia” operei Oedip a durat exact douăzeci şi unu de ani. A început probabil cu dorinţa vagă a lui Enescu de a scrie muzică pentru teatru. Ca fidel ucenic al lui Wagner, era convins că muzica şi textul pot să se îmbine şi să se completeze pentru comunicarea sensului. Trebuia, deci, să găsească un subiect şi apoi un textier demne de muzica pe care o avea în minte (libretul Lotusul albastru, pe care i-l oferise scriitorul Henri Cain  în 1906, i se păruse artificial şi superficial).

Prin 1910, Enescu, aflat la Paris, se duce la Comedia Franceză să-l vadă pe Jean Sully Mounet în rolul Oedip rege. Interpretarea îl făcea curios de multă vreme şi, într-adevăr, percepe jocul actorului din momentul în care regele îşi scoate ochii – ca pe un miracol. În faţa lui se găsea un fel de gură de leu pe care îl zădărăşte îmblânzitorul cu cangea. Şi aceasta a fost scânteia: Enescu a ştiut din acel moment că va compune un Oedip.

Cere apoi scriitorului Edmund Fleg un libret care să includă, într-un stil concentrat şi fără tărăgănări, episoade cheie din „Cei şapte contra Tebei”, „Oedip rege” şi „Oedip la Colona”; cum scrierea textului în forma pe care şi-o dorea Enescu a durat până după război, compozitorului nu îi rămâne, în tot acest timp, decât să imagineze muzica pe fundalul poveştii pe care o ştia, folosind personajul de care s-a simţit tot mai aproape pe măsură ce îi gândea expresia melodică şi parcurgând evenimentele zbuciumate pe care le trăia întreaga Europă în epoca 1914 – 1920.

Enescu a compus pentru rolul Oedip simţindu-l pe rege ca pe un frate. Spune el – fără ambiţii de super-realizare în domeniul formei şi fără să insiste asupra aurei eroice a subiectului său. Îl simţea, probabil, aproape fiindcă era el însuşi împovărat de fapte pe care nu le generase, dar trebuia să le rostuiască: în ţară muzica şi ideile lui erau mai puţin iubite decât şi-ar fi dorit, gustul compozitorilor români rămăsese la tehnica utilizării prin citare a pieselor preluate din folclor, o tehnică de rapsod, pe care Enescu o depăşise. Violonistul Eduard Caudella era chiar de părere că este păcat „să se lase stăpânit într-atât de un subiect ca Oedip, care nu este românesc”. Nu i s-ar fi putut probabil explica vreodată că Enescu voia o muzică asemănătoare priveliştii insulelor greceşti: „ţărmuri abrupte, neted desenate, aride, fără o pată, fără un copac, siluete puternice, profilate pe mare şi pe cerul albastru”.

În 1916, Enescu a dat concerte la Iaşi, cu o orchestră improvizată. A dirijat, a cântat la pian şi la vioară săptămâni şi luni, uneori în spitale, pentru luminarea inimilor oamenilor terorizaţi de război. Îşi trimite la Moscova, ca să fie ocrotite, câteva manuscrise nepublicate, printre care un număr de teme gândite pentru Oedip. După 1917 le va considera pierdute şi va reface din memorie pasajele pentru operă (deşi toate materialele i-au fost recuperate în 1923). În anii 1917-1918, scrie Simfonia a treia cu orgă şi cor, pe care criticii o consideră o anticipare simfonică a lui Oedip. Ea conţine imaginea unei mulţimi agresate, a unui atac diabolic, dar şi a unui erou care se rederesează după înfruntarea acestor încercări. Partea a treia aminteşte echilibrul şi seninătatea reculegerii de după loviturile nemiloase ale fatum-ului.

Perioada de muncă susţinută, cu textul în faţă, însă, s-a desfăşurat abia începând din 1923, la Sinaia şi la Tescani, uneori la Lausanne. În 1927 se confirmă oarecum faptul că subiectul care-l obseda pe Enescu nu-l obseda numai pe el: Igor Stravinski prezintă în premieră de anvergură internaţională opera sa oratoriu „Oedip rege”. Perspectivele din care era abordat subiectul însă erau cu totul diferite: Stravinski voia exerciţiul impecabil din punct de vedere tehnic al unei epopei neoclasice, cu libretul în latină, în timp ce Enescu voia (şi a izbutit) o tragedie lirică autobiografică, cu elemente de muzică populară est-europeană şi cu un libret ca o dramă de idei.

Ioana Tătaru

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s