Porturi pe întinsa mare a Sargaselor

La apariţia romanului Jane Eyre, în anul 1847, eroina care dădea numele cărţii era o femeie oarecum diferită de contemporanele sale. Curajoasă, instruită şi mai ales capabilă de acţiune după propriul cuget şi nu după prescripţiile sociale sau constrângerile materiale, Jane a plăcut teribil cititorilor americani (deşi autoarea a trebuit să îşi semneze cartea cu un pseudonim masculin ca să poată fi luată în serios de edituri). Iar de atunci încoace, fermecătorul ei calm şi discreţia tenace cu care rămâne ea însăşi, fără ostentaţie, au clădit un fel de model ce impresionează şi astăzi plăcut publicul admirator de caractere veritabile. În poveste, acest efect este accentuat prin aşezarea ei în contrast, pe fundalul căsătoriei blestemate a lui Rochester, cu nebuna agresivă din turnul castelului Thornfield, căreia nu îi cunoaştem decât râsul sinistru şi violenţa cu care îşi înjunghie fratele, în virtutea uneia dintre tehnicile obişnuite în romanele gotice ale epocii.

În 1966, însă, apare o carte a unei scriitoare născute în insula Dominica, parte a arhipelagului Windward din Caraibe, a cărei eroină se numeşte Antoinette Cosway; Antoinette a venit pe lume pe plantaţia Coulibri şi este descendenta unei familii de proprietari de sclavi din Jamaica. Sfârşitul poveştii ne-o prezintă prizonieră a unui mariaj fără dragoste, nebună şi închisă în turnul unui castel rece şi întunecat din Anglia. Partea centrală a romanului este narată de soţul ei, al cărui nume nu îl aflăm, dar care se arată limpede a se teme de soţia lui şi mărturiseşte că nu s-a căsătorit cu ea decât din slăbiciune şi pentru bani, fără să se aştepte să descopere între ei asemenea diferenţe şi asemenea potenţial pentru conflicte. Autoarea Jean Rhys hotărâse, deci, să dea o viaţă şi o istorie mult hulitei neveste bolnave a lui Rochester, precum şi o a patra dimensiune romanului Jane Eyre; proiectul a avut ca rezultat Întinsa mare a Sargaselor.

Cartea o arată pe mica Antoinette de la bun început prinsă ca în cleşte între lipsa de afecţiune a mamei (bolnave de nervi), intrigile şi conflictele pentru bani din sânul societăţii albilor din jurul ei şi propria dragoste pentru doica sa de culoare, Christophine; Christophine creşte copila în spiritul unei sensibilităţi şi atenţii intense faţă de natură şi o iniţiază chiar în practicile magice Obeah; această educaţie va accentua tendinţe native ale fetei, care aveau să semene mai târziu în bărbatul ei groaza de „false paradisuri şi blestemata asta de vrăjitorie!”. Boala simbolizează aici monstruozitatea subordonării negrilor faţă de albi, a femeilor faţă de bărbaţi, a credinţelor locale faţă de Creştinismul colonial, într-un cuvânt orice exagerare devenită deviaţie.

Înscrierea Antoinettei la o şcoală deschisă pe lângă o mănăstire catolică, alături de alte tinere creole, nu pare să-i poată domestici trăirile. Nebunia moştenită de la părinţii ei ar fi putut fi atenuată, probabil, dacă fata ar fi rămas în locurile de baştină ale Christophinei, de care simţea că aparţine, la căldura soarelui din insule, în grădina de la Coulibri; mutarea ei, prin măritiş din considerente social financiare, într-o Anglie a pădurilor negre şi reci e de natură să-i agraveze starea.

Partea a treia a romanului este povestită aproape fără coerenţă de ea însăşi. Ajunsă prizonieră în turnul de la Thornfield, sub cheia lui Grace Poole, o captivă ascunsă, Antoinette pierde noţiunea spaţiului şi a timpului, nu mai crede că se află în Anglia şi nu îşi recunoaşte fratele atunci când el o vizitează (paralelismul episodului cu cel din Jane Eyre, cel privit din perspectiva lui Jane Eyre, creează o impresie şocantă). Ulterior nu îşi aminteşte incidentul. În schimb, începe să viseze în fiecare noapte că fură cheile lui Grace şi se duce să exploreze castelul. Ceea ce din nou trimite la râsul ciudat pe care îl tot auzea Jane pe coridoare şi la incendiul stârnit „inexplicabil” în dormitorul lui Rochester: în visele ei, Antoinette aprindea zeci de lumânări şi făcea clădirea torţă. Cartea lui Jean Rhys se încheie cu imaginea Antoinettei, coborând treptele închisorii ei, cu sfeşnicul în mână.

Ioana Tătaru

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s