Zeul toleranței

Argumentele normalității ortodoxe

Îmi revin în minte, din ce în ce mai des, fericiții ani de după 1989, mai precis acea perioadă de grație de-a lungul căreia mai multe edituri începuseră să tipărească carte religioasă de calitate. În sfârșit, aveam de-a face cu texte ce îți propuneau o micro-istorie a receptării lor, adesea cu un aparat critic ce se dovedea a fi util. Mai mult, librăriile erau asaltate de oameni ce rămăseseră din nefericire în afara aerului puternic al creștinismului autentic, dar care, acum, probau o certă nevoie de a-și găsi modele.
Iar când aflai Dogmatica lui Stăniloae (a mi se scuza familiaritatea!) ori setul complet Viețile sfinților, cât și Filocalia, te puteai considera un fericit. Circulau casete, compact-discuri, înregistrări video mai mult sau mai puțin clandestine, conturând nevoia evidentă a acelorași oameni de a rămâne în căutarea Adevărului. Până și câteva din instituțiile de prestigiu admiteau, ba chiar girau un schimb de idei firesc și netrucat, având în centru figuri monahale emblematice.

Această perspectivă fi-va, desigur, una eminamente subiectivă! Și totuși, reîntâlnindu-mi câțiva din prietenii de odinioară, am fost bucuros surprins de faptul că mai toți, după măsura priceperii, au rămas cu o gândire vie, neinteresată de a pedepsi, de a înfiera, ci în primul rând de a restabili echilibrul, de a compensa răul prin fapte, idei, atitudini etc. Cu timpul, într-un firesc al lumii de azi, majoritatea ne-am abătut de la setul de principii declarate în gura mare, în primii ani de libertate. Interveniseră alte calcule, ne afundasem prin alte cotloane, căzusem, abdicasem dar parcă mai mereu am avut șansa de a ne re-descoperi printr-un Altul, venit la momentul oportun. Se pare că ne-a fost îngăduită smerenia de a privi în direcția potrivită.

Deși tonul acestor prime paragrafe poate părea unul desuet, contrar “finețurilor” secolului, poate chiar în văzul unora fiind eminamente pășunist, îl voi motiva tocmai prin nevoia de a-l contrapune nebuniei vremurilor actuale. Nu sunt nici pe departe un fan al apocalipselor anunțate din oră în oră, nu îmi plac scenariile neconforme cu realitatea, dar pur și simplu mă văd adesea nevoit să strâng din dinți în fața unei lumi guvernată după idealuri false, de-o clipă, apărând interese injuste, probând la orice pas o nesimțire aparte, în contra firii umane. Cu certitudine, trăim o nouă eră! Ne învățăm unii pe alții nu cum să ne fim de ajutor, ci cum să devenim cât mai toleranți. Să nu uităm, la urma urmelor, postmodernismul (din care ne încăpățânăm să ieșim) a adus cu sine nevoia unei de-canonizări ce nu cunoaște oprire. Haosul, aleatoriul, fragmentul devin certitudini în existența omului contemporan. Cel de lângă noi nu se mai ghidează neapărat după pilde ce “și-au mâncat mălaiul”, ci este nevoit să respire într-o societate poluată de interese postindustriale, clar economice. Totul devine relativ, nu am nici acum cum să uit reportajul difuzat de unul dintre posturile așa-zis caritabile, reportaj în care vedeai cu amărăciune copii ce sufereau de foame, în timp ce în plan secund, involuntar, apărea logo-ul unui colos transfrontalier. Ce e nou? Pe bună dreptate, aproape nimic – din păcate, am ajuns să admitem că ne-am obișnuit, că fiecare mai apără ce poate; construim lumi proprii, uitând că sensul omului este și acela de a co-împlini viața celui de-aproape. Societatea contemporană aduce cu sine multe avantaje. Nu le voi trece acum în revistă pentru simplul motiv că acestea sunt cunoscute în tot locul, începând cu statele membre în diferite organisme și până în lumea a doua, a treia, a patra. Nonsensul actual este acela că oricine poate suferi și mai mult dacă nu corespunde unor criterii. Dar chiar despre aceste criterii ne este din ce în ce mai greu să vorbim: ele sunt într-o continuă prefigurare, își schimbă consistența, ne scapă printre degete. Și asta se întâmplă deoarece am tolerat fără discernământ, am tolerat fără măsură, nu am știut să înlocuim încrederea omului în propriile capacități cu ceea ce aveam drept moștenire. Am căutat noutatea, în timp ce memoria ne juca feste și ne îndepărta de tradiție. Am continuat să citim, să fim prețioși, am observat cum tot ceea ce altădată rămânea la nivel de vis acum intra în sfera posibilului.

Din fericire, mai există și oameni ce ies din acest melanj perfid. Editura Christiana tipărește în anul 2009 un volum aparte, ce joacă rolul de îndreptar duhovnicesc pentru omul începutului de mileniu trei. Unul dintre prietenii amintiți mai sus mi-o semnalase chiar cu puțin timp înainte de a-mi fi adusă spre lectură – mai avem oare discernământ pentru faptele minunate de lângă noi?

Subintitulată “O perspectivă ortodoxă”, cartea e construită cu o seriozitate exemplară. Edificiul e solid, arhitectura e de sorginte clasică, argumentele fiind expuse clar, concis, respectând principiul accesibilității. “«Zeul toleranței» și descreștinarea creștinismului” este măsura potrivită pentru a contracara mefiența unor politici actuale. Bine documentat, autorul se dovedește a fi un erudit, de o încăpățânare fericită în a-și duce demonstrația până la capăt. Lucrarea se bucură și de o prefață a lui Costion Nicolescu, cel ce admitea că textul s-ar fi putut naște și dintr-o anumită exasperare în legătură cu principiile corectitudinii politice. Pe de altă parte, caracterul apologetic al lucrării ar fi “putut fi impus de pericolele spirituale ce amenință lumea contemporană, ale cărei rădăcini și valori culturale și morale creștine sunt negate”, principalul pericol fiind chiar „descreștinarea creștinismului”.

Cu distincție, autorul opune toleranței nu intoleranța – așa cum poate ar fi fost firesc pentru ochiul omului secolului XXI – ci iubirea creștină, nevoia de a-și conduce semenul către țărmurile liniștite ale credinței adevărate. Încă de la început, este oferit drept punct de plecare un citat din Sfântul Isaac Sirul – “Să cunoști pe toți oamenii egali în bine și în cinste, chiar de ar fi vreunul iudeu sau necredincios sau ucigaș, mai ales pentru că e fratele tău și din firea ta, și a fost rătăcit, fără știință, de la adevăr”. Mai direct, cartea pe care implicit v-o prezint este o fericită înfierare a toleranței false, ce a girat de-a lungul istoriei mișcări potrivnice Bisericii. Se înțelege, dacă toleranța în sensul ei vechi se cuvine aprobată și practicată, cea propovăduită acum este de neacceptat. Pentru rigoarea informației, voi trece în revistă titlurile capitolelor: Toleranța în Sfânta Scriptură, Ce este toleranța ?, Toleranța și corectitudinea politică, Toleranța și franc-masoneria, Toleranța și legile noahide, Toleranța și știința, Creștinismul: cauză a toleranței?, Toleranța creștină, Falsa toleranță în Biserică, Râvna sufletească și râvna duhovnicească.

Conform demonstrațiilor solide, mărturisind credința autorului, aflăm că majoritatea organismelor interreligioase sau ecumenice internaționale sunt infestate în chip malign de un spirit francmasonic, urmărind ca prin spiritul sincretic promovat să conducă către slăbirea dreptei credințe creștine. În mod cert, cele mai interesante capitole sunt dedicate influenței nefaste a francmasoneriei ori comentării legilor noahide. Cele din urmă, sunt privite drept niște imperative morale naturale; paradoxal, aflăm că “Cele 7 legi ale lui Noe – Charta națiunilor – sunt codul legislativ și moral cel mai vechi al umanității, dar totodată ghidul cel mai modern pentru omul secolului al 21-lea”. Fără doar și poate, autorul pledează pentru o știință ce ar avea conștiința existenței lui Dumnezeu și care să lucreze în conformitate cu preceptele învățăturilor creștine. Poate tocmai de aceea, științele psihiatrice sunt și ele analizate atent, dar privite cu neîncredere. În sprijinul celor arătate, transcriu și câteva considerații din prefața semnată de Costion Nicolescu: “Biserica Ortodoxă, creștinii care-și asumă apartenența la ea, au o moștenire spirituală extrem de prețioasă, plătită scump, cu sângele răscumpărător al lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Este o moștenire care nu poate fi risipită fără tragică vinovăție, moștenire care se cere păstrată, îmbogățită și transmisă mai departe, din neam în neam, până la sfârșitul veacurilor. Cu «Zeul toleranței» și descreștinarea creștinismului ne aflăm în fața unei lucrări monografice de anvergură, extrem de incitantă prin temă, poate oarecum intimidantă prin dimensiuni”. Deși nu sunt foarte fericit cu alegerea autorului de a-și păstra anonimatul din rațiuni de el cunoscute, deși găsesc și contextualizări nedorite (un exemplu – consider că ar trebui revăzută trecerea lui Jean Michel Jarre în rândul promotorilor noii toleranțe), consider cartea de față un bun prilej de a ne redescoperi rădăcinile, de a mai reține alte câteva repere în marele nostru efort de a ne răscumpăra greșelile.

Marius Manta

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în CUVÂNT ORTODOX. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s