…Să ucizi o pasăre cântătoare

S-a spus despre romanul din 1957 al lui Nelle Harper Lee că este o impresionantă pledoarie împotriva rasismului. Însă impresia cu care am rămas eu după lectură a fost că toate aspectele negative subliniate în carte sunt doar un pretext pentru afirmarea existenţei în fiinţa umană a binelui şi răului deopotrivă, existenţă care trebuie asumată ca atare şi stăpânită cu calm şi discernământ. Aceasta este pledoaria avocatului Atticus Finch, lecţia pe care doreşte să o înveţe copiii lui.

Faptul că povestea este spusă prin perspectiva fiicei lui de opt ani întăreşte această senzaţie: Jean Louise „Scout” Finch nu se poate preface, nu se poate minţi, nici pe ea însăşi, nici pe ceilalţi. Nici măcar atunci când este vorba de a purta rochii în loc de pantaloni şi de a respecta uzanţele societăţii, la primirea oaspeţilor în casa tatălui ei. Privirea ei inocentă spune tuturor lucrurilor pe nume, iar Atticus a deprins-o să sesizeze întotdeauna toate laturile adevărului. Personajul Dill Harris, inspirat de persoana reală a scriitorului Truman Capote, este un instrument al păstrării acestei perspective, pe tot parcursul cărţii, prin aventurile pe care cei trei copii, Scout, fratele ei Jeremy şi Dill însuşi le trăiesc, în vacanţele petrecute în orăşelul sudist Maycomb; acolo amintirea vremurilor dinainte de secesiune este încă vie (în anii treizeci), iar „gunoiul alb” şi carpetbagger-ul sunt în continuare priviţi ca prin ochii unei mammy de la Tara (care, în acest roman, apare cu înfăţişarea bucătăresei Calpurnia).

Imaginile gotice (câinele turbat pe care Attius trebuie să-l împuşte, incendiul din casa domnişoarei Maudie, fantomaticul conac Radley) sunt dublate de imagini ale vieţii simple, calde şi parcă leneşe din micul orăşel (toţi vecinii se strâng pentru a salva obiectele din casa în flăcări, iar Bau Radley, de care copiii se tem atât de tare la început, se dovedeşte a fi un prieten, unul dintre inocenţii biruiţi de răul din lume, una dintre „păsările cântătoare” de care vorbeşte titlul).

Momentul în care Atticus hotărăşte să apere un negru nevinovat de acuzaţia de viol ce-i fusese adusă este unul de cumpănă. Întregul oraş, care înainte îl privise cu nedezminţit respect, tinde să îi pună la îndoială judecata. Copiii sunt şicanaţi la şcoală de ceilalţi copii: negrul nu putea fi decât vinovat iar Atticus nu putea fi decât complice moral la crima acestuia.

Moartea tânărului Tom Robinson, într-o încercare de a evada din închisoarea de care nu este scutit, cu toate probele pe care avocatul le aduce în apărarea lui, zdruncină încrederea în dreptate a lui Jeremy; însă imaginea este echilibrată de cea a lui Scout, scăpată de cuţitul răzbunător al acuzatorului Bob Ewell prin intervenţia lui Bau Radley, şi de exerciţiul fetiţei de a privi prin ochii salvatorului ei. Aşa devine romanul o poveste a maturizării. De la inocenţa copilăriei, pentru care răul este doar „bau-bau”, urmaşii lui Atticus Finch ajung la sesizarea corectă a răului din lume şi la abordarea lui fără cinism şi fără disperare.

Iar Atticus (al cărui nume de familie în traducere înseamnă „cinteză”) rămâne coloana vertebrală morală a cărţii, neclintit în hotărârea lui de a privi lucrurile întotdeauna şi din punctul de vedere al omului din faţa lui, de a nu se lăsa vreodată biruit de lene sau de resentimente sau de vreo idee preconcepută care să îl împingă la a fi nedrept.

Ioana Tătaru

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s