Dreptatea comunistă

1. Scurtă privire istorică asupra comunismului european

Potrivit Dicţionarului Explicativ al limbii române (DEX ‘98), comunismul este o doctrină socială, politică şi economică, constituită pe principiul abolirii proprietăţii private şi al instaurării proprietăţii colective pe baza căreia se dorea înfăptuirea societăţii comuniste. Vom realiza mai întâi o scurtă prezentare a evoluţiei politice a comunismului pentru ca apoi să revenim, mai pe larg, asupra conceptului şi conţinutului doctrinei.

Comunismul este moştenirea secolului XIX către cel următor ce s-a născut pe terenul pregătit de revoluţia franceză de la finele secolului XVIII. El „exprimă până la un punct dezamăgirea că proclamării libertăţii, egalităţii şi fraternităţii în 1789 nu i-au urmat şi faptele pe măsură, că răsturnarea vechilor raporturi de putere între plebe şi aristocraţie se vedea zădărnicită de dezvoltarea raporturilor de producţie dintre muncitori şi proprietari caracteristice industrializării. Mizând înainte de toate pe exploatarea forţei de muncă, noua aristocraţie industrial-capitalistă părea să continue şi chiar să consolideze modelul social ierarhic considerat depăşit.”[1]

Revoluţia industrială a dus la cristalizarea în jurul anului 1850 a  două consecinţe centrale: mişcarea muncitorească şi socialismul, pe de o parte; crizele economice pe de alta. Organizarea muncitorilor industriali, numiţi de către conducătorii lor „proletari”, s-a realizat urmând două direcţii: cea sindicală şi cea a partidelor. Începuturile socialismului le regăsim în Franţa, după anul 1830, iar primele sindicate au apărut în Anglia (1825).[2]

Primul centru în care intelectualii (cel mai adesea burghezi) au vrut să devină purtătorii de cuvânt ai proletariatului a fost Franţa, fără a fi nevoie să se organizeze în partide sau sindicate. După anul 1815 muncitorii şi cărturarii germani emigrează în Franţa, ţară mult mai bogată, şi constituie baza organizaţiilor secrete germane din exil – Liga exilaţilor (1834); Liga celor drepţi, ca aripă radicală a primei (1836), din care se va desprinde mai târziu la Londra Liga comuniştilor (1847), condusă de Marx şi Engels.[3]

Mişcările socialiste eşuează în Franţa şi Anglia. În primul caz prin înfrângerea muncitorimii franceze în bătălia din iunie de la Paris (1848), iar în al doilea caz din cauza  întăririi statului de drept şi constituţional pe fondul creşterii economice, care vor deveni o alternativă la revoluţie. În acest context Germania este propulsată la statutul de centru al mişcării socialiste.

Partide socialiste sunt fondate în multe state europene: Franţa (1879), Germania (1890), Italia (1891), Polonia (1892), Anglia (1893), Rusia (1898), Austria (1899). Aceste partide vor încerca să se organizeze la nivel internaţional constituindu-se Internaţionala I şi Internaţionala II, dar eforturile lor vor fi zădărnicite de izbucnirea primului război mondial (1914).[4]

Văzut ca o catastrofă originară a secolului XX, primul război mondial şi-a manifestat efectele revoluţionare şi zguduitoare asupra întregii lumi. Instituirea comunismului pe teren naţional prin Revoluţia rusă din octombrie (1917) şi, în contrapartidă, a fascismului, la început în Italia (1922), iar apoi în Germania (1933) constituie cea mai importantă urmare directă a sa, care îşi va prelungi influenţele până în contemporaneitate.[5]

Al doilea război mondial va produce o sfărâmare a întregului sistem european, ale cărui frânturi se vor vedea legate în Est şi Vest în sisteme mondiale rivale: comunismul şi capitalismul.

Sistemul comunist european se va prăbuşi între anii 1989-1991. „Polonia a fost primul stat din Europa de Est în care, la alegerile din 4 iunie 1989, comuniştii sunt învinşi. Pe 24 august, Tadeusz Mazowiecki, consilier al sindicatului Solidarnosc, a devenit primul şef de guvern care nu era comunist din fostul bloc sovietic.

În luna august 1989, mii de germani din RDG asediază reprezentanţa RFG din Berlinul de Est şi ambasadele din Ungaria şi Cehoslovacia, cerând azil politic.

Ungaria decide în primăvara anului 1989 să desfiinţeze 246 de kilometri din graniţa cu Austria, iar Rusia nu se opune. Pe 11 septembrie, Ungaria desfiinţează frontiera austriacă. La jumătatea lunii octombrie, 50.000 de germani trecuseră în Austria, prin Ungaria. Pe 25 noiembrie Partidul Comunist este îndepărtat de la putere.

Pe 7 octombrie, cu ocazia vizitei lui Mihail Gorbaciov la Berlin, au loc primele manifestaţii de protest. Conştient de tensiune, preşedintele rus le cere conducătorilor RDG o reformă. După numai două zile, pe 9 noiembrie, cade Zidul Berlinului.

În Bulgaria, Todor Jivkov este îndepărtat de la conducerea ţării pe 10 noiembrie.

Înfruntările dintre poliţie şi studenţi marchează începutul Revoluţiei de Catifea din Cehoslovacia, pe 17 noiembrie. După 41 de ani de comunism, pe 29 decembrie, disidentul şi omul de teatru Vaclav Havel este ales la conducerea Cehoslovaciei.

Primele manifestaţii anticomuniste din România sunt înăbuşite în sânge la Timişoara, pe 17 decembrie. Pe 22 decembrie preşedintele Nicolae Ceauşescu este arestat, iar pe 25 decembrie este judecat şi executat, împreună cu soţia sa.

În decembrie 1990, puterea comunistă din Albania autorizează primul partid de opoziţie, după 45 de ani.

Pe 7 februarie 1990, Comitetul Central al Partidului Comunist Sovietic a fost de acord să renunţe la monopolul puterii, iar republicile constituente ale URSS-ului au început să-şi impună suveranitatea naţională. Pe 25 decembrie 1991, Mihail Gorbaciov a demisionat din funcţia preşedinte al URSS-ului şi i-a predat puterea lui Boris Elţîn. În ziua următoare, Sovietul Suprem a votat pentru autodizolvarea sa şi a abrogat declaraţia din 1922, care stabilea în mod oficial existenţa URSS. Până la sfârşitul anului, toate instituţiile oficiale sovietice îşi încetaseră activitatea.”[6]

2. Conceptul de comunism şi doctrina comunistă

Cei care au fundamentat ideologia comunistă au fost Karl Marx şi Friedrich Engels, ea fiind dezvoltată apoi V.I. Lenin, „întemeietorul Partidului Comunist Rus, conducător al revoluţiei bolşevice din 1917 şi primul conducător de stat al Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice”.[7]

Ideologia comunistă are ca principii fundamentale deţinerea bunurilor în comun şi eliminarea claselor sociale, considerându-se că în acest mod se poate ajunge la o împărţire justă a bogăţiei care să asigure echitatea socială. Ambele principii au fost enunţate înainte de Marx, dar ele nu s-au concretizat în forme sociale ample. În acest sens îi putem aminti pe Hesiod, Platon, modelul primelor comunităţi creştine preluat în organizarea mânăstirilor, iluminiştii.

„Marx, Karl s-a născut la 5 mai (stil nou) 1818, în oraşul Trier (Prusia renană). Tatăl său era avocat, evreu, care a trecut în 1824 la protestantism. Familia Marx era avută, cultă, fără să fie revoluţionară. După absolvirea liceului din Trier, Marx urmează cursurile întâi la Universitatea din Bonn, apoi la cea din Berlin, studiind dreptul, dar mai ales istoria şi filozofia. Îşi termină studiile în 1841, prezentând o teză de doctorat asupra filozofiei lui Epicur. Marx mai împărtăşea încă pe atunci concepţiile idealiste ale lui Hegel. La Berlin, se alătură cercului „hegelienilor de stânga“ (Bruno Bauer şi alţii), care încercau să tragă din filozofia lui Hegel concluzii ateiste şi revoluţionare.”[8] Din această descriere pe care ne-a lăsat-o V.I. Lenin desprindem principalele concepţii pe care Marx le-a îmbrăţişat, care se vor regăsi în doctrina comunistă: ateismul şi lupta de clasă.

Marx considera că întreagă istorie este străbătută de lupta între clasele sociale pentru a intra în posesia avuţiei. Manifestul partidului comunist afirmă chiar din început: „Istoria tuturor societăţilor de până astăzi este istoria luptelor de clasă.”[9] În viziunea sa, evoluţia istorică trebuie să îşi găsească apogeul în comunism, o societate în care bunurile sunt deţinute în comun, ceea ce va duce la dispariţia claselor sociale şi împărţirea echitabilă a avuţiei. Pentru a ajunge la aceasta, consideră a fi necesară o revoluţie care să răpească proprietarilor mijloacele industriale, pe care să le dea muncitorilor. Problema principală a societăţii este considerată a fi progresul economic şi distribuirea echitabilă a bogăţiei. Marx recunoaşte că o societate ideală presupune mult mai multe lucruri, dar aceasta este precondiţia existenţei sale.

Pentru a ilustra mai exact doctrina comunistă redăm mai jos paşii concreţi prevăzuţi de Manifestul Partidului Comunist pentru a se realiza trecerea de la societatea burgheză la cea comunistă:

„1. Exproprierea proprietăţii funciare şi întrebuinţarea rentei funciare pentru acoperirea cheltuielilor de stat.

2. Impozit progresiv ridicat

3. Desfiinţarea dreptului de moştenire

4. Confiscarea proprietăţii tuturor emigranţilor şi rebelilor

5. Centralizarea creditului în mâinile statului cu ajutorul unei bănci naţionale cu capital de stat şi cu monopol exclusiv.

6. Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mâinile statului.

7. Sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de producţie, desţelenirea şi ameliorarea pământurilor după un plan comun.

8. Egala obligativitate a muncii pentru toţi, organizarea de armate industriale, îndeosebi pentru agricultură.

9. îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsuri având ca scop înlăturarea treptată a opoziţiei dintre sat şi oraş

10. Învăţământ public gratuit pentru toţi copiii. Interzicerea muncii în fabrici a copiilor, sub forma ei actuală.”[10]

Concluzionând, putem spune că garantul echităţii sociale în viziunea lui Marx este statul, în mâinile căruia trebuie să se concentreze toată avuţia, pe care apoi să o împartă în mod egalitarist.

În capitolul următor vom încerca să arătăm cauzele care au dus la eşecul instaurării dreptăţii sociale de către comunism.

 3. Cauzele eşecului sistemului comunist

În rândurile ce urmează ne vom referi la falimentul moral al comunismului şi doar accidental vom face referire la cel economic ori social. Marx îşi afirmă dorinţa de a contribui la binele umanităţii, dar vom vedea că aceasta nu este condiţia suficientă pentru reuşită: „Am fost tot timpul între viaţă şi moarte. A trebuit, deci, să folosesc fiecare clipă când puteam munci pentru a-mi termina opera, căreia i-am jertfit sănătatea, fericirea vieţii mele şi familia. (…) Dispreţuiesc pe aşa-numiţii oameni „practici” şi înţelepciunea lor. Cine se complace să fie o vită poate, desigur, să întoarcă spatele chinurilor omenirii şi să-şi vadă numai de pielea sa. Dar eu m-aş fi simţit cu adevărat nepractic dacă crăpam fără să fi terminat complet, cel puţin în manuscris, cartea mea.”[11]

Pentru ca o faptă să fie bună trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe: scopul său să fie unul bun, mijloacele folosite să fie bune, persoana care realizează fapta să fie competentă şi fapta să se realizeze la momentul cuvenit. Să ne gândim la activitatea unui chirurg. Dacă chirurgul nu este însufleţit în activitatea sa de iubirea de semeni ci de dorinţa de câştig material nu va ezita să se arate neglijent în momentul în care pretenţiile sale materiale nu sunt satisfăcute. În acelaşi timp, oricât de multă iubire de semeni ar avea chirurgul, el nu va reuşi să realizeze operaţii la fel de complexe ca cele realizate de un coleg al său ce lucrează doar pentru câştigul material dacă nu va dispune de aparatura medicală necesară. Chiar şi aceste două precondiţii respectate nu asigură succesul dacă medicul nu are competenţa teoretică necesară, dublată de abilităţi practice pe măsură. În final, trebuie să arătăm că atunci vom aprecia cu adevărat un chirurg când va ştii să aleagă momentul optim pentru a realiza operaţia. Dacă operaţia este realizată prea devreme pacientul va fi privat de posibilitatea evitării operaţiei şi obţinerii însănătoşirii prin alte mijloace medicale, iar dacă este realizată prea târziu ea se poate arăta inutilă, reuşind doar să provoace o suferinţă suplimentară. Vom imagina doctrinarii comunismului şi pe cei care au încercat punerea lui în practică ca pe un chirurg care a dorit să opereze societatea umană existentă pentru a o duce la o stare de sănătate ideală, arătând că le-au lipsit atât gândirea corectă, mijloacele bune, cât şi competenţa ori alegerea momentului oportun.

Fiind o doctrină atee, comunismul presupune progresul omului şi al umanităţii bazat doar pe forţele proprii. Afirmarea inexistenţei lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice nu pot duce decât la slăbirea conştiinţei oamenilor şi a capacităţii acestora de a crede în idealuri. Dacă omul trece în nefiinţă odată cu moartea, societatea ideală pe care o promitea comunismul era o realizare de care cel care contribuia la împlinirea ei nu se putea bucura. Aşa se explică că în realizarea sa comunişti nu fac apel la convingerea liberă a oamenilor, ci la impunerea prin folosirea forţei şi menţinerea prin coerciţie.

Ideea realizării unei echităţi între oameni potrivit căreia fiecare să fie răsplătit proporţional cu efortul depus şi nu în funcţie de calităţile pe care le pune în lucrare a fost îmbrăţişată şi de creştini, diferenţa fundamentală dintre aceştia şi comunişti constând în credinţa că aceasta nu se poate realiza decât cu ajutorul lui Dumnezeu, fie în veacul acesta prin convinge, fie în veacul viitor prin Judecata divină.

Aşadar, doctrina comunistă porneşte de la două credinţe false ce îi vesteau falimentul înainte de a fi încercată punerea sa în practică: inexistenţa lui Dumnezeu; dreptatea socială poate fi instaurată fără ajutorul lui Dumnezeu. Prima credinţă duce în final la concluzia inutilităţii oricărei acţiuni deoarece efectele ei nu pot fi decât efemere, iar cea de a doua face imposibil cel puţin răspunsul la întrebarea: cine va putea aprecia efortul depus de fiecare om pentru a se realiza răsplătirea fiecăruia proporţional? Cea mai vizibilă consecinţă în plan economic a celor două credinţe false a fost lipsa de motivaţiei în muncă a oamenilor. S-a ajuns la convingerea colectivă că indiferent cât munceşti tot atât vei fi răsplătit şi la întocmirea unor rapoarte referitoare la rezultatele muncii tot mai false şi mai exagerate.

Comuniştii înţelegeau că realizarea unei societăţi ideale presupune transformarea omului dar, întrucât ideea de dreptate divină, precum şi cea de conştiinţă erau eliminate, singurele mijloace de schimbare a gândirii oamenilor în sensul dorit de comunişti erau propaganda şi coerciţia, care putea merge până la eliminarea fizică. „Înlăturând condiţiile de asuprire existente, prin trecerea tuturor mijloacelor de muncă în mâinile producătorului şi obligând astfel pe fiecare individ apt de muncă să muncească pentru a-şi asigura existenţa, vom înlătura unica bază a dominaţiei de clasă şi a asupririi. Dar înainte ca o asemenea schimbare să poată fi înfăptuită este nevoie de dictatura proletariatului, şi prima ei condiţie va fi o armată a proletariatului. Dreptul de eliberare, clasa muncitoare trebuie să şi-l cucerească prin luptă.”, avea să afirme Marx.[12] În ceea ce priveşte tineretul, se ducea o intensă propagandă de îndoctrinare a acestuia prin toate mijloacele de exprimare publică, care era dublată de cenzura ideilor ce ar fi putut contraveni celor comuniste. S-a încercat reeducarea prin teroare a intelectualilor în temniţele comuniste iar, în situaţia în care aceştia opuneau rezistenţă, erau omorâţi. Neputând oferi oamenilor vindecarea lăuntrică a neputinţelor, comuniştii doreau transformarea omului doar ca efect al fricii de pedeapsă şi a incapacităţii de a gândi altfel decât dorea partidul. Marx scria: „un singur mijloc de a reduce, simplifica şi localiza agonia sângeroasă a vechii societăţi şi sângeroasele chinuri ale naşterii celei noi, un singur mijloc – teroarea revoluţionară.”[13] Mijloacele alese pentru educare (lipsirea de libertatea de gândire dublată de teroare, în cazul în care prima nu ar fi reuşit şi ar fi dus şi la exprimare publică) nu puteau duce în nici un caz la transformarea reală a omului, ci doar la acumularea de frustrări care, mai rapid sau mai lent, aveau să răbufnească în făţărnicie ori violenţă.

Dacă credinţele şi mijloacele comuniste a fost uşor de arătat că erau greşite, nici în ceea ce priveşte competenţa celor care ar fi trebuit să realizeze societatea ideală nu putem face afirmaţii favorabile. Ei erau recrutaţi din rândul clasei muncitoare, adică a celor lipsiţi, în cele mai multe cazuri, de o elementară cultură economică, politică ori socială. Oameni roşi de frustrări materiale, ei erau mânaţi în lupta de eliminare a clasei burgheze nu de dorinţa de a realiza o societate ideală ci de dorinţa de a se îmbogăţi şi de se răzbuna pentru nedreptăţile pe care considerau să le-au suferit din partea proprietarilor. Cum ar fi putut realiza o societate ideală un stat condus de oameni plini de frustrări şi dornici de răzbunare?!

Pentru a înţelege problema oportunităţii ne vom referi la soluţia creştină. Creştinismul promite realizarea unei societăţi ideale din care vor fi excluşi cei care nu dovedesc că vor să facă parte din ea. Dumnezeu oferă fiecăruia dintre noi, dar şi societăţii în general, atât de mult timp pentru a reuşi să se pregătească pentru societatea ideală care va fi instaurată după Judecata de Apoi, încât nimeni nu va putea avea vreo scuză, ci fiecare va accepta că prin atitudinea sa a ales ireversibil să trăiască în acea societate ori înafara ei. Mânaţi de frustrări materiale şi de dorinţa de răzbunare, comuniştii doreau o nivelare rapidă a conştiinţelor. Pentru ei nu era importantă aşteptarea momentului în care societatea ar fi putut accepta ideile comuniste ceea ce ar fi însemnat câştigarea alegerilor în mod democratic. Imaginare sau nu, nedreptăţile suferite de clasa muncitoare trebuiau oprite imediat, fără o analiză aprofundată a fiecărui caz în parte. Judecata ce stătea la fundamentul dreptăţii comuniste era una globală, care excludea posibilitatea ca un proprietar să fie ajuns prin eforturi oneste la deţinerea averii sale, şi presupunea, ca singură explicaţie a acumulării averii de către proprietar, exploatarea muncitorilor de către acesta.

Concluzionând, putem afirma că eşecul instaurării dreptăţii în societate de către comunişti era nu numai inevitabil, dar şi uşor previzibil deoarece comunismul: avea la bază o doctrină cu fundamente false, inexistenţa lui Dumnezeu şi posibilitatea omului de a se elibera de neputinţe doar prin efort propriu; utiliza mijloace ce nu puteau duce la o transformare reală a omului, ci doar la una momentană, urmată de acumularea de frustrări care vor degenera în făţărnicie ori violenţă; cei care ar fi trebuit să pună în practică doctrina erau oameni lipsiţi de elementară cultură politică, economică şi socială şi mânaţi în demersul lor de frustrările materiale ori dorinţa de răzbunare; nu accepta posibilitatea aşteptării unui moment oportun în care să se realizeze schimbările ci presupunea forţa pentru reducerea la tăcere ori eliminarea celor care ar fi vrut să se opună.

Siluan Popescu

BIBLIOGRAFIE

1. A. Axelrod şi C. Phillips, Dictatori şi tirani, Editura Lider, Bucureşti, 1995

 2. Imanuel Geiss, Istoria lumii din preistorie până în anul 2000, traducere Aurelia Cojocea, Editura All, Bucureşti, 2002

 3. Karl Marx şi Friederich Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Nemira, Bucureşti, 2006

 4. K. Marx şi F. Engels, Scrisori despre „Capitalul”, Editura de stat pentru literatură politică, Bucureşti, 1955

 5. Marx, Engels, Lenin, Despre comunismul ştiinţific, Editura Politică, Bucureşti, 1964

 6. Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, Humanitas, Bucureşti, 2003

 7. Radu Preda, Comunismul – o modernitate eşuată, Editura Eikon, Cluj.Napoca, 2009

 8. V. I. Lenin, Opere alese, 1970, Editura Politică

 9. Magda Ghiorghiţă,              http://www.realitatea.net/cortina-de-fier–dupa-20-de-ani–cronologia-caderii-blocului-comunist_658087.html, 26.03.2010


[1] Radu Preda, Comunismul – o modernitate eşuată, Editura Eikon, Cluj.Napoca, 2009, p. 31

[2] Imanuel Geiss, Istoria lumii din preistorie până în anul 2000, traducere Aurelia Cojocea, Editura All, Bucureşti, 2002, p. 419

[3] Idem p. 421

[4] Imanuel Geiss, Istoria lumii din preistorie până în anul 2000, traducere Aurelia Cojocea, Editura All, Bucureşti, 2002,  pp. 421-422

[5] Idem, p. 472

[7] A. Axelrod şi C. Phillips, Dictatori şi tirani, Editura Lider, Bucureşti, 1995, p. 278

[8] V. I. Lenin, Opere alese, Editura Politică, 1970, p. 7

[9] Karl Marx şi Friederich Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Nemira, Bucureşti, 2006, p. 11

[10] K. Marx şi F. Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Nemira, Bucureşti, 2006, pp. 38-39

[11] K. Marx şi F. Engels, Scrisori despre „Capitalul”, Editura de stat pentru literatură politică, Bucureşti, 1955, pp. 130-131

[12] Marx, Engels, Lenin, Despre comunismul ştiinţific, Editura Politică, Bucureşti, 1964, p. 151

[13] Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, Humanitas, Bucureşti, 2003, p.72

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Calea fericirii (Morala), TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Dreptatea comunistă

  1. muntean vasile zice:

    buna treaba! felicitari pentru postare , frate Siluan Popescu ! HRISTOS A INVIAT !

  2. Pingback: III. Cauzele eşecului moral al sistemului comunist | CUVÂNT ORTODOX

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s