Divinația – Lector univ. dr. Octavian Pop

1. Preliminarii

Născut la 22 octombrie 1956 în comuna Rodna, judeţul Bistriţa-Năsăud, Octavian Pop este absolvent al Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna”, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu (1992), şi al Facultăţii de Drept „Nicolae Titulescu”, Universitatea Al. I. Cuza, Craiova (1996). Între 1 februarie 1999 şi 27 aprilie 2001 urmează cursuri de doctorat la Academia de Ştiinţe a R. Moldova – Institutul de Filozofie, Sociologie şi Drept, Chişinău, obţinând titlul de Doctor în ştiinţe juridice, specializarea Drept penal, criminologie şi drept penitenciar, al Academiei de Poliţie „Ştefan cel Mare” din capitala Republicii Moldova.

În prezent lector universitar la catedra de Criminologie şi Drept Penal a Universităţii de Criminologie din Chişinău a condus sau conduce mai multe reviste: „Viaţa monahală” (1990-1995), editată de mânăstirea „Izvorul Miron”, „Margina”, editată de primăria comunei cu acelaşi nume din judeţul Timiş (1995), „Heliopolis” (1995-1998), editată de s.c. Ando-Tours, Timişoara, „Lumină şi Speranţă” (din 1996), editată de Centrul de Reeducare Găeşti, „Cuvânt şi suflet”, editată de capela „Sf. Ioan Gură de Aur”, Găeşti, „Phoenix”, editată de Centrul de Reeducare Găeşti, din 2001.

Din 1985 până în prezent a colaborat la diferite publicaţii din ţară şi din străinătate, semnând peste numeroase predici, studii, articole, proză, eseuri, poezie şi recenzie de carte.[1]

În anul 2004 publică la Timişoara „Divinaţia în orientul apropiat antic” la editura Mirton. Incluzând şi cuvântul introductiv al Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan Floca, lucrarea se întinde pe 86 de pagini şi este structurată în patru capitole. Prezenta lucrare a fost concepută ca teză de licenţă a autorului la Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna”, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu.

În deschiderea cărţii, coordonatorul lucrării de licenţă, Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan Floca, ne prezintă locul pe care îl ocupă tema în cadrul istoriei religiilor precum şi dificultatea studierii ei: „Existenţa divinaţiei, ca parte integrantă a oricărei credinţe religioase este astăzi recunoscută de toţi teologii şi cercetătorii în istoria religiilor, un fapt cert, indiscutabil. Suntem conştienţi că este deosebit de greu să reînviezi, pentru a studia la adevărata lor valoare, nişte religii demult apuse şi uneori discreditate, nişte forme pe care sentimentul religios le-a folosit şi apoi le-a abandonat, urmându-şi prin forme noi idealul de stabilitate şi echilibru.”[2]

Scopul declarat al lucrării este acela de a stabili mai ales procesul morfologic pe care l-a parcurs divinaţia de-a lungul câtorva mii de ani după ce, în prealabil, se vor arăta câteva repere de ordin general ale „înaltei ştiinţe”, cum avea să o numească Platon,  al divinaţiei dar mai ales această ştiinţă  (cum avea să afirme Platon “înalta ştiinţa”). Periplul istoric va începe cu civilizaţia Sumer-ului trecând apoi prin „complicata filosofie-religie a Greciei şi complexa eshatologie egipteană”. Referirile cele mai bogate sunt legate de credinţele greco-romane deoarece au fost studiate mai pe larg iar sursele de primă mână sunt şi ele mai numeroase.

Stabilirea relaţiilor pe care divinaţia le-a avut pe plan teologic cu alte ramuri ale complexului religios (filosofia, magia, fatalismul teologic etc.) va avea o deosebită pondere.

Mi-am oprit atenţia asupra cărţii de faţă datorită faptului că abordează un subiect nu uşor de regăsit în publicaţiile în limba română şi, în acelaşi timp, fiind impresionat de pregătirea superioară în mai multe domenii a autorului (teologie, drept, economie), bogata experienţă publicistică şi numeroasele diplome şi disctinţii cu care a fost onorat dintre care amintesc Crucea Patriarhală a Bisericii Ortodoxe Române, Diploma Consiliului Naţional de Management şi Economie al Germaniei, Nurnberg, Premiul pentru proză acordat de Societatea Scriitorilor Români, Bucureşti.

Recenzia de faţă va fi structurată în capitole ce vor purta acelaşi numele cu cele ale cărţii urmând să prezinte sintetic aspectele ştiinţifice dezvoltate de autor.

2. Arta divinatorie

Primul capitol al cărţii trasează cadrele genelale ale divinaţie. Pornind de la prezentare definirii temei şi a principalelor teorii privind divinaţia autorul urmăreşte în subcapitolele următoare relaţia acesteia cu magia, fatalismul, filosofia, creştinismul, profetismul oprindu-se în finalul capitolului asupra cadrelor generale ale principalelor metode divinatorii: divinaţia intuitivă şi divinaţia inductivă sau artificială.

În definirea divinaţiei Octavian Pop porneşte de la modul de definire a Enciclopedie Encarta: „tehnica de a citi voia zeilor prin semnele obiectelor fizice sau ale fiinţelor, crezându-se că zeii fac cunoscută voia, puterea sau prezenţa lor oamenilor, într-o varietate de forme incluzând profeţia, starea de transă, visuri şi viziuni, semne speciale şi miracole, intuiţie, experienţe mistice. În multe societăţi posesia (controlul unui trup personal de către o fiinţa supranaturală) este o forma comună de interceptare a lumii spiritelor. Prin antrenament intensiv şamanul are posibilitatea de a intra în transa şi de a negocia cu zeii şi spiritele.” sau “practica ce încearcă înţelegerea sau cunoaşterea lucrurilor ascunse din trecut, prezent sau viitor prin contact direct sau indirect a inteligentei umane cu supranaturalul”.[3]

Apariţia divinaţiei este legată de însăşi apariţia religie deoarece primul om a înţeles legătura sa cu divinitatea ca „o revelaţie totală, o transpunere a atotştiinţei divine în plan uman, o recunoaştere a bunătăţii lui Dumnezeu în detrimentul incognoscibilităţii viitorului sau mai exact o “transfigurare” a divinităţii la îndemâna omului”. Autorul atrage atenţia că divinaţia nu poate fi calificată ca fiind originară din viclenia unora şi naivitatea altora ci că ea, potrivit lui A. Bouche-Leclerq „răspundea în chip adecvat dorinţelor lor, fiind o sursă mereu deschisă de informaţii aplicabile modului lor de viaţă ,de sfaturi care nu degenerau în ordine şi nu anulau iniţiativa individuală”.[4] În ceea ce priveşte durabilitatea fenomenul este de observat faptul că practici divinatorii regăsim şi astăzi în sânul civilizaţiei creştine.

Divinaţia a avut de-a lungul timpului şi apărători şi acuzatori ambele tabere formulând propriile teorii cu privire la substanţa fenomenului. Analiza acestor teorii începe cu Marcus Tullius Cicero unul din pionierii teorie divinaţiei. Autorul apreciază că „teoria lui a rămas cea mai elocventă, cea mai simplă şi poate cea mai non-fantezistă dintre toate celelalte premergătoare şi nu numai.”[5] Cicero este un opozant al practicilor divinatorii care consideră că au la origine credinţe din vechime bazate mai mult pe întâmplări decât pe raţiune. El se arată ca un luptător pentru desfiinţarea acestor practici atrăgând atenţia că aceasta nu înseamnă şi desfiinţarea religiei.

Stoicii au fost apărători ai divinaţiei. Ei considerau că există legi universale care guvernează întreaga experienţă umană. În felul acesta cel ce cunoaste trecutul va anticipa cu uşurinţă viitorul dar acesta este apanajul divinităţii. Tot ceea ce poate face omul este să „presimtă viitorul pe baza câtorva semne”.[6] O altă justificare a unor practici divinatorii o constitue capacipăţile mult mai mari ale sufletului atunci când este desprins de trup

Synesius din Cirene, după ce este ucenic al martirei neo-platonice Hypatia din Alexandria se converteşte la creştinism şi ajunge episcop de ptolemais. După Synesius importantă pentru a putea comunica cu zeii este puritatea inimii pe care el o vede ca o oglindă ce poate reflecta lumea celestă aici pe pământ. Modalitatea principală prin care se comunică cu lumea zeilor este considerată a fi visul dar la aceasta se adaugă numeroase altele. După Synesius „Cel ce înţelege înrudirea dintre părţile universului e cu adevăra înţelept , el poate să-şi atragă beneficiile fiinţelor superioare , captând cu ajutorul sunetelor , al materiilor şi al fisurilor prezenţa acelora ce sunt departe de el .”[7]

În ceea ce priveşte relaţia divinaţiei cu magia Octavian Pop apelează pentru a defini cauza acestei relaţii la A. Debay acesta din urmă identificând-o în „nevoia poporului de minuni, de fenomene supranaturale care să-l emoţioneze, să-l uimească şi să-l sperie”.[8] Faptul că în Antichitate volumele de magie includeau şi divinaţia ne permite să afirmăm cu exactitate că divinaţia era parte integrantă a magiei. Distincţia însă dintre cele două constă în faptul că scopul magiei este acela de a produce efecte contrare legilor naturale în timp ce al manticii este cunoasterea supranaturală a incognoscibilului.Dacă prima încearcă adăugarea unor puteri divine voinţei umane cea de a doua se adresează raţiunii. Deşi distincte totuşi, datorită faptului că sunt strâns legate prin origine şi principiu ele nu pot fi întotdeauna clar deosebite în aplicare. O distincţie clară se impune însă: „divinaţia e arta de a prevede viitorul, iar magia de a schimba viitorul prin evenimente magice; magia aşteaptă să afecteze viitorul, nu să-l prevadă.”[9]

Fatalismul aduce în discuţie raportul dintre libertatea umană şi preştiinţa divină şi pune în discuţie utilitatea manticii. Dacă viitorul nu poate fi schimbat ce valoare mai are cunoaşterea lui anticipată? Se poate spune că această problemă a fost mult timp ocolită. Libertatea umană era înlăturată. Astfel, „oracolele dădeau mai degrabă sentinţe infailibile decât sfaturi,  predicţiile nu erau de nici o utilitate“.[10] Sub necesitatea responsabilizării omului din punct de vedere moral problema este soluţionată prin renunţarea la fatalism. „Geniul elenic refuzînd jugul fatalismului, admite că necazurile, moartea, pot fi evitate oferindu-se loviturilor destinului o altă victimă – idee ce ţine de natura tuturor religiilor – raţiunea de a fi a sacrificiului.“[11]

În prezentarea puncetelor de vedere ale filosofilor faţă de divinaţie Octavian Pop începe cu filosofii greci trecând apoi la cei romani pentru a finaliza cu corifeii filosofiei din toate timpurile.

Pythagora era un practicant al manticii chiar dacă, datorită ororii sale faţă de vărsarea de sânge, interzicea divinaţia prin examinarea măruntaielor.

Empedocles recunoaşte mantica dar o consideră rezervată doar sufletelor superioare.

Thales din Milet considera că totul are o explicaţie ştiinţifică. El nu vrea să desfiinţeze mantica ci consideră importantă înţelegerea şi explicarea ştiinţifică a acesteia.

Xenophanes a eliminat solicitudinea Proovidenţei faţă de interesele oamenilor desfiinţând divinaţia din temelie.

Pentru Heraclit între aptitudinile fireşti ale sufletului se numără şi divinaţia. Aceasta se realizează doar prins inspiraţie profetică.

Euripide divinaţia supranaturală cu inducţia logică.

Divinaţia era considerată de cinici ca o înşelătorie.

Pe cirenaici îi interesa doar prezentul considerând vrednică de dispreţ neliniştea cu privire la viitor.

Epicur consideră că libertatea umană şi a materiei este atât de mare încât Providenţa nu există.

Socrate considera mantica posibilă şi necesară fiind încredinţat că el însuşi era inspirat de un geniu al său.

Platon considera mantica legitimă dar inferioară filosofiei.

Aristotel consideră mantica ca o facultatea firească a omului ce nu are nevoie să apeleze la divinitate pentru a o activa.

În ceea ce priveşte relaţia divinaţie cu creştinismul autorul arată că între cele două se anticipa o legătură ce va fi indentificată mai târziu în revelaţia supranaturală. Inspiraţia oracolelor era pusă de către scriitorii creşti pe seama demonilor. Ei admiteau uneori şi o inspiraţie divină fapt pentru care foloseau anumite oracole ce prevestiseră venirea Domnului sau au recunoscut Treimea.

Între opozanţii mai aprinşi ai practivilor divinatorii îl amintim pe Sfântul Ciprian al Cartaginei, un foarte bun cunoscător al acestor practici, alături de Clement Alexandrinul şi Sfântul Ioan Gură de Aur.

Autorul consideră o lipsă de consecvenţă folosirea oracolelor care erau acuzate a fi de inspiraţie demonică în argumentarea şi susţinerea doctrinei creştine. Aici mă delimitez de părerea lui Octavian Pop deoarece ştim bine că în condiţii deosebite Dumnezeu îl obligă chiar şi pe diavol să mărturisească adevărut. A se vedea în acest sens numeroasele mărturii pe care le dă Cuviosul Paisie Aghioritul.

Octavian Pop ridică şi problema modului în care demonii puteau să cunoască viitorul. Tertulian afirma că ei se foloseau de scrierile profeţilor.

Aşadar creştinii recunoşteau posibilitatea manticii, dar o considerau de inspiraţie demonică. O excepţie de la aceata o putea constitui doar mantica prin vis care putea şi de inspiraţie divină. Unul din apărătorii creştini ai manticii a fost episcopul Synesius. După el toate visele sunt adevărate.

Fericitul Augustin sintetizează punctele de vedere exprimate până la el arătând posibilitatea manticii dar că aceasta poate fi atât de inspiraţie divină cât şi demonică. Cunoaşterea viitorului de către demoni se explică prin capacităţile şi experienţa lor mult superioare oamenilor, prin cunoaşterea scrierilor profeţilor dar şi a gândurilor oamenilor.

După impunerea creştinismul ca religie a Imperiului Roman practicile divinatorii încep a fi interzise.

Prezidat de papa Grigorie II, conciliul de la Roma din anul 721, a precizat că orice fel de practică superstiţioasă va duce la excomunicare.

Honoriu şi Teodosie II să fie arse cărţile de astrologie sau de magie de faţă cu episcopii.

Potrivit Ordonanţelor regelui Carol VII ghicitorii, cei ce îi consultă şi chiar aceia ce nu-i denunţau justiţiei trebuia să fie închişi.

Beda Venerabilul şi papa Grigorie III cereau ca oricine se încredea în auguri sau în ghicit să facă o penitenţă de la 6 luni la 3 ani.

Prezicerea prin “sortes sanctorum”(sorţii sfinţilor), ceea ce însemna să deschizi la întâmplare Sfânta Evanghelie, epistolele pauline, cărţile profeţilor şi să consideri prima frază citită acolo drept profeţie s-a interzis prin aplicarea pedepsei cu excomunicarea la conciliul din Asde, în 506.

„Teologii acceptau sorţii de partaj, sorţii de consultare(sau judecata lui Dumnezeu) dar nu sorţii de ghicit.”[12]

În 1553 Kaspar Peucer, medic şi matematician, umanist protestant, apără unele forme de divinaţie lucru pe care îl va face şi savantul creştin Gabriel Naude.

Concluzionând asupra relaţiei divinaţiei cu creştinismul autorul arată esenţa divinaţiei ca fiind o relaţie intelectuală cu demonii iar teoriile lui Peucer şi Naude le consideră conţinând punţi de legătură forţate şi neavenite sau catalogări exclusiviste improprii religiei creştine.

Stabilind distincţia dintre prezicere şi profeţie Octavian Pop precizează că prima se referă la o perioadă limitată de timp (1 an, 10 ani) iar cea de-a doua relevă anumite evenimente ce aşteaptă omenirea sau un popor. Înafara diferenţei de natură a inpiraţiei marea diferenţă între cele două concepte constă în faptul că divinaţia priveşte prezentul şi viitorul, pe când profeţia numai viitorul. Autorul subliniază faptul că instituţia profetică a încetat odată cu venirea Mântuitorului.

Finalul acestui capitol este rezervat metodelor divinatorii generale. Octavian Pop ne prezintă viziunea lui Platon asupra metodelor:

1. divinaţia intuitivă, extatică sau profetică, inspirată direct de divinitate şi considerată de el cel mai util dar al zeilor, manifestată prin nebunie divină

2. divinaţia inductivă sau artificială, constând în interpretarea semnelor divine ( forme indirecte de manifestare a divinităţii pe baza unor deprinderi formate şi perpetuate prin observaţie şi experienţă, care duseseră la constituirea unei arte divinatorii

El exclude din mantică cuvântul direct al zeilor deoarece în acest caz divinaţia se petrece înafara omului.

După Platon mantica intuitivă este superioară celei artificiale în măsura în care intuiţia este este superioară raţiunii însăşi. Cu toate acestea istoric se poate constata că divinaţia inductivă a fost practicată înaintea celeilalte. Divinaţia intuitivă începe să ocupe un rol preponderent la începutul epocii istorice, în Grecia.

Cel mai important centru al divinaţiei intuitive a fost oracolul din Delphi al cărui prestigiu a fost întreţinut şi controlat timp de secole de liga cetăţilor din jur. Datorită impreciziei oracolelor şi a venalităţii preoţilor prestigiul său va scădea în timp. Scăderea prestigiului oracolului a fost pusă de cercetători precum Dodds şi pe seama progresului raţionalismului care oferea şi alte forme de securitate decât protecţia supranaturală pe care o oferea oracolul din Delphi.

Alte forme de divinaţie în Grecia “importate”: Isis, Serapis, Amon, Cybele au apărut odată cu cuceririle lui Alexandru; un aport la fel de consistent ca şi mantica extatică va avea invazia astrologiei, dar i se va opune prin aparenta rigoare a deducţiilor.

Fundamentarea teoretică oferită de filosofii stoici sau neoplatonicieni a dus la o şi mai mare răspândire şi autoritate a placticilor mantice.

După aceste consideraţii generale autorul anunţă subiectul următoarelor două capitole: prezentarea metodelor celor mai importante ale manticii grupate după împărţirea lui A. Bouche-Leclerq, începând cu divinaţia inductivă şi contunuând cu cea intuitivă.

3. Divinaţia inductivă

Această parte a divinaţiei presupune interpretarea semnelor exterioare care ascund gândirea divină.

Mantica inductivă a fost nevoită să evolueze odată cu dezvoltarea cunoştinţelor oamenilor  referitoare la legile naturale deoarece sfera sa se referă întotdeauna la faptele inexplicabile.

Mai târziu ea acceptă explicaţia fizică a fenomenelor sau îi adaugă acesteia una ce ţine de Providenţă. Aşadr orice fenomen are o interpretare fizică dar şi una superioară, supranaturală le care se ajunge prin mantică. Mantica inductivă încearcă să devină cu timpul ştiinţa cauzelor şi a scopurilor supranaturale. Totuşi, datorită faptului că fenomenele încep să aibă eplicaţii tot mai  clare din punct de vedere ştiinţific era tot mai greu de acceptat necesitatea existenţei unei sens supranatural din moment ce producerea fenomenelor nu presupunea intervenţia unei forţe superioare.

Ea continuă să existe, însă mult mai redus, hrănindu-se însă nu din miraculos ci din caracterul providenţial al întâmplărilor refugiindu-se în credinţa populară.

Se considera că zeii vorbesc muritorilor în simboluri pe care le descoperiseră prezicătorilor din vremurile de început între care se numărau: Melampous, Tiresias, Amphiaraos. Zeii au rămas fideli simbolurilor iar ştiinţa a fost transmisă din ucenic în ucenic ceea ce face posibilă şi eficace mantica inductivă.

„Fiinţele însufleţite slujesc divinaţiei în două feluri: fie prin actele lor instinctive, fie prin însăşi structura lor. Primul mod, singurul pe care l-a cunoscut Grecia primitivă, foloseşte manifestările vieţii; celălalt, care este reprezentat în primul rând de extispicină sau cercetarea măruntaielor, asimilează animalul unui obiect inert.”[13]

Păsările au reprezentat, prin zborul lor, un subiect de admiraţie pentru oameni. Astfel oamenii au imaginat păsările ca mesageri ai zeilor legând mişcările acestora de actiităţile umane. S-a născut în acest fel ornithomanţia: mantica cu ajutorul păsărilor.

Interpreţii voinţei zeilor prin observarea cerului şi a păsărilor se numeau auguri iar funcţia lor era una din primele demnităţi în statele antice. Numărul lor era redus: 3 (15 mai târziu) la Roma. Iată cum îşi desfăşurau activitatea:

„Înveşmântat cu o robă purpurie şi încoronat cu lauri se întorcea cu faţa spre răsărit, ridica braţele, făcea un cerc cu bastonul augural pe care îl avea în mână, apoi aştepta în linişte trecerea unei păsări în spaţiul circumscris. Apoi, examina prin care punct al cerului a pătruns pasărea, cum a zburat şi prin ce punct a ieşit. Semnele descoperite la stânga, erau considerate de „bun augur”.

Păsările ce serveau la stabilirea pronosticurilor erau: vulturul, acvila, eretele, corbul, cioara, bufniţa si porumbelul.

Observaţiile meteorologice reprezentau o parte esenţiala a ştiinţei augurale:brizele, vânturile, zgomotele furtunii, norii, eclipsele şi apariţia cometelor furnizau indicii sigure. Fulgerul şi tunetul ofereau semne sigure întotdeauna: dacă lumina fulgerului brazda norul în partea dreaptă, era semn rău; din contră, dacă brăzda norul în partea stângă era semn bun, deoarece se credea că plecase din mâna dreaptă a lui Zeus.”[14]

Păsările erau folosite şi în alt fel pentru aflarea voii zeilor. Este vorba de puii sacri. Hrănirea acestora vestea auspicii bune dacă puii mâncau cu poftă dar şi rele în cazul în care refuzau să mănânce.

Observaţia de final a autorului ni se pare cu adevărat foarte interesantă: deşi augurii dispar odată cu impunerea creştinismului totuşi creştinii au păstrat bastonul augural care a devenit cârja arhierească.

Divinaţia cu ajutorul măruntaielor de jertfă este numită extiscipină sau hieroscopie. Alături de ea s-a dezvoltat şi empyromanţia care interpreta lucrurile neaşteptate care se întâmplă în timpul sacrificiului.

Divinaţia extiscipină presupunea analiza după disecţia visccerelor şi în special a ficatului, legenda mâncării ficatului lui Prometeu de către acvilă pentru ca acesta să nu poată proorocii fiind fundamentul mitic al acestei practici.

Haruspicii erau însărcinaţi în principal să examineze:

1. ficatul, măruntaiele şi carnea zbătându-se a victimelor;

2. flacăra rugului care le devora;

3. tămâia, vinul, apa şi făina folosite cu ocazia jertfei.

De fapt era observat şi interpretat întreg ritualul de jertfă.

Desfăşurate înaintea începutului unei mari bătălii ceremoniile erau caracterizate de pompă şi solemnitate.

Admiraţia faţă ce frumuseţea cerului a dus la observarea cursului astrelor, a răsăritului şi apusului stelelor lând naştere astronomia. Născută în India şi Chaldeea ea a trecut în Egipt. S-a făcut apoi o legătură între mişcarea astrelor şi comportamentul uman considerat a fi influenţat de acestea. „Astrologia a fost definită mai întâi ca:” Studiul mecanic (elementar) al mecanicii stelelor (celeste) ; cu timpul distanţându-se de acest scop (urmând să-l ia astronomia); devenind o artă al cărei obiect era acela de a cunoaşte viitorul prin studierea astrelor, a poziţiei lor, a aspectelor şi influenţelor.”[15]

Astrologia a jucat un rol important în istoria fiind apreciată de oameni ca Pompei, Caesar, Crassus, Pliniu, Hippocrate, Virgiliu, Horaţiu, Tiberiu.

„Iată bazele astrologiei:

–existenţa unei corespondenţe strânse între aştrii, constituţia şi durata existenţei muritorilor;

–planetele în număr de şapte şi divinităţile sau semnele zodiacale, în număr de douăsprezece, prezidează naşterea şi induc în sufletul indivizilor calităţi analoage influenţelor lor speciale;

–fiecare planetă are locul ei preferat în una din cele douăsprezece case ale zodiacului şi în fiecare din aceste case se naşte binele şi răul, frumosul şi urâtul, bucuria şi tristeţea, averea şi sărăcia;

–Soarele e binefăcător şi favorabil, Saturn este rece, trist, morocănos, Jupiter are influenţe benigne, Marte este uscat, înflăcărat, plin de vigoare, Venus înseamnă fecunditate şi fineţe, Mercur este inconstant, foarte nehotărât, Luna e rece, umedă şi melancolică;

–existenţa a şase aspecte plantare primare:

            -1- conjuncţia (două planete reunite în acelaşi semn);

            -2- opoziţia (când planetele se găsesc în două puncte opuse);

            -3- trigonul (când sunt separate de o treime de cerc);

            -4- cuadratul (separate de o pătrime de cerc);

            -5- sextilul (separate de o şesime de cerc);

           -6- antipozii (doi aştrii se află pe două puncte paralele, egal  depărtata de echinocţiu)

–opoziţia şi antipozii sunt întotdeauna semn rău, cuadratul e mai puţin supărător, trigonul şi sextilul sunt bune;

–existenţa celor douăsprezece case ale zodiacului:

            1- laboratorul vieţii şi a organizării fiinţelor animate;

            2- interesele sociale, bunuri adunate;

            3- relaţiile de familie, rude;

            4- testamentelor, bunurilor imobile;

            5- plăcerile, bucuriile, jocurile copilăreşti;

            6- persoanelor firave şi bolnăvicioase, a nebunilor, spitalul;

            7- femei frumoase, gelozie,  nestatornicie;

            8- morţilor, convoaielor funebre, succesiunilor

             9- procesiunilor, călătoriilor;

           10- demnităţilor de stat, nobilime;

           11- averii, bogăţiilor materiale şi a plăcerilor morale;

           12- infernul vieţii, mizerie, închisoare, trădare, sărăcie.”[16]

În continuare Octavian Pop face apel la Dane Rudhyar care prezintă mai multe stadii în evoluţia astrologiei:

1.      animist

El caracterizează perioada în care omul primitiv trăia încă în inima naturii şi făcea din fiecare obiect un spirit. Omul încerca să se identifice cu forţe superioare pe care le întâlnea în special animalele sălbatice fioroase.

2.      vitalistic

În acest stadiu natura este în prima fază de domesticire. Dacă animismul presupunea identificarea cu fiorosul pentru a înfrânge teama, vitalismul încerca ca măcar o parte a naturii să fie cucerită şi utilizată. Peridiocitatea fenomenelor vieţii este pusă pe seama divinităţilor care sunt identificate cu soarele, luna, stelele. „Rasele nomade, dependente de mişcare, accentuau perioadele lunare care corespundeau perioadelor vieţii animale, cu sexul şi procreaţia în prim-plan. Rasele agrare, pe de altă parte, respectau ciclurile solare, ce corespundeau vieţii vegetale.”[17]

3.      „schimbării secolului IV î. Hr.”

Ceea ce caracterizează aces stadiu este apariţia ideii de suflet.  Acum se pun cu adevărat bazele individualismului bazat pe analiză, nu pe sinteză.

4.      astrologia cabalistică

5.      astrologia alchimică

Ultimele două stadii nu fac obiectul analizei lucrării de faţă.

Astrologia s-a bazat pe imaginaţie dar şi pe date statistice consemnate cu minuţiozitate fapt pentru care rămâne cea mai importantă practică divinatorie a tuturor timpurilor.

Arta de a prezice destinul individului prin studierea liniilor palmei se numeşte chimanţie. Ea este legată de astrologie deoarece mâna este împărţită în câteva regiuni care este supusă la rândul ei influenţei unei planete.

În palmă se observă trei linii importante: linia vieţii, linia mediană şi linia hepatică iar direcţia, lungimea, grosimea şi culoarea acestora prezintă îndiciile cele mai importante pentru a cunoaşte destinul individului.

Despre chiromanţie au scris autori ca Democrit, Aristotel, Artemidor din Efes, Chalchindus.

Matematicienii au avut şi ei o mantică inductivă care să-i fascineze: geomanţia sau divinaţia cu ajutorul pământului. A fost un calcul al probabilităţilor desfăşurându-se în ecuaţii de şansă al cărui algoritm autorul ni-l prezintă în amănunţime.

 4. Divinaţia intuitivă

Practica divinatorie la îndemâna fiecărui cetăţean, în contextul antic, era cercetarea visului pe care l-a avut în noaptea precedentă sau mersul la vreun oracol vestit.

Divinaţia intuitivă avea un impact mai mare deoarece se realiza direct prin glasul omenesc şi nu în mod artificial ca cea inductivă.

Popoarele primitive de azi cunosc aproape exclusiv divinaţia intuitivă iar faptul că visul este primul experiment extrasenzorial al primitivului ne face să credem că reprezintă şi primul instrument de divinaţie al său. Cu alte cuvinte oniromanţia a fost prima metodă mantică în fiecare societate primitivă.

Oniromanţia are două componente: oniroscopia (observarea visului propriu-zis) şi onirocritica (evaluarea visului din punct de vedere mantic).

 Din păcate, tratatele de oniromanţie compune de Dioscoride, Democrit, Apolodor, Antipater, Crisip nu au ajuns până la noi.

Oniromanţia s-a bucurat de o mare apreciere. Cel care a dus la scăderea drastică a acestei arte mantice a fost Freud prin tratatele sale psihanalitice referitoare la vise. Din acest moment oniromanţia a devenit obiect de studiu pentru psihanalişti dar este interesant că însuşi Freud îl recunoaşte pe Artemidorus ca predecesor.

Visele au jucat un rol important şi pentru creştini. Patriarhul Ierusalimului, Nichifor, scrie „Oneirocriticon”, lucrare prin care încearcă să ofere simboluri cu ajutorul cărora se poate stabili natura inspiraţiei visurilor.

Visele vor rămâne întotdeauna fascinante şi greu de explicat ceea ce va face ca această artă divinatorie să persiste în istorie.

Divinaţia cu ajutorul sufletelor morţilor se numeşte necromanţie. Cu privire la această practică divinatorie observăm interdicţia expresă ce se regăseşte în textul din I Regi 28. Autorul consideră această practică mantică foarte periculoasă din perspectiva faptului că se apropie cel mai mult de magie şi atrage atenţia că Biserica a condamnat-o prin mai multe canoane.

Capitolul acesta se încheie cu prezentarea divinaţiei entuziaste sau chresmologia. Este practica cea mai importantă din cadrul manticii intuitive. De multe ori divinaţia aproape că s-a confundat cu această practică ce presupune consultarea oracolelor. Cele mai importante oracole erau cele de la Delphi şi Dodona. Acestea era consultate cu regularitate de emigranţii greci pentru a cunoaşte direcţia spre care să meargă şi comandantul pe care să îl aleagă. „Oracolele erau stelele ce conduceau flotilele de emigranţi şi arătau ordinele zeilor. Coloniştii, ajungând la capătul călătoriei, alegeau un loc, înălţau un templu şi oracolul devenea piatra unghiulară al noului stabiliment. Era ca un drapel al popoarelor moderne; simbol naţional, ce vorbea de trecut şi de viitor. Oracolul proteja colonia şi asigura destinele.”[18] În felul acesta pracica divinaţie entuziaste era răspândită în colonii unde de multe ori era primită cu foarte mare interes.

În esenţă oracolul reprezenta dorinţa zeilor anunţată prin glas omenesc. Femeile inspirate care deserveau această practică mantică erau numite „sybilă” sau „pythie”. Alegerea acestor femei presupunea existenţa unor calităţi: tinereţe, frumuseţe, castitate. În plus era nevoie de o constituţie nervoasă uşor impresionabilă pentru a intra mai uşor în starea de inspiraţie. Mai târziu tinereţea nu a mai fost o condiţie ci se preferau femei de 50 de ani. Ceremonialul era fastuos iar pythia era pusă să consume diverse substanţe şi să postească pentru a intra în starea de transă. Exclamaţiile pythie erau notate de preoţi care apoi se retrăgeau pentru a le interpreta şi a oferi răspunsurile solicitate.

Apariţia oracolelor a fost legată întotdeauna de anumite întâmplări inexplicabile. Istoria oracolului din Delphy este legată de o prăpastie în jurul căreia atunci când se apropiau animalele sau oamenii aveau un comportament ciudat. S-a crezut astfel că în prăpastie se ascunde un zeu. Oracolul de la Dodona era în apropierea unei fântâni la care o bătrână descoperea viitorul cu ajutorul hidromanţiei.

Oracole foarte importante au mai fost la templul zeului Amon şi oracolul de la Cumae.

În ultimul capitol, rezervat concluziilor, autorul sintetizează apariţia şi evoluţia divinaţie, încheind cu un citat aparţinându-i lui Frantz Hartmann, ce relevă poziţia sa faţă de aceste practici, pe care îl redăm şi noi în final:

„Nimeni nu are nevoie să ştie cursul lui Saturn, nu e nici mai lungă, nici mai scurtă viaţa nimănui. Dacă Marte este feroce nu urmează că Nero va fi brutal; şi Marte şi Nero pot avea ambii aceleaşi calităţi, dar nu şi le-au împropriat prin conjuncţii sau aspecte. Este o veche zicală ce spune: “un om înţelept, poate guverna peste stele” şi cred în această spusă, nu în sensul pe care îl luaţi, ci într-al meu propriu. Stelele nu forţează nimic în noi, ceea ce noi nu voim să facem, ele nu ne înclină spre nimic ce nu dorim. Ele sunt libere pentru sieşi şi noi suntem liberi înşine. Crezi că un om are mai mare succes în acapararea înţelepciunii, altul în achiziţionarea puterii…şi crezi că toate acestea sunt cauzate de stele; dar eu cred că adevărata cauză prin care un om e mai apt decât altul să primească şi să deţină diferite lucruri este aptitudinea venită de la spirit. Orice ar putea face stelele, noi putem face înşine, deoarece înţelepciunea pe care o obţinem de la Dumnezeu e mai puternică decât cerurile şi guvernează peste stele. Sufletul omului este făcut din aceleaşi elemente ca stelele; dar este clar că înţelepciunea Supremului ghidează mişcarea stelelor, deci motivul guvernării omului este sufletul său prin influenţe rotative şi circulare din el însuşi (suflet)”.[19]

Siluan Popescu

[2] Octavian Pop, Divinaţia în orientul apropiat antic, Editura Mirton, Timişoara, 2004, p 2

[3] Octavian Pop, op. cit, p 4

[4] idem

[5] idem, p 7

[6] Octavian Pop, op.cit., p 8

[7] idem, p 11

[8] idem, p 12

[9] idem, p 16

[10] Octavian Pop, op. cit., p 18

[11] idem, p 19

[12] Octavian Pop, op. cit., p 29

[13] Octavian Pop, op. cit., p 45

[14] Octavian Pop, op. cit, p 46

[15] Octavian Pop, op. cit., p 52

[16] Octavian Pop, op. cit., pp 53-54

[17] idem, p 57

[18] Octavian Pop, op. cit., p 73

[19] Octavian Pop, op. cit., p 82

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Istoria religiilor, TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s