Bucuriile credinţei – Duminica Ortodoxiei 2010

Am ajuns, cu darul lui Dumnezeu, în prima duminică din Postul Sfintelor Paşti, duminică pe care Sfânta Biserică a numit-o „Duminica Ortodoxie”. Chiar şi cei care nu reuşesc să ţină rânduiala Postului pe întreaga durată a acestuia se străduiesc ca măcar în această săptămână şi în săptămâna Patimilor să facă acest lucru. Aceasta ne arată că cei mai mulţi dintre noi acordăm o importanţă mai deosebită acestor săptămâni şi este bine că facem aşa deoarece sfintele slujbe impun conştiinţei acest lucru.

Aţi auzit de multe ori spunându-se, afirmaţia fiind atribuită Bisericii, „Crede şi nu cerceta!”. Să ştiţi că Biserica nu are o asemenea concepţie, ci chiar ne îndemnă să cercetăm Scriptura şi toate rânduielile sale pentru a le înţelege mai bine şi astfel să fim mai bine pătrunşi de Duhul Sfânt. Aşa stând lucrurile este bine astăzi să ne întrebăm ce este „Duminica Ortodoxiei” şi de ce a rânduit Sfânta noastră Biserică să fie prăznuită chiar în prima săptămână din Post.

La prima întrebare voi răspunde foarte succint: „Duminica Ortodoxiei” este duminica în care retrăim festiv bucuria biruinţei dreptei credinţe în faţa ereziilor.

Iubiţi credincioşi, ce este dreapta credinţă? Foarte simplu spus, dreapta credinţă este învăţătura ce ne spune ce este vrednic de crezare când ne gândim la Dumnezeu sau la ceva din cele ce ţin de El. Dar erezia ce este? În esenţă erezia este o minciună. Este o minciună despre Dumnezeu sau cele ce ţin de el. Aşa stând lucrurile ar trebui ca atunci când auzim pe cineva spunând o erezie să reacţionăm imediat spunând „Minţi!”, aşa cum spunem „Amin.” după toate mărturisile adevărate pe care le auzim despre Dumnezeu. Dar, de ce e important să avem o reacţie şi nu e mai bine să tăcem? Deoarece Domnul Iisus Hristos ne-a spus că oricine îşi va pune viaţa sa pentru El şi pentru Evanghelie se va mântui şi ne-a mai spus că de ce-l ce se va ruşina să-L mărturisească pe Dumnezeu în faţa oamenilor şi Domnul Iisus Hristos se va ruşina de acela când va veni să judece lumea. Aşadar, noi, fiind iubitori de pace, nu ne vom certa cu ereticii dar, nici nu vom ezita să mărturisim adevărul, chiar cu preţul vieţii. Iată cât de importantă este dreapta credinţă! Pentru ea ar trebui să fim dispuşi să ne sacrificăm chiar viaţa!

Să stiţi însă că nu numai creştinii ortodocşi se mântuiesc. În rai, prin marea milă a lui Dumnezeu, pot ajunge şi mahomedani, hinduşi, evrei, creştini protestanţi, catolici dar, este sigur că, odată primiţi acolo, ei devin ortodocşi. Ştiţi de ce? Pentru că acolo vor trăi şi vor vedea lucrurile pe care le putem noi trăi şi vedea, având dreapta credinţă, încă de pe pământ.

Acum cred că anticipaţi cu toţii răspunsul la întrebarea „De ce a rânduit Sfânta Biserica „Duminica Ortodoxiei” în prima duminică a Postului Mare?”: pentru a sublinia importanţa dreptei credinţe şi pentru a ne arăta că pocăinţa noastră trebuie să înceapă cu primirea adevăratei învăţături despre Dumnezeu şi cele ce ţin de El.

Nu cred că îşi imaginează cineva că începând cu anul 843 când s-a sărbătorit pentru prima dată „Duminica Ortodoxiei” au încetat ereziile. Nu, lupta diavolului împotriva dreptei credinţe continuă şi astăzi. Să luăm acum un exemplu. Copiii dumneavoastră merg la şcoală şi la disciplina Literatura Română studiază şi poezia lui Mihai Eminescu. Nu numai atât dar sunt încurajaţi să citească şi alte poezii, să nu se mărginească la cele studiate la şcoală. Lucrul acesta nu este rău în sine, dar au ei oare puterea de a citi aceste poezii fără a crede adevărate unele idei ce nu sunt altceva decât nişte erezii? Să ne oprim puţin asupra primelor trei strofe ale poeziei „Eu nu cred nici în Iehova”.

Eu nu cred nici în Iehova,
Nici în Buddha­Sakya-Muni,
Nici în viaţă, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.

Visuri sunt şi unul ş-altul,
Şi tot una mi-este mie
De-oi trăi în veci pe lume,
De-oi muri în vecinicie.

Toate-aceste taine sfinte
­ Pentru om frânturi de limbă ­
În zădar gândeşti, căci gândul,
Zău, nimic în lume schimbă.

În prima strofă autorul se arată pe sine ca necrezând nici în Dumnezeu, nici în viaţă, nici în moarte şi lasă să se înţeleagă că nu dă crezare nici unui sistem de gândire despre realităţile ce nu sunt supuse simţurile. Lucrul acesta nu este bun dar nu ne deranjează foarte tare atât timp cât nu îi îndeamnă şi pe alţii la aceasta. În strofa a doua însă poetul trece deja la afirmaţii ce sunt cu siguranţă eretice. Astfel, Dumnezeu, viaţa, moartea sunt prezentate ca visuri. În strofa a treia poetul îl atenţionează pe cititor că gândirea la lucrurile sfinte este inutilă deoarece gândul nu poate schimba nimic în lume. Noi ştim cu toţii că toate faptele bune pornesc de la un gând bun şi că îndeletnicirea cu gândul la Dumnezeu şi la lucrurile sfinte ne este de mare folos. Iată, iubiţi credincioşi, un exemplu de vers foarte frumos dar cu un conţinut foarte dăunător. Nu trebuie să ne mire acest lucru deoarece noi ştim din Sfânta Scriptură că diavolul se poate arăta şi ca înger de lumină, ci trebuie să ne facă foarte atenţi faţă de valorile pe care societatea ni le pune în faţă. Multe dintre ele pot fi foarte plăcute la vedere şi bune la gust şi să ne ucidă fie sufletul, fie trupul. Şi pentru a nu crede cineva că predica mea este cumva îndreptată anume împotriva poetului nostru naţional o voi încheia recitându-vă versuri ale sale foarte frumoase şi pline de un conţinut ortodox.

Iubiţi credincioşi, după ce am văzut ce importanţă acordă Biserica dreptei credinţei şi câtă atenţie ne trebuie pentru a ne feri de erezii, care pot fi îmbrăcate în veşminte atât de strălucitoare, să vedem acum ce motive de bucurie ne dă nouă dreapta credinţă.

Întâi de toate suntem bucuroşi că suntem ortodocşi pentru că prin ortodoxie am primit Taina Botezului şi Taina Mirungerii prin care ni s-a iertat păcatul strămoşesc, ni s-a deschis drumul către cer şi Duhul Sfânt ni s-a sălăşluit în inimă. Noi acum nu simţim ce se întâmplă în sufletul unui prunc proaspăt botezat dar să ştiţi că aceşti îngeri ce ne înconjoară liturghisesc neîncetat. De aceea trebuie să avem mare grijă ca să-i învăţăm cum să-şi păstreze curăţia sufletului şi implicit bucuria copilărie.

În al doilea rând suntem bucuroşi că suntem ortodocşi pentru că prin Taina Spovedaniei avem certitudinea că Dumnezeu ne primeşte şi ne curăţeşte oricât de mari păcate am săvârşit. În clipa în care preotul spune: „Iar eu nevrednicul preot, cu puterea ce-mi este dată te iert şi te dezleg de toate păcatele tale.” sufletul ni se uşurează dacă am făcut o mărturisire sinceră pentru că prin mâinile preotului Însuşi Hristos ne dăruieşte iertarea. Din acea clipă oricâte dojeni ne-ar aduce oamenii pentru faptele noastre cele rele le primim mult mai uşor deoarece simţim şi ştim că Dumnezeu ne-a iertat şi acesta este lucrul cel mai importatnt.

Aţi auzit de multe ori vorbindu-se despre sângele albastru al celor ce fac parte din casele regale. Noi, ortodocşii, nu avem nevoie de aşa ceva. Noi avem bucuria de a putea primit Sângele şi Trupul Mântuitorului Iisus Hristos la fiecare Sfântă Liturghie. Noi avem şansa de a fi neamuri de sânge cu Însuşi Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.

Iubiţi credincioşi suntem bucuroşi că am primit credinţa cea dreaptă pentru că am fost adoptaţi de o Mamă în ceruri care este cu mult mai bună decât mama cea de pe pământ. Şi dacă mama de pe pământ e gata, de multe ori, să moară în locul nostru, cum trebuie să fie iubirea Maicii Domnului?

Dreptmăritori creştini, noi suntem împreună locuitori cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu. Dar cum intrăm noi cel mai direct în comuniune cu sfinţii? Cu ajutorul icoanelor. Acolo unde este icoana unui sfânt acolo este şi sfântul. „Duminica Ortodoxie” înseamnă în primul rând biruinţa cinstitorilor icoanelor faţă de cei ce le respingeau.

La începuturile Bisericii picturile religioase nu au fost primite uşor deoarece creştinii erau încă impregnaţi de învăţăturile iudaice iar doctrina Bisericii nu era clarificată. Treptat imaginile religioase pătrund în cult dar pietatea exagerată a creştinilor îi făcea să îl reprezinte pe Mântuitorul nu ca om ci sub forma alegorică a mielului. Un sinod ţinut la Constantinopol la sfârşitul secolului al VII-lea a interzis în Răsărit o astfel de reprezentare a Mântuitorului. S-a deschis astfel o lungă şi plină de jertfă luptă pentru clarificarea doctrinei imaginilor sfinte şi a rolului lor în cadrul cultului.

Au existat, desigur, şi oameni care s-au opus închinării aduse sfintelor icoane. Să vedem acum care au fost principalele lor argumente teologice şi cum le-au răspuns Părinţii noştri cei de Dumnezeu luminaţi.

Primele două argumente le veţi regăsi şi astăzi în concepţia eterodocşilor ce se opun închinării aduse sfintelor icoane. Acestea sunt:

  • încălcarea poruncii a II-a din Decalog;
  • inexistenţa unei porunci exprese cu privire la icoană în Noul Testament;

Răspunsul Părinţilor faţă de primul argument a fost că noi nu ne închinăm lemnului din care este confecţionată icoana ci sfântului al cărui chip este zugrăvit în ea. Este adevărat că în perioada Vechiului Testament zugrăvirea chipului lui Dumnezeu era imposibilă dar, odată cu Întruparea, Dumnezeu ne-a arătat chipul său în persoana Mântuitorului, fiind de acum posibilă zugrăvirea sa. Mai mult, chiar şi înainte de Întrupare noi ştiam că omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, deci, într-o măsură mai mare sau mai mică (după cum reuşeşte să îşi dobândească şi asemănarea), orice om reflectă dumnezeirea.

În ceea ce priveşte inexistenţa unei porunci exprese în Noul Testament cu privire la icoane aceasta nu împiedică relizarea lor deoarece ştim bine că, spre exemplu, Mântuitorul nu le-a dat poruncă expresă apostolilor să scrie învăţăturile Sale dar a primit osteneala lor.

Un al treilea argument, care necesită din partea noastră o atenţie mai sporită, a fost faptul că pentru icoane nu se făcea rugăciune de sfinţire. Noi astăzi ştim că există această practică a sfinţirii icoanelor dar să ştiţi că nu este bună. Părinţii cei luminaţi de Dumnezeu nu au început să sfinţească icoanele pentru a-i mulţumi pe cei care acuzau lipsa unei rugăciuni speciale pentru aceasta ci au răspuns că icoana, din momentul în care este terminată, moment ce coincide cu scrierea numelui sfântului pe care îl reprezintă, este sfântă prin legătura dintre ea şi sfânt.

Faţă de argumentul sfinţeniei icoanei prin legătura existentă între ea şi sfânt cei ce respingeau icoanele au răspuns că întrucât una este materia din care e făcută icoana şi altul este trupul sfinţilor aceasta nu poate exista. În acest sens ei susţineau că singura icoană posibilă este Sfânta Euharistie. Părinţii au răspuns că icoana este posibilă prin asemănarea ipostatică. Aşadar chiar dacă sfântul şi icoana nu sunt făcuţi din aceeaşi materie ei totuşi se află într-o legătură strânsă. Cum se întâmplă aceasta nu putem înţelege foarte exact aşa cum nu putem înţelege întru totul Taina Sfintei Treimi, important este să reţinem existenţa acestei strânse legături care ne face să ne închinăm înaintea icoanelor şi să le sărutăm, nu doar să le privim. Icoana este mai mult decât un obiect sfinţit şi este mai mult decât o poză a unui om drag.

După ce au acceptat posibilitatea acestei legături între sfânt şi icoană luptătorii împotriva icoanelor au ajuns la concluzia firească că icoana trebuie să arate chipul îndumnezeit al sfântului şi au susţinut că aceasta nu este posibil. Dreptmăritorii au arătat însă că, odată cu Schimbarea la Faţă de pe muntele Taborului, oamenilor le-a fost deschisă posibilitatea de a vedea chipul îndumnezeit al omului şi, bineînţeles, de a-l zugrăvi.

Lupta în planul ideilor a luat sfârşit aici urmând ca Biserica să definească canoanele pe care pictorii de icoane trebuie să le respecte pentru a reda cât mai bine chipul îndumnezeit al sfinţilor. Întrucât aceste canoane s-au formulat în bizanţ stilul iconografic pe care l-au consacrat a purtat numele de stilul bizantin. Trebuie reţinut aşadar că o icoană bizantină nu este o icoană greacă sau făcută în Grecia ci o icoană care respectă canoanele stilului bizantin.

Caracteristicile icoanei bizantine pot fi prezentate schematic astfel:

  • hieratism (personajele sunt impozante);
  • frontalitate;
  • bidimensionalitate;
  • lumina vine de la icoană şi nu icoana este luminată;
  • existenţa binomul tristeţe-bucurie;
  • atemporalitate;
  • simetrie; (fiecare caracteristică va fi explicată în amănunt)

Iubiţi credincioşi noi ne închinăm şi la icoanele care nu sunt pictate pentru că Biserica le îngăduie, dar este bine pe cât avem posibilitatea să avem măcar o icoană pictată în casă de către un iconar cu cât mai multă evlavie.

În final, nădăjduind că am reuşit să arăt rolul esenţial al dreptei credinţe în pocăinţa noastră şi să explic sumar modalitatea în care putem recunoaşte o icoană de o imagine religioasă, vă doresc un post cât mai bogat în fapte bune, pentru ca la sfârşitul său să aveţi aceeaşi bucurie pe care au avut-o Mihai Eminescu şi maica Teodosia când şi-au revărsat sufletul în poezile „Rugăciune” şi „Cer nou”:

Craiasa alegându-te
Ingenunchem rugându-te,
Inalta-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întarire
Si zid de mântuire,
Privirea-ti adorata
Asupra-ne coboara,
O, maica prea curata
Si pururea fecioara,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbra facem pamântului,
Rugamu-ne-ndurarilor
Luceafarului marilor;
Asculta-a noastre plângeri,
Regina peste îngeri,
Din neguri te arata,
Lumina dulce clara,
O, maica prea curata
Si pururea fecioara,
Marie!

Grăit-am ieri prin lacrimi cu Domnul şi i-am spus:
“De noi cum nu Ţi-e silă Prea Scumpul meu Iisus?
Cum nu-ţi întorci Tu faţa cu silă de la noi
Şi cum mai vrei să suferi făptura de noroi?
Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat
Cel care peste aripi de înger a călcat ?
Cum poala prea curată, Stapane, n-o fereşti,
În tina omenească să nu ţi-o murdăreşti?
Cum poţi să suferi, Doamne, miros de putregai,
Când ai tămâia dulce a crinilor din rai?
Cum suferi bezna noastră, Tu, soare strălucit,
Cum poţi să rabzi ocara, Tu, Domnul prea slăvit?
Şi cum fiind căldura iubirilor cereşti,
În inima mea rece Tu vrei să locuieşti?
Tu, Cel ce stai în ceruri cu mari luminători,
În iadul meu, Stăpâne, cum vrei să Te cobori?
Ca Petru ani de-a rândul te-am izgonit mereu
Ieşi de la mine, Doamne că păcătos sunt eu.
Dar n-ai plecat! Ba încă, cu pasul Tău curat,
Ai coborât tot cerul în iadul meu spurcat.
Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curăţit,
Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai strălucit.
Cu focul Tău pe mine, cel rece, m-ai aprins
Şi peste sărăcia mea goală ai întins
Un colţ al hainei Tale şi m-ai făcut bogat,
Mi-ai dat inel, coroană, porfiră de-mpărat.
Mi-ai încăput în suflet, Tu, Cel neâncăput,
Şi sufletul meu, iată, cer nou Tu l-ai făcut.
În sufletul meu astăzi Tu însuţi locuieşti
Cu Maica Prea Curată, cu cetele-i cereşti.
Şi pentru toate acestea, Iisuse prea iubit,
În cerul nou din suflet să fii în veci slăvit”

Amin.

Siluan Popescu

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Dreapta credinta (Dogmatica), Propovaduire (Pastorala, Cahetetica, Omiletica), TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s