FENOMENUL MAGLAVIT

1.     Introducere

Mişcările harismatice din Romania secolului XX au fost destul de numeroase dintre care putem aminti: Fenomenul Maglavit, Fenomenul Vladimireşti, Mişcarea Oastea Domnului, Mişcarea Legionară, Fenomenul Pucioasa ş.a. Vom prezenta în articolul de faţă doar una dintre ele, şi anume: fenomenul Maglavit.

La 10 kilometri nord de Calafat este situată comuna Maglavit. Denumirea satului ar proveni fie din „moglo vite” – „multe vite”, fie de la „magla vit” – „ceaţă groasă”.

Întreg fenomenul a început de la o viziune în trei acte pe care a avut-o un ciobănaş sărac şi cu vorba stricată. “Moşu’“, cum i-a spus Petre Lupu, l-a vizitat pe oierul gângav şi i-a transmis din tainele lumii, iar vestea a adus în Maglavit puhoaie de oameni, dar şi puternicii zilei.[1]

„De la sfârşitul lunii iunie 1935, pe toată durata verii acelui an, prima pagină a cotidianelor româneşti a fost dominată de cele trei teofanii ale ciobanului Petrache Lupu din Maglavit şi de efectul lor. Decenii în şir apoi, numele lui Petrache Lupu, respectiv acela al comunei doljene Maglavit, au fost sinonime cu „minunea divină” şi cu vindecările miraculoase săvârşite aici. Dar şi cu afluenţa puhoaielor de pelerini. În vara anului 1935, într-o singură zi, zece trenuri suplimentare supraîncarcate au pornit din Craiova pentru a transporta pelerini la Maglavitul situat la 15 kilometri de Calafat.”[2]

În raportul pe care episcopul Bartolomeu Anania îl solicitase, consilierul său cultural, preotul Cristescu a scris: „Vineri 31 Mai a.c… ciobanul Petrache Lupu ajunse în mijlocul zăvoiului, când un eveniment cu totul neaşteptat îi curmă gândurile şi îl opreşte în drum, umplându-i sufletul de fric şi de nedumerire. Un Moşneag bătrân, cu barba albă şi lungă până la brâu şi cu mustăţile tot la fel, a cărui îmbrăcăminte, albă ca zăpada, formată din păr mătăsos şi frumos din cale afară, îi acoperea corpul până la degetele picioarelor, stând deasupra pământului ca la două palme, opreşte calea ciobanului Petrache Lupu zicându-i: „Să te duci să spui la lume, la părintele, la primărie şi la biserică, că dacă nu se pocăieşte lumea, dacă nu ţin sărbătorile, dacă nu se lasă de rele, dacă nu vin la biserică, dacă nu se apropie, atunci foc, atunci ne rupe (…). Odată porunca dată, moşneagul a dispărut urcându-se spre cer într-un nor pătrat.” În raport sunt prezentate şi câteva întâmplări extraordinare care avuseser loc recent la Maglavit, între care: „O fetiţă a lui Marin Coveianu din Amzuleşti, fiind surdomută din naştere, ducându-se la locul minunii, în urma rugăciunii ciobanului vorbeşte şi aude; un oarecare Gheorghe Pricop, tocmai din judeţul Baia, fiind surd s-a înzdrăvenit; locuitorul Gh.I. Şt. Coca din Maglavit, pentru că a luat în derâdere pe cioban, a fost lovit de paralizia braţelor şi a picioarelor. De asemenea, ciobanul Guran Branzache din Flămânda Mehedinţi, pentru că nu credea în cele propovăduite de cioban, a rămas paralizat.”

„Cum se vede, între altele, din şedinţa Sfântului Sinod din 5 octombrie 1935, însuşi Patriarhul Miron Cristea era înclinat să ia lucrurile în serios, aşezând cazul în contextul istorisirilor biblice şi hagiografice, chiar dacă nu fără o firească prudenţă.”[3]

„S-a estimat că două milioane de români s-au dus la Maglavit în anii 1935-1936 Părintele Dumitru Stăniloae a scris atunci un lung articol pe această temă, susţinând teza teofaniei, inclus apoi în volumul său „Ortodoxie şi Romanism

Un articol dedicat Maglavitului a publicat în „Vremea„, în 1936, şi Emil Cioran, „Maglavitul şi cealaltă Românie”, entuziasmat de fenomenul de misticism colectiv de acolo, în care distingea tinereţea sufletească a unui popor.

Argetoianu urmarea si el cu atentie fenomenul si nota in „Insemnari zilnice” pe 1 septembrie 1935: „Petrache Lupu nu face rau nimanui, ci dimpotriva, mult bine. A moralizat lumea in tot judetul, oamenii nu mai dracuie, nu mai fura si au devenit mai buni. Au inceput sa mearga si la biserica. La Breasta, unde biserica e in parc, nu-mi aduc aminte sa fi vazut de cand sunt eu, duminica, mai mult de 4-5 femei. Acum biserica e plina de barbati si de femei, de nu poti patrunde intr-insa. Numai de la Breasta s-au dus in cursul verii la Maglavit patru sau cinci autobuze ticsite de lume.”

N. Iorga trateaza cu sarcasm Maglavitul intr-un editorial aparut pe 16 octombrie 1935 in „Neamul Romanesc„: „De ce nu se deschid oare porțile tuturor caselor de nebuni din România, unde sunt atâția oameni buni, religioși și care au viziuni încă mai curioase decât a <<moșului>>, care cere insistent să i se puie un scaun în altar, până ce preotul satului se lasă convins să nu mai îngăduie pe stăpânul Cerurilor să rămâie în picioare?”[4]

Un Gala Galaction nu se sfia să scrie: „A pogorât Dumnezeu între oi şi ciobani? Dar asta e predilecţia Lui, de când cu Avraam, Isaac, Iacov. A binevoit Stăpînul Ceresc să se apropie milostiv, familiar, la potriva experienţei umile şi bucolice a unui biet cioban şi să dea în câteva cuvinte esenţa poruncilor Lui de totdeauna? Dar aceasta este procedura Lui milenară şi necontenită” (rev. B.O.R., 5-6/1935, p. 366).

2.     Viziunile

 Să urmărim însă conţinutul teofaniilor lui Petre Lupu aşa cum ne sunt prezentate de Pr. V. I. Ouatu în cartea sa Maglavitul, parantezele drepte aparţinându-i lui Răzvan Codrescu :

Prima arătare

Ascultaţi, fraţilor, vorba pentru care m-a trimis![…] Acum patru luni de zile am venit vineri dimineaţă pe acasă [de la stînă] şi m-am întors vineri seara pe la 6. La Cruce [locul numit “La buturugi”, unde ulterior s-a ridicat o cruce] mi-a ieşit în cale Moşul. Avea barba m’a la brîu [pînă peste brău], mustăţile mari, părul din cap dat pe spate, lung pînă la picioare, că se vedeau numai unghiile picioarelor, alb şi frumos ca mătasea. Ochii mari şi albaştri. Sta cu două palme m’a la deal [deasupra pămîntului].

La buturugi, cînd l-am văzut, m-am îngrozit de frică. El mi-a zis:

– Să nu-ţi fie frică! Am să-ţi dau curaj şi-am să-ţi spun o vorbă.

– Bine, Moşule, spune.

– Să te duci să spui la lume, cu cine te-ntîlneşti pe cale, să-i spui: Dacă nu ne pocăim, dacă nu ţinem sărbătorile, dacă nu ne ducem la biserică, să ne rugăm la Dumnezeu de sănătate, dacă nu ţinem posturile, dacă nu ne ducem la popă… atunci foc, atunci ne rupe muncile noastre, fraţilor!… Să nu mai facem fapte rele, să nu mai rîdem de fraţii noştri, să ne unim cu toţii la faptele bune, să nu mai arunce nimeni copiii pe la gropi… şi să nu ne mai duşmănim […] Nimeni să nu fure, să nu pună foc, să nu ia dreptul altuia! Să ne unim cu toate neamurile noastre! Să facem fapte bune, că de nu – moarte, că de nu – foc! […] Ne ia tot, ne canoneşte fără muncă şi toată Rumânia nu e nimic… E rău, fraţilor, de noi toţi, dacă nu ne pocăim, cu vorba care m-a trimis pe mine Moşul, şi n-ai cu ce ţine nimic: nici bou, nici cal, nici oaie, nici porc, nici pasăre, nici nimic.

A venit un nor patrat, a dispărut în el şi nu l-am mai văzut. Şi-am plecat la oi.

A doua arătare

A doua vineri, tot pe la 6 seara, tot la Cruce, la locul numit „La buturugi”, m-am întîlnit tot aşa cu Moşul, care m-a întrebat:

– Unde te duci?

– Mă duc la oi.

– De ce nu te-ai dus să spui la lume vorba care te-am trimis?

– Doamne, iartă c-am uitat! Doamne, iartă c-am uitat! Doamne, iartă c-am uitat! [Aici îşi făcea semnul crucii.]

Acum nu mi-a mai fost frică, că-l cunoşteam.

– Să te duci orişicum, să spui la lume, să-ţi faci datoria cu vorba care te-am trimis, şi să ştii c-am să te iert.

A venit iar un nor patrat: a dispărut în el. M-am închinat şi-am plecat la oi.
Nici a doua oară nu m-am dus şi n-am spus la nimeni nimic. Mi-am făcut un plan… că ce vorbă e asta… o să rîdă lumea de mine! Şi-am stat la oi.

A treia arătare

A treia oară, tot vineri, pe la ora 6 seara, cînd veneam de-acasă, iar m-am întîlnit cu el la buturugi. Era tare supărat şi necăjit. Cînd l-am văzut aşa, m-a luat frica.

– Unde te duci?

– Mă duc la oi.

– De ce nu te-ai dus să spui la lume?

– Doamne, iartă c-am uitat!… [Repeta de trei ori, făcându-şi semnul crucii.]
Supărat şi necăjit, îmi zice:

– Să te duci orişicum, că n-am să te mai iert! Te-am trimis de două ori şi nu te-ai dus. Să te duci acuma, să-ţi faci datoria şi să spui la lume!

De frică am zis:

– Stai să mă duc la oi…

– Hai că merg şi eu.

– Bine, Moşule, hai!

Şi am plecat împreună la tîrlă. Era tot cu două palme m’a la deal. La tîrlă am trecut să mulg oile. Moşul sta lîngă mine şi mă lua mereu la zor:

– Du-te, du-te şi spune la lume!

– Ho, că mă duc acum! Ho, că mă duc, ho! […]

După ce-am muls oile, „Hai, hai!”, îmi zise Moşul.

– Stai să strecor laptele…

El nu m-a aşteptat să-l strecor şi mi-a vărsat găleata cu laptele.

– Hai să mă petreci! […]

– Moşule, degeaba mă trimeţi, că nu crede lumea, Moşule, nu crede. De aceea nu m-am dus cînd m-ai trimis, că lumea nu crede… O să rîdă de mine…

– Du-te, du-te şi spune la lume c-am să mă mai las o dată! Şi pentru cei ce nu cred, ţi-am lăsat o vorbă mare, dar să n-o spui la nimeni pînă ce nu mi-o veni mie la socoteală!
A apărut un nor patrat: a dispărut cu el. M-am închinat şi am plecat. Ceva mă-ndemna şi-mi zicea: „Du-te, du-te şi spune la lume!”. Sîmbătă, toată ziua, de dimineaţă pînă seara, am spus la lume, la popa, la primărie şi la toţi care am întîlnit. […]

Iată şi fragmente din mesajul pe care l-a primit Petre Lupu:

După ce am muls oile şi după ce s-a culcat lumea şi ciobanii noştri, am mers la Cruce, la buturugi, să aprind lumînări şi tămîie [Era în duminica de după a treia arătare.] Moşul m-a aşteptat. După ce m-am rugat, s-a lăsat o stea mare, ca asta [arăta „steaua” desenată pe o bucată de carton], vestind moartea la lume. Avea marginile ca cerul, o lumină mare la mijloc şi 4 bucăţi: ploaie, foc, vînt şi cărbune. De trei ori am vrut să pun mîna pe ea şi n-am putut. A patra oară am întrebat:

– Moşule, ce e cu vorba care mi-ai trimis? Dacă jumătate din lume este rea şi jumătate bună?

– Pe jumătate o iau şi pe jumătate o las.

Eu am zis :

– Decît pe jumătate, mai bine toată… Doamne, iartă toată lumea! Doamne, iartă toată lumea! Doamne, iartă toată lumea! [Îşi făcea iarăşi semnul crucii de trei ori.]
Moşul spune că ne iartă, fraţilor, dacă ne pocăim la Cruce… […] Dacă nu ne pocăim, dacă nu căutăm dreptatea, dacă nu ne lăsăm de faptele noastre rele pînă la cel mai mare om din ţară, să meargă dreptatea cu toată ţara, atunci vine moartea, atunci vine prăpădul! Moşul spune: Am să mă mai las o dată. În toamna aceasta sau la altă toamnă, nu se ştie care toamnă, va apare iar steaua, în sat, la lume. Şi eu am să zic: „De ce nu v-aţi pocăit, fraţilor? Puneţi mîna pe ea!”. Şi de trei ori nimeni n-o va putea atinge. A patra oară voi zice: „De ce n-aţi pus mîna pe ea? Acum mergeţi acasă, vă premeniţi curat, că moartea vine!”… Toţi vor chiui de frică, dar eu am să spun: „De ce nu v-aţi pocăit?”… Nu sînt doctor, nu sînt vrăjitor. […]   Dumnezeu să ne ierte păcatele noastre, că sîntem răi. […] Să vă pocăiţi! […] Nu rîdeţi de bătrînii voştri, nu rîdeţi de nimeni! Nu mai aruncaţi copii pe la gropi, pe la fîntîni, pe la grîu, pe la porumb, că e rău de noi, fraţilor! Ne canoneşte fără muncă […] Dacă nu-i muncă […] n-ai cu ce ţine nimic. Mor vitele, mor oamenii, mor copiii. Nu-i ce mînca. Boierii au bani mulţi, dar n-au ce face cu ei, dacă nu-i muncă… […] Pare rău de lume, de vorba ce am, că nu pot spune la nimeni, că nu am voie… Lumea care e bolnavă, e de la Dumnezeu, că trăieşte în răutate, în duşmănie, şi e contra, nu crede… […] Toată ţara să se pocăiască! Asta este porunca lui Dumnezeu, care m-a trimis la toată Rumânia… […] Nu sînt doctor, nu sînt vrăjitor… Pentru vorba lui Moşu mă-njură lumea […] De ce nu credeţi? Pentru mine e dată porunca? De voi e rău! […] Eu n-am luat bani de la nimeni, n-am luat nimic. Habar n-am de cel ce nu crede. La urmă o să vă căiţi… Ce ne-a spus ciobanul Petre Lupu? Ce-am făcut de nu l-am ascultat?… Să nu vă căiţi, la urmă… Cel mai mare om din ţară trebuie să se pocăiască! […] Carte nu ştiu. Eu mi-am făcut datoria. Dumnezeu vă iartă, dacă vă pocăiţi. Dacă nu, treaba voastră!… „[5]

3. Reacţii

După şirul de teofanii (arătări ale lui Dumnezeu) de care mărturisea a fi avut parte în 1935, lui Petrache Lupu i-a revenit auzul, vorbirea i s-a limpezit, iar unele mărturii de epocă îi atribuie darul vindecării. S-a vorbit, de altfel, şi de alte „semne şi arătări” ce l-ar fi însoţit în timpul cuvîntării. Cert este că mulţimile, cutremurate, îl venerau aproape ca pe un sfînt (uneori a şi fost numit „Sfîntul de la Maglavit”). Maglavitul (aşezare rurală din judeţul Dolj, nu departe de Dunăre) a devenit pentru mai mulţi ani loc de pelerinaj, iar urmările întîmplărilor de acolo în plan religios şi social n-au putut fi estompate decât de instaurarea comunismului ateu.

Desigur, n-a lipsit, încă din capul locului, nici ipoteza unei forme de nebunie, a unui dereglaj psihic. Fenomenul a fost însă temeinic studiat din punct de vedere pozitivist, iar o comisie specializată, în frunte cu ilustrul doctor Gh. Marinescu, i-a atestat ciobanului integritatea psihică. În cartea pe care n-a întârziat s-o publice (Lourdes şi Maglavit, Bucureşti, 1936), Dr. Gh. Marinescu, dincolo de paralela cu Lourdes-ul (din perspectiva observaţiei ştiinţifice), a ţinut să scoată în evidenţă nu numai faptul că Petrache Lupu „e mult mai normal decît mulţi dintre noi”, ci şi pe acela că ciobanul de la Maglavit „e de o dezinteresare absolută”: „Nu e un debil, ci un apostol. Cu banii adunaţi, vrea să construiască un spital şi o mănă-stire”.

Din punct de vedere teologic, două sînt poziţiile care s-au confruntat mai semnificativ în conştiinţa publică: cea favorabilă fenomenului, a părintelui Dumitru Stăniloae (a se vedea „Încercare despre teofanii”, în vol. Ortodoxie şi românism din 1939; reed. 1998), şi cea ostilă acestuia, a eseistului creştin Mihail Urzică (a se vedea „Cazul Petrache Lupu, Maglavit”, în vol. Minuni şi false minuni, redactat în anii ‘40, dar tipărit abia în 1993; reed. 2004).[6]

„Lui Petrache Lupu i-a botezat Regele un copil, iar maresalul Antonescu l-a dus cu avionul pe front să le vorbească soldaţilor, prilej cu care a prevestit înfrângerea Germaniei.

Mitropolitul Nicolae Balan l-a introdus în Sf. Altar prin Uşile Împărăteşti, gest necanonic, prerogativa aceasta fiind rezervată exclusiv episcopilor şi Suveranului uns de Biserică.

Psihologul clujean Nicolae Mrgineanu va împrăţi pentru un timp cu Petrache Lupu celula din subsolul fostului Minister de Interne, devenit ulterior sediul comitetului central al partidului totalitar. Şi lui Nicolae Margineanu, Petrache Lupu i-a lăsat impresia unui om de o desăvârşită candoare sufletească. Spre deosebire de psiholog, care a ispăşit nenumăraţi ani de închisoare, Petrache Lupu a fost eliberat după câteva luni.

A trăit 87 de ani. Prin anii ’70 s-au dus la Maglavit doi ziaristi de la „Magazin istoric” să-l ispitească, însă n-au smuls nici un fel de retractare de la „paşnicul cooperator”. Ultimul ziarist care l-a abordat, tot fără succes, în regimul trecut, a fost Ovidiu Ioaniţoaia de la „Flacăra” lui Adrian Paunescu. ”[7]

Spicuim în continuare din reacţiile presei vremii:

S-a spus că ziarul „Dimineaţa” ar fi declanşat pelerinajele către Maglavit. După cum reiese însă din reportajul apărut în numărul din 27 iunie 1935 al gazetei, atitudinea sa, firească unei foi de stânga, este mai degrabă refractară miracolelor: „După o cale de jumătate de oră cu automobilul ajungem în comuna Maglavit. Părea o zi de răzmeriţă. În faţa primăriei era adunat întregul sat, barbaţi, femei şi copii care trăgeau dupa ei purcei şi câini lăţosi. Preotul şi primarul se străduiau să răspundă potopului de întrebări şi, mai ales, să dea explicaţii cât mai pe înţelesul tuturor…”. „Toate satele prin care am trecut – mai scria „Dimineaţa” – erau în fierbere. Sătenii au uitat de munca câmpului şi de necazurile secetei ca să discute opriţi în mijlocul drumului minunea.”

Mai târziu ziarul „Dimineaţa” se arată tot mai puţin mefient faţă de cele întâmplate la Maglavit: „Tot în aceeaşi zi veni la Petrache un moşier din Calafat, un oarecare Stan Mucică, care avea o moşie în apropiere. Moşierul l-a rugat (pe cioban – n.n.) să vie la el la moşie să se roage acolo lui Dumnezeu pentru ca să dea ploaie. Petrache l-a refuzat şi l-a sfătuit pe mosier să se ducă la moşie, căci peste un ceas va cădea ploaie în regiune. Exact la ora indicată de Petrache a dat ploaia în regiunea moşiei lui Stan Mucică şi a durat timp de 4-5 ore, salvându-i recolta.”

Parohul Maglavitului, Nicolae Bobin, se adresa ziarului „Curentul„; „… aş dori să veniţi cât se poate de neîntârziat, pentru ca nu cumva cei de la „Dimineaţa” să altereze ca şi până acum adevarul – care trebuie să stea la baza publicaţiunilor d-stră.”

Pe 18 septembrie 1935, „Curentul” adauga la seria vindecărilor miraculoase încă una: „Sâmbătă s-a întâmplat o altă minune în faţa celor peste 150.000 de credincioşi. În timpul slujbei divine, băiatul Tudor Gh. Petre, surd şi mut din nastere, de fel din comuna Corbeasca, cătunul Ostratul din judetul Ilfov, care se afla de câteva zile la Maglavit, a început să vorbească şi să audă. (…) Lucrul a fost constatat şi controlat imediat în faţa PS Sale Episcopului, a tuturor preoţilor, autorităţilor şi publicului.” Acelaşi cotidian consemnase cu o lună înainte, pe 17 august: „Părintele Bobin a spus că dl. arhitect Cantacuzino donează pentru mânăstirea ce se va construi 40.000 de cărămizi şi se oferă să întocmească gratuit palnurile.”

Declaraţia fusese făcută cu prilejul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, pe 15 august 1935, la biserica din Maglavit, unde reporterul recunoscuse, în timpul slujbei, alături de arhitectul G.M. Cantacuzino şi pe „colonelul Gh. Braescu”, adică pe scriitorul omonim. În acea perioadă începuse să apară în satul lui Petrache Lupu un ziar local: „Cuvântul Maglavitului”.

Pe 2 octombrie 1935, „Curentul” scria: „Cazul vindecării femeii Maria I. Bordea a determinat pe un mare număr de stilişti din sus-numita comună (Tansa, judetul Vaslui – n.n.), de a reveni la calendarul oficial. Se ştie că comuna Tansa este un puternic centru stilist şi că, din cauza nerespectarii calendarului oficial de către aceştia, au avut loc în vara anului 1934 sângeroase încăerări între stilişti şi jandarmi.”

Aproape că nu este zi din luna octombrie 1935 în care „Curentul” – dar şi alte ziare – să nu înregistreze miracole petrecute la Maglavit. Cităm din numarul din 7 octombrie: „De curând au sosit la Piatra Neamţ o sumă de persoane care au fost să vadă pe ciobanul făcător de minuni. Pelerinii plecaseră cu vagoane speciale şi erau în majoritate săteni din comunele din judeţ. Printre cei plecaţi era şi femeia Elena V. Teodoru cu un copil al ei în etate de şapte ani, de loc din comuna Căciuleşti. Copilul nu putea vorbi deloc încă din naştere. Cum l-a văzut pe cioban, copilul şi-a recăpătat (sic!) vocea şi a început să vorbească destul de înţeles.”

Pe 27 iulie 1935, „Universul” reproducea declaraţia episcopului Vartolomeu al Ramnicului Noului Severin: „Datoria noastră, a Bisericei, e să fim circumspecţi cu asemenea cazuri.” Peste doua zile, tot în „Universul”, acelasi ierarh declara: „Pânî la pronunţarea medicală a d-lui dr. Paulian asupra stării organice a ciobanului din Maglavit, pe care vă rugăm să-l trimiteţi la Bucureşti cu un delegat al dv., vă rugăm să opriţi orice procesiune locală.”

Înainte să vină la Bucureşti însa, aşa cum informa „Universul” din 2 august 1935, ciobanul fusese la Sinaia: „Azi dimineaţă, la ora 10, s-a oficiat o slujbă religioasă la Mânăstirea Sinaia la care a luat parte şi Petrache Lupu. Scopul venirii lui Petrache Lupu la Sinaia a fost de a solicita M.Sale Regelui o audienţă. Suveranul l-a primit în audienţă la ora 3. Audienţa a durat o oră. M.S. Regele i-a dat o icoană, care să fie aşezată la Maglavit şi a acordat înaltul său patronaj pentru ridicarea bisericii.”

Persoană controversată, Petre sau Petrache Lupu încă mai ridică semne de întrebare teologilor şi nu numai. Cu un impact foarte mare asupra oamenilor vremii el rămâne pentru unii un sfânt iar pentru alţii un înşelător.

 Siluan Popescu


[1] Jurnalul Naţional, joi, 29 iulie 2004

[2] Dan Ciachir, Ziua, sâmbătă, 14 iulie 2007

[4] Dan Ciachir, Ziua, duminică, 29 iulie 2007

[5] Pr. V. I. Ouatu, Maglavitul, Bucureşti, 1935, pp. 53-64

[7] Dan Ciachir, Ziua, duminică, 29 iulie 2007

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Misionarism (Misiologie), TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la FENOMENUL MAGLAVIT

  1. Pingback: MAGLAVIT (Petrache Lupu) – TEOFANIE sau DRACISM? | Saccsiv - Weblog

  2. Pingback: MAGLAVIT (Petrache Lupu) – TEOFANIE sau DRACISM? | Saccsiv - Weblog

  3. Pingback: Petrache Lupu – The Shepherd Who Saw God | Footsteps In The Deep

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s