Gândirea religioasă indiană până la Yoga clasică

Articolul prezent nu își propune să sublinieze erorile dogmatice ale gândirii indiene ci doar să o prezinte pentru o mai bună cunoaștere.

1.     Perioada Vedică

Descoperirea şi interpretarea Indiei de către conştiinţa europeană reprezintă o istorie pasionantă.[1] Filosofie, gnoze, „tehnici mistice”, gândirea orientală incită curiozitatea Occidentului, iar Yoga deţine un loc privilegiat.[2]

Yoga s-a născut în subcontinentul indian care astăzi este împărţit de patru state: Republica India, independentă din 1947, Pakistanul, Sri Lanka (sau Ceylon) şi Bangladeshul, devenit independent în 1971.

În Valea Indusului, care azi aparţine Pakistanului, în jurul anului 2500 î.H. s-a format una din cele mai vechi civilizaţii ale lumii. Au avut oraşe mari, proiectate cu mare minuţiozitate, casele fiind clădite din cărămizi de lut ars, oraşele fiind dotate cu reţele de apă şi canalizare bine dezvoltate. Au conceput şi o scriere în imagini, care, din păcate nu s-a putut descifra nici până azi, şi din această cauză avem doar cunoştinţe sumare despre civilizaţia din Valea Indusului. Prăbuşirea acestei civilizaţii în jurul anului 1700 î.H. s-a datorat probabil unei catastrofe naturale.

Populaţia cea mai veche cunoscută ce a trăit pe aceste teritorii au constituit-o darvidienii. Viitorul Indiei a fost determinat în mod fundamental de invazia triburilor nomade ariene, sosite în mileniul al II-lea î.H., care, înarmate cu arme de bronz şi care de luptă, au migrat pe parcursul secolelor în India în mai multe valuri prin trecătorile Afghanistanului de azi. După ce au ocupat nordul Indiei s-au stabilit aici, agricultura devenind activitatea lor principală. Populaţia băştinaşă supusă – în marea lor majoritate dravizi având culoarea pielii mai închisă – în nord a devenit o populaţie de servitori ai arienilor victorioşi, dar în sud şi-a păstrat independenţa. Din cauza reliefului cuceritorii ajungeau aici mai greu, şi din această cauză istoria politică a acestei regiuni diferă de cea a teritoriilor din nord, cu toate că influenţa ideilor culturale şi religioase nu a putut fi oprită de izolarea geografică.[3]

Această perioadă este cunoscută din puncte de vedere religios ca perioada vedică. Denumirea vine de la textul fundamental al credinţei populaţiei formată din darvidienii băştinaşi şi arienii cuceritori: Veda.[4]

Numele de Veda este aplicat într-un mod general tuturor scrierilor fundamentale ale tradiţiei hinduse; se ştie de altfel că aceste scrieri sunt împărţite în patru culegeri numite respectiv Rg-Veda, Yajur-Veda, Sama-Veda şi Atharva-Veda.[5]

Textele vedice evocă luptele împotriva acelor dasa ori dasyu, în care se pot recunoaşte continuatorii sau supravieţuitorii civilizaţiei Indusului. Ei sunt descrişi ca având pielea neagră, „fără nas”, vorbind o limbă barbară şi practicând cultul falusului. Luptele au avut loc înainte de compunerea imnurilor căci amintirea lor e puternic mitologizată. Textele menţionează şi o altă populaţie vrăjmaşă: pani, cei care fură vaci şi resping cultul vedic.

Simbioza cu aborigenii începe destul de devreme. Sanscrita vedică posedă o serie de fenomene, în special consoanele cerebrale, pe care nu le găsim în nici un alt idiom indo-european, nici chiar în iraniană. E foarte verosimil că aceste consoane oglindesc pronunţia aborigenilor în efortul lor de a învăţa limba stăpânitorilor lor. În plus, anumite mituri sunt de origine autohtonă. Acest proces de simbioză rasială, culturală şi religioasă, atestat din cele mai vechi timpuri, se va amplifica pe măsură ce arienii vor înainta în câmpia Gangelui.

Trebuie ţinut seama de faptul că textele vedice reprezintă sistemul religios al unei elite sacerdotale care era în serviciul unei aristocraţii militare; restul societăţii – adică majoritatea – împărtăşeau probabil idei şi credinţe asemănătoare cu acelea pe care le regăsim, cu două mii de ani mai târziu, în hinduism. Imnurile nu reflectă religia vedică în ansamblul său; ele au fost compuse pentru un auditoriu preocupat mai ales de bunurile terestre: sănătate, viaţă îndelungată, copii numeroşi, turme bogate, avere şi în acelaşi timp nu reprezintă cea mai veche formă a religiei vedice. Textele vedice ne prezintă numeroase zeităţi şi ni-l înfăţişează pe Varuna ca Zeu Suveran: el domneşte peste lume, zei (deva) şi oameni. De el se leagă două noţiuni religioase care vor avea un viitor excepţional: rta şi maya. Cuvântul rta, participiul trecut de la verbul „a se adapta”, desemnază ordinea lumii, ordine cosmică, liturgică şi morală, în acelaşi timp. Varuna a crescut în casa lui rta, declară că îl iubeşte pe rta şi mărturiseşte pentru rta. Varuna e numit „Regele lui rta” şi se zice că această normă universală, identificată cu adevărul, se „întemeiază” în el. Cel care încalcă legea este răspunzător în faţa lui Varuna, şi doar Varuna, şi numai el, restabileşte ordinea compromisă prin păcat, eroare ori neştiinţă. Vinovatul aşteaptă absolvirea prin intermediul sacrificiilor (prescrise, de altfel, de Varuna însuşi). Termenul maya este derivat de aproape toţi lingviştii de la rădăcina may, „a schimba”. Sensul iniţial al conceptului este de „schimbare voită”, adică prefacere –  creaţie sau distrugere – şi „prefacere a prefacerii”. Cu timpul sensul a fost restrâns la prefacerea negativă, la iluzie, la schimbarea demonica a ordinii rta. Textele vedice indică multe divinităţi. Majoritatea îşi vor pierde treptat importanţa şi vor sfârşi prin a fi uitate, în timp ce unele vor câştiga ulterior o poziţie neîntrecută. A doua categorie este reprezentată de Rudra-Siva şi Visnu. Ei ocupă un loc modest în textele vedice, dar în epoca clasică ei devin Mari Zei. În India veche fiecărei clase sociale îi corespund anumiţi zei: brahmana (preoţi, sacrificatori) – Varuna şi Mitra, ksatriya (militari, protectori ai comunităţii) – Indra, vaisya (producători) – Nasatya.

Imnurile vedice prezintă, direct sau numai în aluzii, mai multe cosmogonii. Esenţialmente, patru tipuri de cosmogonii par să-i fi pasionat pe poeţii şi teologii vedici. Le putem nota după cum urmează: 1) creaţia prin fecundarea Apelor originare; 2) creaţia prin sfârtecarea unui Gigant primordial, Puruşa; 3) creaţia plecând de la o unitate-totalitate, fiinţă şi totodată nonfiinţă; 4) creaţia prin despărţirea Cerului de Pământ. Aceste mituri au dat apoi principalele concepte ale religiei vedice. Pluralitatea cosmogoniilor e în acord cu multiplicitatea tradiţiilor privind teogonia şi originea omului. După Rig Veda, zeii au fost zămisliţi de către cuplul primordial, Cerul şi Pământul, sau au răsărit din masa acvatică originară, ori din ne-Fiinţă. În orice caz, ei au căpătat existenţă după crearea lumii. Nu toţi zeii erau nemuritori. Ei fie au primit nemurirea în dar, fie au dobândit-o bând soma, prin asceză, tapas, sau săvârşind anumite sacrificii.

Oamenii coboară din perechea primordială Cer-Pământ. Strămoşul lor mitic este Manu, primul sacrifiant şi primul om, fiu al zeului Vivasvat. O altă versiune identifică părinţii mitici în persoana altor doi copii ai lui Vivasvat, Yama şi sora lui Yami. La început oamenii puteau şi ei să devină nemuritori prin sacrificiu; dar zeii au hotărât ca această imortalitate să fie pur spirituală, adică accesibilă omului numai după moarte.[6]

Veda este cunoaşterea tradiţională prin excelenţă, este principiul şi fundamentul comun tuturor ramurilor mai mult sau mai puţin secundare şi derivate ale doctrinei.[7]

2. Brahmanismul

Religia vedică este urmată de brahmanism care are la bază textele brahmane ce conţin explicaţii ale vedelor şi au fost compuse după anul 1000 î.H.[8]

Textele Brahmana justifică doctrinar teoria sacrificiului având ca punct de plecare Purusasukta (Prajapati). Identitatea Puruşa-Prajapati este atestată în texte. Marea noutate a teoriei brahmanice o constituie tripla identificare a lui Prajapati cu Universul, Timpul ciclic (Anul) şi altarul focului. Ea marchează declinul concepţiei care hrănea ritualul vedic şi pregăteşte descoperirile realizate de autorii Upanişdelor. Ideea fundamentală este că, dând naştere lumii, prin „încălziri” şi prin „emisii” repetate, Prajapati se consumă şi sfârşeşte prin a se epuiza. Reconstituirea şi rearticularea corpului cosmic al lui Prajapati se săvârşesc prin sacrificiu, adică înălţând un altar sacrificial pentru a celebra agnicayana. Pe scurt, fiecare sacrificiu repetă actul primordialal creaţiei şi asigură continuitatea lumii pentru anul viitor. Prin sacrificiu – adică prin activitatea susţinută a preoţilor – lumea este menţinută vie, armonioasă şi fertilă. În Brahmana, zeii vedici sunt ignoraţi sau subordonaţi puterii magine şi creatoare a sacrificiului. Se proclamă că, la început, zeii erau muritori; ei au devenit divini şi nemuritori prin intermediul sacrificiului.

O ideea nouă îşi face loc foarte curând: sacrificiul nu numai că-l restaurează pe Prajapati şi asigură perpetuarea lumii, dar este, totodată, susceptibil de a crea o fiinţă spirituală nouă şi indistructibilă, „persoana”, atman. Sacrificiul nu mai are numai o intenţie cosmogonică şi o funcţie eshatologică, ci face posibilă obţinerea unui nou mod de existenţă. Zidind altarul focului, sacrificatorul se identifică cu Prajapati. Prin forţa magică a ritului, sacrifiantul îşi construieşte un trup nou, se urcă la Cer, unde se naşte a doua oară şi obţine „nemurirea”. Acest lucru înseamnă că, după moarte, el va reveni la viaţă, la „ne-moarte”, la o modalitate de a exista care transcede Timpul. Ceea ce e important – şi acesta este şi scopul ritului – este de a deveni „complet” (sarva), „integral” şi de a păstra această condiţie după moarte. Acest lucru vrea să spună că, prin activitatea rituală, funcţiile psiho-fiziologice ale sacrificatorului sunt strânse laolaltă şi unificate; suma lor constituie atman, graţie căruia el devine „nemuritor”. Zeii înşişi şi-au câştigat nemurirea prin sacrificiu, câştigând brahman. Prin urmare, brahman şi atman sunt implicit identificaţi, încă din epoca Brahmanelor.

 3. Epoca Upanişadelor

Descoperirea identităţii Sinelui (atman) cu brahman va fi neistovit exploatată şi divers valorizată în Upanişade. Upanişadele însă proclamă primatul cunoaşterii metafizice (jnana-kanda). Unele texte upanişadice afirmă că fără o meditaţie asupra lui atman sacrificiul nu este complet. Reflectând la procesul ritual „cauză şi efect”, era inevitabil să se descopere că orice acţiune, prin simplul fapt că dobândea un rezultat, se integra într-o serie nelimitată de cauze şi efecte. O dată recunoscută legea cauzalităţii universale în karman, certitudinea întemeiată pe efectele salvatoare ale sacrificiului se ruina. După ce s-ar fi bucurat de o postexistenţă beafică ori nefericită, într-o lume extraterestră, sufletul era constrâns să se reîncarneze. Este legea transmigraţiei, samsara, care, o dată descoperită, a dominat gândirea religioasă şi filosofică indiană, atât „ortodoxă” cât şi heterodoxă (buddhismul şi jainismul).Termenul samsara apare doar în Upanişade. Singurul scop demn de un înţelep este dobândirea eliberării, moksa – un alt termen care, împreună cu echivalentele sale, se nunmără printre cuvintele-cheie ale gândirii indiene. După căutări şi ezitări pasionante s-a identificat în „ignoranţă” (avidya) „prima cauză” a lui karman şi, prin urmare, originea şi dinamismul transmigraţiei. Cercul era acum complet: ignoranţa (avidya) „crea” sau amplifica legea „cauzei şi efectului” (karman); care, la rândul său, producea  serie neîntrerupră de reîncarnări (samsara). Din fericire, eliberarea (mocsa) din acest cerc infernal era posibilă mai ales graţie gnosei (jnana, vidya). Unele şcoli proclamau, în plus, virtuţile eliberatoare ale tehnicilor yoga sau ale devoţiunii mistice. Gândirea indiană a început de timpuriu să omologheze diferite „căi” (marga) de eliberare. Efortul a dus, peste câteva secole, la celebra sinteză din Bhagavad-Gita (secolul al IV-lea î.H.). Cele mai importante dezvoltări ulterioare, ale esenţialului gândirii indiene, prezentat până acum, privesc mijloacele de eliberare şi, în mod paradoxal, „persoana” (sau agentul) menită să se bucure de aceată eliberare. Referindu-ne acum la Fiinţa Primordială vom spune că Brahman se relevă imanent şi transcendent în acelaşi timp; distinct de cosmos şi totuşi omniprezent în realităţile cosmice. În plus, ca atman, el locuieşte în inima omului, ceea ce implică identitatea dintre „Sinele” adevărat şi Fiinţa universală. La moarte atmanul „celui ce ştie” se uneşte cu Brahman; sufletele altora, ale neiluminaţilor, vor urma legea transmigraţiei. Există mai multe teorii cu privire la postexistenţa fără întoarcere pe pământ: una personală, în care o „persoană spirituală” conduce pe cel ajuns aici în lumile lui Brahman şi alta întrucâtva impersonală, Sinele se contopeşte cu sursa sa originară, Brahman.

Este important să precizăm că meditaţiile asupra identităţii atman-Brahman constiruie un „exerciţiu spiritual”, şi nu un lanţ de „raţionamente”. Sesizarea Sinelui propriu se însoţeşte de experimentarea „luminii interioare”, şi lumina este imaginea prin excelenţă atât a lui atman cât şi a lui Brahman.

Eliberarea se obţine prin Samkhya şi Yoga, adică prin înţelegerea filosofică şi prin tehnicile psiho-fiziologice ale meditaţie. Numai Sinele purificat de experienţele psiho-mentale era identificat cu Brahman şi, prin urmare, putea fi considerat nemuritor. S-a căutat, pe de altă parte, să se descifreze şi să se analizeze raporturile între Fiinţa totală (Brahman) şi Natură. Tehnicile ascetice şi metodele de meditaţie, urmărind disocierea Sinelui de experienţa psiho-mentală, vor fi elaborate şi articulate în primele tratate Yoga. Analiza riguroasă a modului de a fi al Sinelui (atman, puruşa) şi stucturile Naturii constituie obiectivul filosofiei Samkhya.[9]

4. Yoga clasică (Yoga-Sutra a lui Pantanjali)

Chiar în epoca clasică, adică în timpul redactării primelor tratate sistematice Samkhya-karika de Isvara Krsna şi Yoga-sutra de Pantanjali, cadrele teoretice ale celor două darsana sunt destul de apropiate. Se disting două deosebiri esenţiale: 1) în timp ce Samkhya clasică este ateistă, Yoga este teistă, pentru că postulează existenţa unui Domn (Isvara); 2) în vreme ce, după Samkhya, singura cale de a dobândi eliberarea este aceea a cunoaşterii metafizice, Yoga acordă o importanţă considerabilă tehnicilor meditaţiei. Celelalte deosebiri sunt neglijabile.[10]

Pentru Samkhya şi Yoga, lumea este reală (nu iluzorie cum este pentru Vedanta). Cu toate acestea, dacă lumea există şi durează, faptul este datorat „ignoranţei” spiritului: nenumăratele forme ale Cosmosului, precum şi procesele lor de manifestare şi de dezvoltare nu există decât în măsura în care spiritul, Sinele (purusa), se ignoră şi, ca urmare a acestei ignoranţe de ordin metafizic, suferă şi este aservit. În clipa când ultimul Sine îşi va fi dobândit libertatea, creaţia în ansamblul ei va fi resorbită în substanţa primordială.[11]

Termenul yoga, având în sanskrită două rădăcini recunoscute, are două sensuri posibile. Unul vrea să însemne „a medita” sau „a intra în transă”. Celălalt vrea să însemne „a uni”. Acest din urmă sens implică o reunire, o unire a naturii umane întunecate cu natura divină iluminată. În mod mai puţin general, yogăi i-a fost asociată ideea tipică de jug, de ham ce ţine spiritul în hăţuri cu ajutorul concentrării mentale.[12]

Acest termen desemnează în mod principal unirea efectivă a fiinţei umane cu Universalul.[13]

Graţie lui Patanjali, Yoga, dintr-o tradiţie „mistică”, a devenit un „sistem filosific”.[14] El defineşte Yoga, în lucrarea Yoga-Sutra, astfel: „suprimarea stărilor de conştiinţă.”[15]

Din punct de vedere teoretic, Yoga completează Samkhya prin introducerea concepţiei despre Isvara, care, fiind identic cu Fiinţa universală, permite unificarea, mai întâi a lui purusa, principiu multiplu când e considerat doar în existenţele particulare, şi apoi a lui purusa şi prakriti, Fiinţa universală fiind dincolo de distincţia lor, pentru că ea este principiul lor comun.[16]

Yoga clasică începe acolo unde ia sfârşit Samkhya. Patanjali îşi însuşeşte aproape integral filosofia Samkhya, dar el nu crede că o cunoaştere metafizică ar putea, ea singură, să-l conducă pe om la eliberarea supremă.[17]

Yoga ştie că pricina suferinţei este „neştiinţa”, altfel spus, confuzia dintre spirit şi activitatea psihomentală. Trebuie făcută precizarea că, potrivit Yoga, sufletul viziunii creştine (chiar şi stările de conştiinţă) este făcut tot din materia din care este alcătuit Cosmosul. Diferenţa dintre om şi cosmos este doar o diferenţă de grad nu de esenţă. Potrivit Yoga „de la Brahman până la ultimul firicel de iarbă, Creaţia este în folosul spiritului pentru ca el să atingă cunoaşterea supremă”. Partea cea mai subtilă, cea mai transparentă a vieţii mentale, adică inteligenţa (buddhi) în modalitatea sa pură „luminozitate” (sattva), are o calitate specifică: aceea de a reflecta spiritul. Yoga uneşte ceea ce părea atât de diferit – fizicul, vitalul, mentalul – şi izolează ceea ce, mai ales în India, pare unic şi universal: spiritul. Fiecare puruşa este într-adevăr total izolat: căci Sinele nu poate avea nici un contact, nici cu lumea, nici cu celelalte spirite. Cosmosul este populat cu aceşti puruşa eterni, liberi, imobili; monade între care nici o comunicaţie nu e posibilă.[18]

Cunoaşterea supremă înseamnă nu numai eliberarea de „ignoranţă”, ci şi, ba chiar în primul rând, eliberarea de „durere”, de „suferinţă”. Scopul tuturor filosofiilor şi al tuturor misticilor indiene este tocmai „eliberarea” de suferinţă. Yoga vrea să arate cum se obţine această „eliberare” prin intermediul tehnicilor contemplative.[19]

E vorba, pe scurt, de o concepţie tragică şi paradoxală a spiritului. Concepţie care a fost viguros atacată atât de învăţaţii buddhişti, cât şi de către maeştrii vedantini.[20]

Siluan Popescu

Bibliografie

1. Eliade Mircea, Tehnici Yoga, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 2000.

2. Eliade Mircea, Istoria credinţelor şiideilor religioase, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti,2000.

3. Eliade Mircea, Yoga Nemurire şi Libertate, Editura Humanitas, Bucureşti,1993.

4. W.Y. Evans-Wenz, Yoga tibetană şi doctrinele secrete, Editura Herald, Bucureşti, 2005

5. Guenon Rene, Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse, Editura Herald, Bucureşti, 2006.


[1] Mircea Eliade, Yoga – nemurire şi libertate, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 7

[2] Mircea Eliade, Tehnici Yoga, Edit. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 9

[4] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Edit. Univ. Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 129

[5] Rene Guenon, Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse, Edit. Herald, Bucureşti, p. 148

[6] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Edit. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, pp. 129-139

[7] Rene Guenon, Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse, Edit. Herald, Bucureşti, p. 150

[9] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Edit. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, pp. 139-159

[10] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Edit. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, pp.264-270

[11] Mircea Eliade, Yoga – nemurire şi libertate, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 20

[12] W.Y. Evans-Wenz, Yoga tibetană şi doctrinele secrete, Edit. Herald, Bucureşti, 2005, p. 40

[13] Rene Guenon, Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse, Edit. Herald, Bucureşti, p. 212

[14] Mircea Eliade, Tehnici Yoga, Edit. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 20

[15] Idem, p. 48

[16] Rene Guenon, Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse, Edit. Herald, Bucureşti, pp. 212-213

[17] Mircea Eliade, Tehnici Yoga, Edit. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 48

[18] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Edit. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, pp.264-270

[19] Mircea Eliade, Tehnici Yoga, Edit. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 28-29

[20] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Edit. Univ. Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 270

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Istoria religiilor, TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s