SENECA

 1. Filosofia elenistică

Perioada istoriei greceşti care se întinde de la Alexandru cel Mare până la dominaţia romană (sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr. – sfârşitul secolului I î.Hr.) a fost denumită la începutul secolului al XIX-lea perioada elenistică. Fantastica expediţie a lui Alexandru care a creat un imperiu întinzându-se de la Egipt până la Samarkand şi Taşkent, şi de asemenea de la până la Indus, a marcat o epocă nouă în istoria lumii. Grecia se deschide către Orient, iar acestasuferă influenţa gândirii şi culturii greceşti: o întrepătrundere fără precedent de tradiţii, de religii, de limbi şi de idei, care a marcat pentru totdeauna cultura occidentală. Grecia începe atunci să descopere imensitatea lumii. Este începutul unor schimburi comerciale intense, nu numai cu Asia centrală, ci şi cu Chia, Africa şi Vestul Europei.[1]

Această perioadă, în acelaşi timp tulbure şi deschisă, a fost caracterizată căutarea fericirii.[2] Se dezvoltă o filosofie specifică, filosofia elenistică. Întreaga activitate filosofică de după înflorirea socratică s-a concentrat în şase şcoli. Trei dintre ele existau deja în Atena la începutul epocii elenistice: şcoala lui Platon (legată de gimnaziul Academiei), aceea a lui Aristotel (legată de gimnaziul Lyceului) şi aceea a lui Antisthene, considerat drept fondatorul cinismului (şcoală situată în gimnaziul numit Kznosarges). Două noi şcoli au fost deschise de asemenea la Atena: şcoala stoică a lui Zenon şi şcola lui Epicur. Pyrrhon, fondatorul scepticismului, trăia la Elis.

În epoca elenistică învăţământul filosofic este menit să-i pregătească pe tineri pentru viaţă, care poate fi aceeea a unui om public sau a individului particular, dar întotdeauna, într-un fel sau altul, prin stăpânirea discursului. Ceea ce însemnă că metoda de învăţământ consta, înainte de toate, celpuţin la platonicieni, aristotelicieni şi stoici, în exerciţii dialectice graţie cărora auditorii învăţau dă dilogheze atât cu alţii, cât şi cu ei înşişi. Învăţătura cuprindea trei domenii distincte. Primul era acela care corespunde deopotrivă „logicii şi epistemologiei” de astăzi; se numea „logică” la stoici, „canonică” la epicurei, „dialectică” la platonicieni şi aritotelicieni, chiar dacă aceste două şcoli au dat sensuri diferite acestei dialectici; al doilea domeniu era fizica, iar al treilea „etica” – la toate şcolile.

Această activitate şcolară se înscria în cadrele unei instituţii, ascultând de o regulă comună, care fixa modul de alegere al şefului şcolii sau, de exemplu, ordinea anumitor mese luate împreună. Şcolile filosofice ale Antichităţii te fac să te gândeşti la un fel de comunităţi monastice care s-ar fi dedicat exerciţiului filosofic.

În secolul I d.Hr., la finele epocii elenistice, după dispariţia instituţiilor şcolare ateniene, în urma distrugerilor şi schimbărilor provocate de cucerirea romană, învăţătura lui Platon şi Aristotel, a stoicilor, a lui Epicur a continuat să fie predată în alte oraşe, apoi din nou la Atena. În secolul al II-lea d. Hr. împăratul Marcus Aurelius fondează la Atena patru catedre oficiale ai căror titulari, retribuiţi de stat, predau doctrinele celor patru şcoli.

Toate filosofiile elenistice pleacă de la principiul socratic că nenorocirea oamenilor provine din ignoranţa lor, din opiniile false asupra naturii Binelui şi Răului. Pentru toate aceste filosofii, a-ţi schimba opiniile şi maniera de a gândi înseamnă să-ţi schimbi viaţa, înseamnă să te converteşti – în sensul cel mai tare al termenului. Ele apar deci, fiecare în felul său, ca alegeri de viaţă. Ele revendică o opţiune existenţială, şi oricine aderă la una din aceste şcoli trebuie să accepte această alegere. Teoriile abstracte sunt chemate să justifice o atitudine existenţială. Filosofia este înainte de toate însăşi atitudinea existenţială însoţită de discursuri exterioare şi interioare: acestea au rolul de a exprima repezentarea lumii, care este implicată în cutare sau cutare atitudine existenţială, şi ele permit de asemenea justificarearaţională a acesteia şi transmiterea ei către altul.[3]

2. Stoicismul

Centrul de greutate al gândirii stoicilor se află în domeniul eticii. Cunoaşterea omului, a virtuţilor şi îndatoririlor proprii înţeleptului tinde să devină preocuparea şi ramura principală a filosofiei. Fără a fi neglijată cercetarea legată de domeniul fizicii şi al logicii, acestor două discupline li se acorda un rol auxiliar, totuşi nu lipsit de importanţă, întrucât Zenon a considerat teoria morală ca indisolubil legată de o teorie asupra naturii (fizica), precum şi de o teorie asupra cunoaşterii şi gândirii cae să poată stabili posibilitatea şi condiţiile adevărului.[4] Stoicii afirmau continuitatea unui cosmos unic şi coerent; activitatea unei Raţiuni organizatoare acţionând în tot universul; puritatea intenţiei morale care face să pălească plăcerea sau interesul; imersiunea înţeleptului stoic în societatea oamenilor şi în cosmos.

Stoicismul presupune o alegere de viaţă care leagă strâns independenţa omului faţă de lucrurile exterioare – cercetată de toate şcolile – şi exigenţa purităţii morale care constituie fondul socratismului. Omul ar trebui să caute nu plăcerea sau interesul propriu, ci ceea ce este bine moralmente, adică ceea ce este conform punctului de vedere universal şi dezinteresat care este raţiunea, logosul. Este singurul lucru care depinde de libertatea noastră, deci de noi înşine. Într-adevăr, nu depinde numai de noi să avem frumuseţe, bogăţie, forţă, sănătate, plăcere. Toate acestea presupun o cauză exterioară. Singurul lucru, însă, care depinde de noi este posibilitatea de a acţiona într-o manieră conformă cu raţiunea: acesta este deci binele moral, puritatea intenţiei, adică voinţa de a nu acţiona pentru un alt motiv decât binele, de a nu recunoaşte nici o altă valoare în afara virtuţii. Tot ceea ce nu depinde de noi nu va fi deci nici bun, nici rău şi va trebui să ne fie, în principiu, indiferent.

Fizica va justifica alegerea de viaţă a stocilor şi va explica maniera de a fi în lume pe care această alegere o implică.[5] Dumnezeu este lumea şi lumea este Dumnezeu: iată enunţul esenţial al Fizicii stoicilor, al viziunii lor espre natură.[6] Stoicii întemeiază raţiunea umană pe Natură, pe care o concep ca o Raţiune universală. Logosul uman nu este decât o parte a Logosului universal. Dacă a trăi moral înseamnă a trăi conform raţiunii, a trăi conform raţiunii înseamnă a trăi conform Naturii, adică a te conforma legii universale care propulsează din interior evoluţia lumii.

Stoicii revendică moştenirea heraclică, identificând, ca principiu al tuturor lucrurilor, Logosul – Focul „raţional”, Focul gânditor care, prin transformările lui, dă naştere tuturor formelor de fiinţare. Acest Foc trebuie conceput în legătură cu reprezentările căldurii, „suflului” vital (pneuma) şi „seminţei”. Logosul este, astfel ,forţa fermentului, „sămânţa”, „programul” tuturor fiinţlor. Pneuma, sau căldura vitală, are în sine o tensiune (tonos) care generează o mişcare simultan îndreptată spre interior şi spre exterior, asigurând astfel creşterea şi unitatea cosmosului şi a tuturor fiinţelor vii. Cosmosul este o unitate dinamică, în care toate sunt legate. Principiul activ care este Logosul penetrează materia inertă, amalgamându-se întru totul cu ea, şi dă naştere astfel entităţilor. Mişcare cosmosului pleacă din Foc şi tot în foc se întoarce, în conflagraţia finală. Dar el renaşte mereu identic cu sine, pornind de la Foc. Raţiunea nu tinde , nici nu pote să producă un altul, mai bun sau mai rău, ea nu poate decât să-l repete veşnic. Înţeleptul nu-şi poate dori o altă lume: închinându-se în faţa Raţiunii universale, din care propria sa raţiune este parte, el se integrează în cosmos şi nu doreşte ca lucrurile care se întâmplă să se fi întâmplat altfel.

Indiferent de voinţa omului, cursul evenimentelor este implacabil. Raţiunea universală este, pentru stoici, identică Legii unuversale, Destinului, Providenţei, Voinţei lui Dumnezeu. Cel mai neînsemnat eveniment implică lanţul evenimentelor anterioare şi, la limită, întreg universul.

Stoicii consideră libertatea înscrisă în laul cosmic. Întreaga mişcare a universului se dirijează către un punct culminant care este însăşi moralitatea. Dar preţul care trebuie plătit pentru aceasta este libertatea. Omul poate refuza ordinea lumii, dar un asmenea refuz nu ar schimba cu nimic ordinea cosmică. După formula lui Cleanthes, reluată de Seneca: „Zeiţele destinului îl ghidează pe cel care le acceptă, îl forţează să le urmeze pe cel care li se opune” (Seneca, Luc. 107, 10). Raţiunea a inclus în planul universal rezistenţa şi opoziţiile. Libertatea omului este dată, pri urmare, de putinţa de a da lucrurilor şi lumii sensul pe care îl vrea. Intrăm deja în domeniul logicii. Teoria stoică a cunoaşterii prezintă un dublu aspect. Pe de o parte, ea afirmă că obiectele sensibile marchează facultăţile noastre senzitive în aşa fel încât noi nu ne putem îndoi de anumite reprezentări care poartă marca unei evidenţe indiscutabile, dar, pe de altă parte, noi e enunţăm nouă înşine conţinutul acestor reprezentări, dându-ne sau nu asentimentul: acest asentiment este, deci, voluntar.[7]

Prin urmare, înţeleptul va fi liber chiar şi în închisoare. Lăsat fără nici o apărare în voia soartei şi a necazurilor vieţii, omul poate judeca întotdeauna conform raţiunii. Independenţa gândirii rămâne posibilă până şi într-o situaţie tragică, dacă omul construieşte în sine o citadelă inaccesibilă tulburărilor provocate de sentimente şi pasiuni, adică acele mişcări iraţionale ale sufltului contrare naturii. Într-u astfel de loc domneşte liniştea sufletească pe care nimic nu o tulbură.[8]

Acestea erau cele trei părţi ale discursului stoic (etica, fizica, logica). Cu toate acestea, pentru stoici, filosofia nu este dezvoltarea acestui discurs, ci practica logicii, a fizicii şi a eticii ca virtuţi, fiecare implicându-le pe celelalte.

Figura măreaţă a înţeleptului, egalul Zeului, domină stocismul, dar ca un fel de ideal transcendent, inaccesibil. Din acest punct de vedere, toţi oamenii, chiar şi filosofii, sunt non-înţelepţi. Filosofii se disting însă de ceilalţi oameni prin conştiinţa că nu sunt înţelepţi. Este ceea ce le permite să progreseze spiritual şi să se apropie asimtotic de modelul înţelepciunii care-i ghidează.[9]

Putem vorbi de trei perioade ale stoicismului, fiecare cu reprezentanţii săi. Mai întâi vechiul stoicism, cu întemeietorul şcolii, Zenon din Citium (336-264), cipriot din Atena, care ăşi predă învăţătura sun un Portic, de unde numele de stocism sau filosofie a Porticului. Îi urmează Cleante (331-232), atlet devenit filosof şi Chrysippos (280-210). De la acest vechi stoicism nu ne-au rămas decât nişte fragmentedescriind un univers în continuă schimbare, unde acţionează focul divin, principiu al ordinii. Aceasta e viziunea lui Zenon. Înţelepciunea constă în a trăi în armonie cu natura.

Stoicismul mijlociu, cu Panetius şi Posidonius, reprezintă o perioadă de decadenţă şi de ecletism, doctrina poerzând atunci din rigoarea sa. El a fost urmat de stoicismul epocii imperiale (care se dezvoltă la Roma sub impriu) care se leagă e trei mari nume şi va juca un rol decisiv în istoria culturii noastre. Seneca (4 î.Hr – 65 d.Hr.), scriitor şi filosof roman, avocat, devine profesorul lui Nero, care îi va porunci să se sinucidă atunci când îl va considera vinovat de a fi participat la un complot îndreptat împotriva sa. Dacă filosofia sa este exclusiv morală, au fost semnalate frecvent contradicţiile dintre poziţiile sale stoice şi viaţa sa fastuoasă.

Epictet (50-130), sclav născut la Hieropolis, e martorul inspirat al unei epoci crude. Vândut la Roma unui anume Epaphroditos, un om feroce care se amuza chinuindu-l, apoi elibrat, Epictet predă doctrina stoică la Roma. Dar, în 94, un decret al lui Diocleţian expulzează din Roma filosofii şi matematicienii iar Epictet e nevoit să emigreze la Nicopolis, în Epir, unde atrage numeroşi discipoli, exprimând prin cuvântul său o adevărată artă de a trăi. Unul din ucenicii săi, Arrias din Nicomedia, culege învăţăturile sale şi le publică în opt volume sub titlul Convorbiri, dintre care numai patru s-au păstrat până în zilele noastre – la care trebuie adăugat Manualul.

După sclavul Epictet, împăratul roman Marc Aureliu va fi şi el un adevărat propagator al stoicismului în Occident. Maximele sale sunt mereu vii. Cunoscând de timpuriu filosofia ca urmare a lecturii lui Epictet, Marc Aureliu (121-180) îşi dedică viaţa războiului împotriva barbarilor din regiunea Dunării. În timpul acestor expediţii îşi scrie Maximele, reunite după moartea sa sub titlul Către mine însumi. Întemeiază la Atena patru catedre de filosofie retribuite din Trezoreria imperială. Dar, când situaţia din exterior se înrăutăţeşte, Marc Aureliu trebuie să se întoarcă în regiunea Dunării, unde moare de tifos sau de ciumă.[10]

3. Seneca

Lucius Annaeus Seneca, cel de-al doilea fiu al lui Pater, s-a născut la Corduba, în Spania, către anul 4 î.Hr. Dacă tatăl său, partizan al tradiţionalei severităţi romane, cultivat şi privind cu neîncredere timpurile noi, va fi vegheat cu serioasă grijă asupra lui Seneca, mama lui, Helvia, este un exemplu mişcător de iubire, devotamnt şi delicateţe. Din asemenea părinţi şi în mijlocul fraţilor săi, Novatus şi Mella, acesta din urmă cel mai preţuit de tatăl său, a crescut Lucius.

În tinereţe, din pricina unui catar şi a unei febre permanente, a avut intenţia să-şi curme zilele. Numai gândul durerii ce ar fi pricinuit-o tatălui său l-a reţinut. Se adăugă la această debilitate şi asceza la care se supunea cu arzătoare pornire în timpul studiilor şi sub influenţa dascălilor săi, stoicul Attalus şi neo-pitagoreicul Sotion. Attalus este profesorul care a influenţat mai mult spiritul tânărului Seneca. Un alt filosof pe care-l asculta din tinereţe şi pe care-l va fi apreciat tocmai din pricina felului natural în care-şi înfăţişa învăţăturile, într-o vreme în care retorica falsificase atât de mult firescul exprimării, este Papirius Fabianus.

Un pasionat al studiilor, al meditaţiei, al unei riguroase practici morale ce impunea cele mai aspre exerciţii: iată cum ni se înfăţişează tânărul Seneca.

Seneca şi-a trăit tinereţea şi şi-a început cariera politică sub Tiberius, a cunoscut şi scurta şi extravaganta domnie a lui Caligula, domnia lui Claudius, frământată de intrigile femeilor şi ale liberţilor, în sfârşit, şi mai bine decât oricine, pe Nero.[11]

Cu hotărârea-i de spaniol, într-o bună zi, s-a decis să se strămute la Roma. Viaţa sa este foarte tumultoasă. Caligula l-a condamnat la moarte pentru „impertinenţă”; apoi l-a graţiat pentru că suferea tare de astm. Claudiu l-a exilat în Corsica pentru o ventură amoroasă cu mătuşa sa, Iulia, fiica lui Germanicus. Seneca a stat acolo opt ani, timp în care a scris excelente eseuri şi câteva tragedii proaste. Nu ştim cine l-a propus Agrippinei, soţia lui Claudiu, drept omul cel mai potrivit ca să i-l educe pe Nero după regulile stoicismului, al cărui maestru necontestat era considerat. Dar oricum, în câteva zile numai, el şi-a schimbat statulul de surghiunit cu acela de stăpân al viitorului stăpân al imperiului.

Era un om ciudat. A profitat fără prea multe scrupule de poziţia sa pentru a-şi îmbogăţi patrimoniul, dar nu a folosit acest patrimoniu ca să ducă o viaţă de senior. Mânca foarte puţin, bea numai apă, dormea pe un pat de campanie, îşi petrecea timpul numai cu cărţile şi cu operele de artă; iar din ziua când s-a căsătorit, i-a fost pe deplin credincios nevestei. Cui îi reproşa că iubeşte prea mult baniişi puterea, îi răspundea: „Dar eu nu laud viaţa pe care o duc. O laud pe aceea pe care ar trebui să o duc. Un odel pe care mă străduiesc, de departe, să-l imit.” Pe când se găsea în culmea gloriei, un pamfletar l-a acuzat de în public de însuşirea, în dauna statului, a trei milioane de sesterţi; că i-ar fi speculat făcând camătă, şi că s-ar fi descotorosit de duşmani şi rivali prin denunţuri. Seneca, în momentul acela om care ar fi putut să trimită la moarte pe oricine ar fi vrut, s-a abţinut să-l denunţe pe pârâtor. Totuşi, după cum spune Dio Cassius, camăta a continuat să o practice.

Când s-a urcat pe tron elevul său Nero, Seneca i-a dat să citească în Senat un frumos discurs, prin care noul împărat se angaja să exercite doar puterea de comandant suprem al armatei. Probabil că nu l-a crezut nimeni, dar promisiunea a fost ţinută timp de cinci ani, interval în care toate celelalte puteri au fost exercitate de Agrippina şi Seneca.

Câtă vreme Nero a ascultat de Seneca, Roma şi imperiul au avut linişte, hotarele erau sigure, comerţul prosper şi industria în progres. Dar, la un moment dat, elevul, care împlinise abia douăzeci de ani, şi-a ales un alt mastru: Caius Petronius.

Mai târziu, în urma acuzaţiilor de a fi participat la o conjuraţie împotriva lui Nero, Seneca este obligat de acesta să se sinucidă. Seneca, foarte calm, a îmbrăţişat-o pe Paolina, soţia sa, a dictat o scrioare de adio romanilor, a băut cucută, şi-a deschis şi venele şi a murit conform preceptelor stoice, mai frumos decât a ştiut să trăiască. Veacurile au şters contradicţiile lui Seneca omul, şi ne-au păstrat doar opera scriitorului, care a atins măreţia. El nea- învăţat cum se scrie un studiu de filosofie şi cum se împacă ideea de renunţare cu practicarea confortului personal.[12]

Cu toate că nu toate operele morale ale lui Seneca au ajuns până la noi, opera scriitorului este una dintre cele mai bogate pe care literatura latină le cunoaşte. De la el ne-au rămas 15 lucrări şi cunoaştem încă 16 lucrări care s-au pierdut. Dacă judecăm după lucrările rămase ea se întinde pe o distanţă de aproximativ 25 de ani. Prvind asupra operei sale se impun cu deosebire două observaţii. Mai întâi, activitatea neobosită a scriitorului iar apoi unitatea operei. Aşa precum în concepţia lui valoarea morală este valoarea supremă şi orice altă activitate a spiritului trebuie considerată şi preţuită numai în măsura în care ajută la înfăptuirea idealului moral, tot astfel întreaga operă vădeşte statornicia aceleiaşi preocupări. Operele sale de natură ştiinţifică nu sunt decât mijloce de educaţie morală, iar operele literare, prin conflictul lor, prin analiza ascuţită a patimilor omeneşti şi prin sentinţele morale de care abundă se subordonează aceluiaşi scop.

Pentru Seneca filosofia este o disciplină a vieţii şi filosoful îndrumătorul în această cale către virtute. Cea dintâi condiţie a cestuia este să trăiască în conformitate cu ideile morale pe care le profesează. „Nu-i nimeni care să fi făcut un mai mare rău oamenilor, afirmă Seneca, decât aceia care au învăţat filosofia ca pe o meserie rentabilă şi care trăiesc altfel decât ne spun că trebuie să trăim; căci, sclavi ai tuturor păcatelor pe care le condamnă, ei se oferă înşişi ca pilde ale unei învăţăturide prisos”. De aceea cea mai de seamă grijă pe care o dă discipolului său Lucilius e să compare spusele diferiţilor filosofi cu faptele lor, să observe dacă trăiesc aşa cum predică.

Căci, filosofia nu este pentru Seneca o disciplină între altele, ci ea este singurul mijloc de salvare a omului, calea care duce către binele suprem, înţelepciunea.

Seneca se abate de la dogma şcolii stoice prin reprezentarea fiinţei supreme ca persoană, divinitatea înţeleasă şi mai ales simţită ca întrupare a binelui, iubită şi venerată pentru ajutorul părintesc pe care-l dă omului în lupta fără răgaz cu patimile vieţii, constituie aspectul „creştin” al unora dintre ideile sale.

În convingerea lui Seneca, dictată de adâncul conştiinţei sale, binele suprem al omului este valoarea morală, virtutea. Neputând explica originea răului, Seneca va căuta să-i justifice cel puţin utilitatea, afirmând că răul este necesar virtuţii, pentru ca aceasta să se poată exercita.

Din păcate, ca şi alţi stoici, Seneca recomandă în extrem sinuciderea în anumite împrejurări. Pe de altă parte, pentru Seneca durerea nu poate fi evitată dar a te lăsa pradă ei este o prostească slăbiciune: „Nu este omenesc lucru a nu simţi nenorocirea, dar nu este bărbătesc a n-o răbda”. Înţeleptul păşeşte egal, nezdruncinat, netulburat, voios şi împăcat, înălţându-se deasupra întâmplărilor omeneşti şi strălucind de frumuseţea şi puterea echlibrului său interior.

Singurul bun al omului, şi acesta trecător, singurul care nu stă în puterea sorţii, ci este cu totul în stăpânirea noastră, e timpul. Dacă prezentul durează o clipă şi viitorul e nesigur, timplul nu-i în deplina noastră stăpânire decât în trecut. Pentru cine şi-a întrebuinţat frumos viaţa, trecutul este un tezaur de amintiri, la care se poate întoarce, cu care se poate oricând desfăta.

În ceea ce priveşte viaţa publică Seneca dă îndemnuri de retragere din aceasta spre sfârşitul vieţii ceea ce îl pune în contradicţie cu doctrina stoică. Seneca se dovedeşte un adept al egalităţii oamenilor susţinând renunţarea la sclavi. Practica înţelepciunii cere reflexiune, linişte, interiorizare, depărtarea de mulţime. La Seneca găsim lăudate virtuţi ca binfacerea, clemenţa şi prietenia.

Senec rămâne unul dintre reprezentanţii de frunte ai stocismului, cu o operă foarte vastă, dar care în anumite aspecte a avut cutezanţa de a intra în conflict cu ideile pe care le susţinea curentul filosofic în care s-a încadrat.[13]

Siluan Popescu

BIBLIOGRAFIE

1. Ernest Stere, Din istoria doctrinelor morale, Polirom, Bucureşti, 1998

2. G. Guţu, Lucius Annaeus Seneca, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999

3. Indro Montanelli, Roma, trad. George Miciacio, Artemis, Bucureşti

4. Jacqueline Russ, Panorama ideilor filosofice, trad. Margareta Gyurcsik, Amarcord, Timişoara, 2002

5. Pierre Hadot în Istoria filosofie, vol. I, trad. Dan-Cristian Cârciumaru, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2000


[1] Pierre Hadot în Istoria filosofie, vol. I, trad. Dan-Cristian Cârciumaru, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2000, p.85

[2] Jacqueline Russ, Panorama ideilor filosofice, trad. Margareta Gyurcsik, Amarcord, Timişoara, 2002, p.58

[3] Pierre Hadot în Istoria filosofie, vol. I, trad. Dan-Cristian Cârciumaru, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2000, pp.85-86

[4] Ernest Stere, Din istoria doctrinelor morale, Polirom, Bucureşti, 1998, p.98

[5] Pierre Hadot în Istoria filosofie, vol. I, trad. Dan-Cristian Cârciumaru, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2000, pp. 90-91

[6] Jacqueline Russ, Panorama ideilor filosofice, trad. Margareta Gyurcsik, Amarcord, Timişoara, 2002, p.68

[7] Pierre Hadot în Istoria filosofie, vol. I, trad. Dan-Cristian Cârciumaru, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2000, pp. 91-94

[8] Jacqueline Russ, Panorama ideilor filosofice, trad. Margareta Gyurcsik, Amarcord, Timişoara, 2002, p.70

[9] Pierre Hadot în Istoria filosofie, vol. I, trad. Dan-Cristian Cârciumaru, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2000, pp. 94-95

[10] Jacqueline Russ, Panorama ideilor filosofice, trad. Margareta Gyurcsik, Amarcord, Timişoara, 2002, p.67

[11] G. Guţu, Lucius Annaeus Seneca, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, pp. 7-22

[12] Indro Montanelli, Roma, trad. George Miciacio, Artemis, Bucureşti, pp. 242-250

[13] G. Guţu, Lucius Annaeus Seneca, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Istoria religiilor, TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s