Pană de motor

”Cred că fiecare are vocile sale. Voci bune și voci rele. Eu sunt tăurașul din Champtocé, născut în Turnul Negru al fortăreței… (Gilles de Rais, Fecioara și căpcăunul, Michel Tournier)”

Dacă aș călători în secolul cinsprezece, pe o corabie, asta s-ar numi probabil o pană de vânt. Clipa în care nu se mai aude nici o suflare. Ai eșuat pe o mare goală, în vecinătatea unei insule pustii. Nimeni. Nimic. Nici un impuls care să te repună în mișcare. Decât poate nevoia imperioasă, pe care încă nu ai uitat-o, de a rezista morții ce îți respiră în ceafă. Dar cum? Nu mai ai nici sursă de energie, nici instrumente. Ești singur și neputincios, în prezența unei amenințări nelimpezi.

Îmi imaginez că așa trebuie să se fi simțit Ioana d`Arc la proces. Arhanghelul Mihail și Sfânta Ecaterina tăceau, iar ea se afla între englezi (cărora o vânduseră burgunzii, care o ”cumpăraseră” de la regele înscăunat de ea însăși) și Biserică, între aristocrația oamenilor și aristocrația lui Dumnezeu, după un șir descumpănitor de înfrângeri. Nu mai știe ce anume ar trebui să facă, fiindcă dacă ar ști asta, uneltele s-ar pricepe să le descopere. Ce-i lipsește deci, esențial? Speranța? „Sistemul de iluzii absolut necesar?”

Există în piesa Ciocârlia a lui Jean Anouilh o remarcă, de fapt o atitudine, ciudată a Marelui Inchizitor, care urmărește în Ioana nu pe diavol, dușmanul clasic al vânătorilor de eretici și vrăjitoare, ci pe omul însuși, în ceea ce are mai caracteristic. Marele Inchizitor susține, paradoxal, că „omul este adevăratul dușman al lui Dumnezeu, și nu diavolul, ale cărui acte sunt, toate, dovezi de credință (chiar dacă nu de iubire)”. Omul este cel imprevizibil, cel care refuză să se lepede de anumite cugete ale sale, preferând uneori, în aparență, chiar să se dezică de Dumnezeu; pe de altă parte însă, atunci când pare să se lepede de Dumnezeu, poate că nu face decât să asculte de o altă voce decât cele pe care le recunoaște ca fiind ale sfinților. Și poate că împărțirea în „voci bune” și „voci rele” este tot una de secol cinsprezece, de dinaintea rafinării shakespeariene a posibilităților de conștientizare și exprimare de sine ale ființei omenești.

În ”Legendele toamnei”, de exemplu, apare, în mintea eroului principal, care poartă numele de Tristan Ludlow, ceva definit drept ”vocea ursului”. Nu apare numai acolo, folclorul amerindian întreg lucrează cu vocile multor ocrotitori-animale. Interesant însă este că vocea ursului din Tristan este în realitate o chemare spre casă. Pare doar o chemare a sălbaticiei, de fapt este efortul lui de a sfărâma compromisurile, de a rupe lanțuri de prejudecăți, de a ”încălca toate regulile, pe ale oamenilor și pe-ale lui Dumnezeu” până când (sau așa încât) toți cei din jur l-au iubit mai mult decât pe fratele lui, care a respectat toate aceste legi.

Când Baudricourt îi reproșează Ioanei, în piesa lui Bernard Shaw, că vocile pe care le aude transmițându-i voia lui Dumnezeu vin din propria ei imaginație, ea nu se tulbură și nu neagă: sigur că vin din imaginație, numai pe-acolo ajung la noi mesajele divine. Într-un serial devenit celebru prin anul 2003, sub titlul Joan of Arcadia, publicul a însoțit o eroină care vorbește cu Dumnezeu în persoana unor străini din jurul ei. Uneori El are chipul unei fetițe de opt ani, alte ori pe al unui adolescent de vârsta Joanei însăși, alte ori pe al unui pedagog din liceul la care învață. Și niciodată nu putem fi siguri dacă discuțiile pe care fata le poartă cu Cel de Sus sunt perceptibile și pentru alte persoane în afară de ea, sau sunt, de fapt, imaginare. Consecințele acelor conversații, însă, sunt clar evidente și palpabile pentru toți cei ce  o înconjoară.

Problema este ce se întâmplă atunci când vocile tac. Toate. Voci de sfinți, voci de animale, voci de om care își asumă fiecare pas al existenței sale, supuse sau nesupuse, și singurul lucru pe care-l mai simți este … că ți s-a stricat mașina. Că zaci la bordul unui vehicol mort. Că nu mai poți și nu mai vrei să faci nici o mișcare, nici o manevră ca să încerci să te desfaci din mijlocul străzii, să nu mai încurci circulația, sau pur și simplu să ajungi acolo unde ai a ajunge. Ce a făcut-o pe Ioana d`Arc, în cele din urmă, să revină asupra propriei abjurări, provocate de extenuare?

Ioana Tătaru

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s