Contribuţii ctitoriceşti în Episcopia Râmnicului (3)

Veacul al XVIII-lea stă sub semnul unei autentice „explozii folclorice”

În această perioadă apar o seamă de  mutaţii sociale ce determină noutăţi pe plan cultural; acum, mentalitatea populară, a satului dar şi a oraşului, care erau într-o permanentă continuitate faţă de mentalitatea medievală, devine un fenomen care depăşeşte hotarele sociale ale „stării a treia”, participând cu toate contradicţiile sale, ce nu au fost puţine, la geneza  mentalităţii româneşti moderne[1].

Mici clerici precum diaconul Ioan Ţăvelei Păuşescu se asociau pentru a ctitori la Păuşeşti-Măglaşi- Chiciora în anul 1780 o biserică, fiind asociaţi, diaconul Radu Brănescu, cu popa Radu Vlădescu, alături de Pătru care era ginerele lui Ion Ţăvescu, pe lângă el alăturându-se şi micul boiernaş Logofătul Radu Vlăduceanu.

Figura vătafului[2] Ioan Urşeanu poate fi întâlnită în multe locuri pe întinsul plaiului Horezu, unde a construit nu mai puţin de patruzeci de ctitorii, fiind înfăţişat purtînd straiele caracteristice funcţie sale oficiale. De asemenea apare la Vioreşti – Slătioara, inclus într-o unică şi de excepţie friză[3] care adună, laolaltă, într-o admirabilă procesiune, parada unei întregi obşti de ctitori moşneni. Aceştia sunt redaţi călare find numită scena ca „Friza poteraşilor” : Stanciu Dumitraşcu cu soţia sa Stana (în picioare) Stanciu Ioana Ianea Laţă, Nicolae Viorel, fiii săi Anghel şi Niţu, Ioan Constandin Radulin, alături de alţi mireni, erei şi eriţe – rezumă sinteza întregului fenomen al ctitoririlor din plaiuri.[4]  Actul ctitoririi nu este neapărat vanitatea celui avut, ci însemnul libertăţii şi prosperităţii unei obşti întregi[5].

De asemenea vătafi precum Constandin Robescu construieşte biserica Sf. Voievozi din Robeşti, jupân Ioan vătaful şi căpitanul Cincă la Oteşani, Nicolae Grecul, Căpitan de Lovişte, ctitoreşte biserica Sf. Voievozi din Titeşti, iar Vătaful Alexandru Olănescu, biserica din Valea de Casă, toţi aceştia sunt ctitorii unor admirabile monumente de arhitectură cu faţade pictate[6].

La Gurguiata – Olăneşti (1783-1784) ieromonahul Sava care a fost ajutat şi de alţii a construit şi el o bisericuţă. Ţăranii liberi alături de boiernaşi construiesc la Muiereasca în 1784 (Martin cu alţi săteni). De asemenea la Măldărăşi în 1790 ctitor fiind jupân Gheorghe Măldărăscu şi mai târziu la Bogdăneşti sau asociat aga Preda Bujoreanu cu jupţn Samfirache şi cu popa Gheorghe şi cu ”Iordan titori”[7].  Sub episcopul poliglot Chesaruie se vor manifesta mulţi şi mărunţi clerici.  Între 1773 şi 1780 se construieşte la  biserica de la Dobruşa – ctitori fiind iereii Dragomir şi Radu, ieromonahii Daniil şi Ioan popii Ioan, Ioan Constantin alături de alţi mulţi ierei, preoţi şi diaconi şi moşneni.

Biserica din Gura Văii, ctitorie a lui Gheorghe Abagiu, pârcălab de Bogdăneşti, este unul din exemplele tipice ale seriei de monumente înfăptuite acum din iniţiativa păturii mijlocii şi unde Radu Zugravu a adoptat proporţiilor modeste ale bisericii de sat o pictură în spiritul vremii, plină de atmosferă[8].

În schimb la 1775 la Călineşti – Brezoi dar şi la Mierleşti Bărbăteşti, Dobriceni- Gruieni apar câteva iniţiative ale boiernaşilor şi neguţătorilor vâlceni. Dinamica ctitoricească Vâlceană devine împresionantă în jumătatea de secol ce precede momentul paşoptist fiind vârful de netăgăduit al ostenelii celor ce au ridicat şi înfrumuseţat aici biserici şi schituri[9], fapt ce se datorează a două împejurări esenţiale.

Prima categorie este creşterea accelerată a ponderii sociale către 1800, a stării a III-a unde erau incluşi preoţi, ţărani, meşteşugari, „cupeţi” sau boiernaşi. A doua categorie era caracteristică unei lumi mărunte care era lipsită de înalţi dregători, de mari proprietari sau de membrii ai protipendadei. Era o oarecare democraţie activă care îi deosebeşte de celelalte zone ale Valachiei, aceştia fiind boieri mulţi şi mici care se simţeau una cu ţăranii.

La bolniţa voievodală de la Hurezi, Pahomie avea grijă să se aştearnă o pictură în pridvor în care pe o filacteră, apare o informaţie preţioasă cu caracter istoric. „La Leatul 1789 fiind răsmeriţă şi nevoie mare în ţară de nemţi şi de turci au venit un sarachiar cu oaste turcească de au şezut în mănăstire un an”[10].

În anul în care Dionisie Eclesiarhul făcea să fie zugrăvită vechea biserică a Sfântului Dumitru din Râmnic şi care se spune că era foarte degradată  de turci- în episcopie, în 1808 protopopul Marin  Pleşoianu care era „I pominiatograf” adică scriitor de texte de pomenire – era ctitor la Pleşoiu.

Binecunoscutul vătaf de plai al Hurezilor, Ioan Popescu în 1808 avea să fie ctitor la Urşani alături de mulţi alţi ctitori mărunţi şi unde sunt zugrăvite 37 de personaje rurale unite într-un tablou colectiv unic. De asemenea acest vătaf avea să fie prezent la Goruneşti – Vioreşti  (1800)  sau la Târgu Horezu alături de Constantin Covrea. Postelnicul Ianache Beştelei este ctitor la Căzăneşti în 1808, iar paharnicul Ioan Gănescu la Găneşti  este reprezentat alături de tot neamul, unde în pronaos e zugrăvit şi episcopul Nectarie.

Sfârşitul epocii fanariote avea să se sfârşească cu episcopul Galaction, perioadă în care sunt numeroase ctitorii neclericale faţă de cele ale oamenilor bisericii. Pot fi date exemple de bisericile din Mihăieşti (1814) – ctitoria lui Barbu Pleşoianu şi a postelnicului Ioan şi care era amintit într-o catagrafie drept – „Cărăşilă”. Biserica din  Pojoci Cerna (1819), a stolnicului Constantin Brănescu, alături de Anca Borăniasca, fiica lor Elenca Borăniasca şi serdarul Nica Vlădescu. În schimb la Olăneşti Cormoşeşti – 1820, ctitori au fost boierii Gheorghe Brănescu şi fratele său Barbu alături de arhimandritul Iosif Sărăcinescu.  La Olăneşti Valea de Case unde „treti logofăt Alicsandru Olănescu” se alătură de protopopul Ion Armăceanu.

Şirul edificiilor se încheie în chiar anul răscoalei lui Tudor Vladimirescu cu biserica de la Verdea unde a fost ctitor  Giura. În anul 1823 se construieşte o biserică la Tetoiu Vijoireşti şi care a fost terminată de  urmaşii lui, şi anume de  Vlăduţ Tetoianu. Tot în acest an avea să fie zidită şi biserica Sineşti a Polcovnicului Udrea Simescu. 1819 este anul zidirii bisericii din Neghineşti de către cei doi preoţi cu numele de de Ion – fiul lui Andronic şi fiul lui Sima care după cum spune pisania erau veri buni.

Biserica din Iernatic – Vătăşeşti cu Hramul Bunei Vestiri a fost înoită la 1823 de către popa  Nicolae care era fiul popii, şi diaconul Dumitru, fiind fiul popii  Ştefan[11].

Concluzie

Activitatea ctitoricească a celui mai dinamic ţinut din Oltenia se poate constata o evoluţie limpede de la rolul principal jucat imediat înainte de 1700, de monahi proveniţi din mari familii boiereşti aşa cum era cazul Pâşcovenilor şi care poate fi pus în paralel cu ceea ce întreprindeau, Constantin Brâncoveanu şi Şerban Cantacuzino. Un rol deosebit l-a avut boierimea locală cât şi egumenii de mănăstiri istorice- Bistriţa, Govora, Cozia sau Horezu.

Cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII este marcantă  de episcopii locali – Climent şi parţial Grigorie, dar şi de unii călugări cu rang înalt cât şi de mica boierime vâlceană. Dar se poate notifica şi apariţia preoţilor simpli.

După 1770 şi către 1820, ctitoriile sunt dominante de „popi”, protopopi, ierei, diaconi, simpli ţărani, dar şi vătafi de plai – care proveneau dintre săteni înstăriţi- sau căpitani şi polcovnici ce făceau parte dintr-un sistem militar pregătit pentru momentul regulamentar. Anii 1829- 1841 sunt marcaţi de ctitorii ale unor preoţi, meşteşugari, „titoraşi ai satului” ori negustori sau  „mahalagii”, „cetaşi moşneni” postelnici care erau amestecaţi cu cojocari – biserica Sfântul Ilie din Drăgăşani fiind construită în 1834.  Într-o pisanie de la Frăsânei se arată că „vremurile erau mâhnicioase”  la 10 iunie1848[12].

Ctitoriile vâlcene stau sub ocrotirea spiritului libertăţii ţărăneşti, al maiestăţii voievodale, al fanteziei de poveste, al independenţei româneşti şi care au o mare importanţă pentru istoria  artei româneşti clasice şi moderne[13]. Toate aceste ctitorii ale obştii moşneneşti ce au putut asimila o diversitate de ctitori, nu impresionează prin dimensiuni, ci mai ales, prin desăvârşirea formelor şi prin culoarea sărbătorească a frescelor. Ctitorii înşişi, cu simplitatea înaltei nobleţi moşneneşti, susţin, prin înfăţişare şi atitudine, valoarea sărbătorească.

ierom. Nectarie

Bibliografie

Cristea Gherasim, Istoria Eparhiei Râmnicului, Ed. Comphis, 2009

 Drăgu Vasileţ, Arta Românească, Ed. Vremea, 2000

 Drăguţ Vasile, Dicţionar enciclopedic de artă medieval românească, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1976

 Florea Vasile, Istoria Artei Româneşti Veche şi Medievală, Ed. Hyperion, 1991

 Greceanu Olga, Specificul naţional în pictură, Ed. Idaco ”dar din har” 2010, p.69

 Theodorescu Răzvan, Episcopi şi ctitori în Vâlcea secolului al XVIII-lea, Ed. Patrimoniu, 2009

 Theodorescu Răzvan, Civilizaţia românilor între medieval şi modern, Ed. Meridiane, Vol.II, 1987

 Theodorescu Răzvan, Spiritul Vâlcii în Cultura Română, Ed. Almarom Râmnicu-Vâlcea 2001

 Pănoiu  Andrei, Pictura votivă din nordul Olteniei, Ed. Meridiane, 1968

 Paleolog Andrei, Pictura Exterioară din Ţara Românească (sec. XVIII-XIX), Ed. Meridiane, 1984

Voinescu Teodora, Radu Zugravu, Ed. Meridiane, 1978

 ***Istoria Artelor Plastice în România,Ed. Meridiane, Vol. II, 1970


[1] Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor între medieval şi modern, Ed. Meridiane, Vol.II, 1987, p. 197

[2] Vătaful de plai era considerat asenenea căpitanilor de odinioară, fiind însărcinat cu paza plaiurilor împotriva hoţilor şi tâlharilor.  Acesta  avea la dspoziţie câteva sute de plăieşi din care rândiuia „potecaşi”de zi şi de noapte pe toate căile plaiului. De asemenea avea rang de subprefect dar şi drept limitat de judecată, iar din 1782, vătafii de plai devin şi grăniceri.

[3] ***Istoria Artelor Plastice în România,Ed. Meridiane, 1970, Vol. II, 1970, p.74

[4] Andrei Paleolog, Pictura Exterioară din Ţara Românească (sec. XVIII-XIX), Ed. Meridiane Bucureşti, 1984, p. 14

[5] Idem

[6] Andrei Paleolog, Pictura Exterioară din Ţara Românească (sec. XVIII-XIX), Ed. Meridiane Bucureşti, 1984, p. 16

[7]Răzvan Theodorescu, Episcopi şi ctitori în Vâlcea secolului al XVIII-lea, Ed. Patrimoniu, 2009, p. 18

[8] Teodora Voinescu,  Radu Zugravu, Ed. Meridiane, 197, p. 14

[9]Idem , p. 19

[10] Idem, p. 20

[11] Răzvan Theodorescu, Episcopi şi ctitori în Vâlcea secolului al XVIII-lea, Ed. Patrimoniu, 2009, p. 23

[12]Idem , p. 25

[13] Răzvan Theodorescu , Spiritul Vâlcii în Cultura Română. Ed. Almarom Râmnicu – Vâlcea 2001, p. 40

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Pictura si mozaic. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s