Dinozaurul Patrocle

…se simţea veselă şi-şi îngăduia să o considere pe sora ei o fiinţă cuceritoare şi plină de farmec, menită să devină în viaţa de apoi un veşnic heruvim, şi care nu avea mai multă nevoie de izbăvire decât o veveriţă – dacă asemenea afirmaţie nu ar fi însemnat o greşeală doctrinară.  (Middlemarch, George Eliot)

Am auzit astăzi de la un prieten o glumă foarte interesantă; cică protestanţii şi catolicii, atunci când se întâlnesc, discută numai despre fotbal, ca să nu se certe. Dincolo de blânda ironie şi poate chiar autoironie a veselului ortodox, ce nu se vâră prea adesea în gâlcevi despre convingeri religioase, dar a cărui conversaţie se poate incendia foarte sănătos la un spectacol fotbalistic în care echipa sa favorită pierde, pe mine bancul m-a făcut să mă întreb cum se face că şi doi prieteni vechi de o viaţă, nu neapărat microbişti, atunci când se întâlnesc, discută tot exclusiv despre fotbal, ca să poată zâmbi? Sau îşi povestesc despre cea mai eficientă modalitate de a rezolva o problemă organizatorică (e plină existenţa de asemenea beleluţe, nu-i aşa, rate la bancă, întabulări, consultaţii la homeopat, facturi de telefon, unde le plătim, cum le introducem în graficul alergăturii zilnice prin oraşul fumegos, cine dintre cunoştinţele noastre are alte cunoştinţe care ar putea cumva scurta lungul drum al hârtiuţei vitale către forul competent) ori despre descoperirea încă unui aliment sănătos şi ieftin, eventual a unei noi reţete ingenioase, ce evită strategic atât E-urile cât şi prăjelile? Trebuie să ne considerăm fericiţi dacă am mai auzit o perlă semnată Huidu şi Găinuşă, suficient de reuşită cât să ne amintească de valoarea igienică a hazului de necaz, sau o ştire a Observatorului destul de absurdă cât să ne facă să mimăm măcar exerciţiul unui dialog. Şi suntem de-a dreptul bogaţi de la Dumnezeu dacă avem un hobby ca înotul sau şahul sau alpinismul, care să ne scoată din amorţeală muşchii tot mai atrofiaţi ai chefului de viaţă şi comunicare.

Inimile stau ascunse prevăzător în spatele unui scut de baloane roz-obosit, ca o haină spălată de prea multe ori. Şi în ele – tăcerea cuminte a unei rândunele care-şi migăleşte cuibul. Adevăratul prieten şi persoana cu adevărat dragă – doi în unul, precum şamponul balsam de calitate – este partenerul de viaţă, singurul individ care mai contează în realitate, faptic şi sentimental. Trebuie să fii încântat dacă în cele opt-sau-mai-multe ore de serviciu zilnice ai un partener de nădejde, care sfârşeşte prin a-ţi deveni prieten, fie şi doar din inerţia lucrurilor, fiindcă împărtăşeşte o atât de mare parte a timpului tău fizic şi intelectual activ (restul aparţinând în mod firesc familiei).

Dacă privim faptele din acest unghi, parcă deodată imaginea celebrelor duete de poliţişti din serialele americane nu mai pare atât de strict siropoasă… şi parcă te încearcă un dor de spaţiul lui Anton Lupan şi al lui Pierre Vaillant, Alberto Granado şi Ernesto Guevara, Danny Morgan şi Sol din ”Oraşul vânturilor”, un spaţiu al aventurii căutării şi redefinirii permanente de sine, al tinereţii sufletului vânător de tigri…

Prietenia a devenit deci un club exclusivist, dacă nu cumva doar un soi demodat de relaţie, un fel de dinozaur Patrocle. Calitatea timpului şi a aspiraţiilor s-a modificat de aşa natură încât relaţia personală nu mai este de găsit decât în celula familială, pe când raportarea la oamenii din afara acestei sfere s-a redus la o politeţe strictă şi cumva pragmatică, la o etică eficientă, menită a ne simplifica şi pacifica existenţele îmbâcsite de surplusul de mărfuri, informaţii şi roluri.

Şi deşi s-ar spune că iubirea creştină ar trebui să salveze această stare a lucrurilor, mi-e teamă că nu face decât să i se conformeze. Ascultam cândva la radio o emisiune în care un grup de tineri creştini subliniau, ca problemă, faptul că nu reuşim să ne apropiem unii de alţii, nu reuşim să ne îndreptăm spre Dumnezeu ŞI spre semenii noştri, sau şi PRIN semenii noştri, că tindem să ne privim drumul către El ca pe un fel de cruciadă individuală. Nu găseau o explicaţie a fenomenului, nici vreo soluţie. Explicaţia cred că aici se află: prietenia formatoare de suflete, prietenia de tip Sancho Panza Don Quijote nu mai există, nu mai este necesară nimănui; a fost înlocuită cu buna-cuviinţă zâmbitoare şi, cel mult, în unele comunităţi respectabile, cu un gen de regulă intervenţionistă pentru situaţiile de criză, care nu diferă semnificativ de metodele asociaţiei ”Alcoolicii anonimi” sau ale unui grup oarecare de psihoterapie. Iar soluţia se află probabil numai în rugăciune…

Ioana Tătaru

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Calea fericirii (Morala), TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Dinozaurul Patrocle

  1. Solutia se afla, cu siguranta, in rugaciune. Pentru ca rugaciunea cu dragoste si cu durere pentru cineva te introduce in atmosfera duhovniceasca a celui pentru care te rogi. Iar aceasta „incursiune” a duhului meu in duhul celuilalt in Hristos inseamna a ma impartasi in Hristos de semenul meu. Desigur, si el se poate impartasi de mine, intru Hristos si in El, daca vrea. Prietenia presupune iubire, iar iubirea inseamna daruire jertfelnica. Jertfa implica insa durere si omul zilelor noastre nu isi asuma durerea, ci fuge de ea. Iata de ce prietenia a devenit pasare rara in peisajul lumii de azi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s