Cetățene, mai ai dreptul să fii creștin?

Creştinii trebuie să depăşească schizofrenia dintre credinţă şi viaţa cotidiană.

Arhim. Teofil Tia

Atitudinea primilor creştini faţă de viaţă i-a pus de multe ori în conflict cu puterea politică, atât la nivel individual cât şi comunitar. Această situaţie a fost anticipată de Mântuitorul în rugăciunea spusă, în cadrul cuvântării de despărţire, înainte de Patimile Sale: „Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean.” (Ioan 17,14-15). În acest context trebuiau găsite modalităţi de a trăi în pace cu necreştinii, fără însă a renunţa la mărturisirea credinţei. Astfel, Sfântul Apostol Pavel îi îndemna pe creştinii din Roma: „Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii.” (Romani 12,18). Tot el le cerea corintenilor să locuiască în pace împreună cu păgânii, respectându-le libertatea, dar să fie veghetori asupra moralităţii din cadrul comunităţii creştine: „V-am scris în epistolă să nu vă amestecaţi cu desfrânaţii; dar nu am spus, desigur, despre desfrânaţii acestei lumi, sau despre lacomi, sau despre răpitori, sau despre închinătorii la idoli, căci altfel ar trebui să ieşiţi afară din lume. Dar eu v-am scris acum să nu vă amestecaţi cu vreunul, care, numindu-se frate, va fi desfrânat, sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau beţiv, sau răpitor. Cu unul ca acesta nici să nu şedeţi la masă. Căci ce am eu ca să judec şi pe cei din afară? Însă pe cei dinăuntru, oare, nu-i judecaţi voi? Iar pe cei din afară îi va judeca Dumnezeu. Scoateţi afară dintre voi pe cel rău.” (I Corinteni 5,9-13). Aşadar, soluţia propusă de Sfântul Apostol Pavel era păstrarea curăţiei comunităţii prin excluderea celor răi şi trăirea în pace, pe cât este cu putinţă, cu cei din afară.

Confruntaţi cu agresiune din partea evreilor sau a păgânilor, creştinii aveau două alternative: să fugă sau să mărturisească credinţa până la moarte.

Folosirea de către creştini a violenţei fizice împotriva celor care îi prigoneau, fizic ori verbal, nu a fost acceptată niciodată de Biserică, chiar dacă unii membri ai Săi, sau chiar comunităţi mai largi, au practicat-o. Sugestive în acest sens sunt tăierea urechii slugii arhiereului de către Sfântul Apostol Petru şi cererea Sfinţilor Apostoli Iacov şi Ioan de a se pogorî foc din cer peste un sat de samarineni deoarece nu doriseră să Îl primească pe Iisus. Mântuitorul Însuşi a sancţionat aceste manifestări de violentă şi răsplătire a răului cu aceeaşi monedă când i-a cerut Sfântul Apostol Petru să pună sabia în teacă sub avertismentul: „toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26,51-52), şi respectiv când i-a certat pe cei doi Sfinţi Apostoli: „Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască.” (Ioan 9,55).

Sintetizând, putem afirma că un fenomen, de orice dimensiune temporală, care a avut un caracter strict local nu este definitoriu pentru Biserică, aşa cum nu este nici un fenomen care a cuprins o arie extinsă geografic, dar o perioadă limitată de timp, deoarece prin Biserică înţelegem comuniunea credincioşilor din toate timpurile şi din toate locurile, iar atunci când facem referire la concepţia Bisericii ne raportăm la ceea ce Ea a propovăduit întotdeauna şi în tot locul prin vocile Sale cele mai autorizate, sfinţii. În acest sens pr. prof. univ. dr. George Remete afirmă: „Criteriul de deosebire a Sfintei Tradiţii a fost formulat clasic de Vincenţiu de Lerin (sec. IV) astfel: «Quod semper, quod ubique et quod ab omnibus creditum est» (Ceea ce a fost crezut de către toţi, totdeauna, la fel).

Cele trei criterii sunt deci:

  1. să fi fost crezută totdeauna, de la Biserica primară până astăzi;
  2. în toate comunităţile creştine de pretutindeni;
  3. formulată la fel peste tot.”[1]

La aceasta adăugăm faptul că „infailibilitatea [Bisericii] nu o certifică nici episcopatul, nici sinodul ecumenic ci consensus ecclesiae.[2]

Deosebit de interesantă şi plină de învăţăminte ar fi în acest moment prezentarea evoluţiei comunităţilor creştine, atât ca organizare internă cât şi în relaţie cu puterea politică, dar dimensiunea unei asemenea prezentări nu permite ca ea să fie inclusă aici, fapt pentru care ne vom referi direct la situaţia din România zilelor noastre. Astăzi, comparativ cu ceea ce se întâmpla în vremea Sfântului Apostol Pavel la Corint ori Roma, situaţia creştinilor din România este complet diferită, procentul celor botezaţi fiind covârşitor. Acest fapt ne-ar putea face să credem că nu mai există o agresiune semnificativă împotriva creştinilor, însă lucrurile nu stau chiar aşa deoarece nu mulţi dintre cei botezaţi îşi asumă o concepţie de viaţă creştină. „Creştinii trebuie să depăşească schizofrenia dintre credinţă şi viaţa cotidiană.”[3]

În mediul urban, chiar şi cei care au o concepţie creştină despre viaţă alcătuiesc foarte rar comunităţi, în sensul celor din vremea Sfinţilor Apostoli. Conştiinţa apartenenţei la Biserică nu mai este dată de cea a apartenenţei la o comunitate aflată sub povăţuirea unui preot, ci de participarea la Sfintele Taine. Orice credincios poate afirma, fără a-şi pune problema că greşeşte: „Sunt în Biserică pentru că am primit botezul, mă spovedesc, mă împărtăşesc şi mă străduiesc să duc o viaţă curată, şi nu pentru că aparţin comunităţii parohiei în care locuiesc.”

În relaţia cu puterea politică lucrurile sunt oarecum similare cu cele din vremea Sfinţilor Apostoli. Chiar dacă peste 85% dintre români se declară creştini ortodocşi[4], când este vorba de a-şi manifesta concepţiile la nivel social, politic ori cultural cei mai mulţi dintre ei se dovedesc a nu fi departe de păgânii din vremea Sfântului Apostol Pavel. Aşa se explică faptul că majoritatea românilor, deşi botezaţi creştini, consideră a nu fi necesară sancţionarea prin lege a avortului.

Pe de altă parte, probabil, cei mai mulţi dintre români consideră manifestarea publică a homosexualităţii ca fiind condamnabilă şi totuşi legea nu o sancţionează. Aceasta se întâmplă deoarece voinţa politică a românilor, exprimată legislativ de către parlament şi pusă în exerciţiu de guvern, este în acelaşi timp, supusă cenzurii, în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pe baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a altor acte legislative europene pe care România trebuie să le respecte odată cu intrarea în Uniunea Europeană.

În acest context este foarte important ca Biserica să lupte pentru impunerea la nivelul Uniunii Europene a valorilor creştine, care să se regăsească apoi în Constituţia Europeană şi implicit în legislaţiile naţionale. Dar, pentru a iniţia orice demers, este necesară cunoaşterea situaţiei de fapt. Nu doar ierarhia bisericească ci şi laicii, trebuie să cunoască mecanismele de funcţionare a organismului suprastatal la care am devenit membrii şi să anticipeze corect valorile morale care se vor impune în acest organism pentru a-şi defini clar poziţia şi a lupta în apărarea intereselor Bisericii.

Seria prezentă de articole pe care o inițiem îşi propune să analizeze care este identitatea religioasă a Uniunii Europene reflectată în actul său legislativ cel mai important cu privire la drepturile omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adică modul în care europenii tratează omul în însuşirile sale fundamentale. Dorim să oferim cititorului nu doar o imagine asupra identităţii religioase a Uniunii Europene, ci şi o informare sumară cu privire la modul în care funcţionează mecanismele europene în protejarea drepturilor omului, pentru a şti cum să pornească în apărarea identităţii religioase personale, a familiei ori a Bisericii atunci când aceasta este pusă în pericol de către stat.


[1] George Remete, Dogmatica Ortodoxă, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, p. 107.

[2] Idem, Dogmatică Ortodoxă (curs universitar), Alba Iulia, 2010, p. 243.

[3] Teofil Tia, Descreştinarea – O „apocalipsă” a culturii, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 20.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în CUVÂNT ORTODOX. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s