Sfântul închisorilor

PE URMELE LUI VALERIU GAFENCU

Acum câţiva ani, când l-am întâlnit pentru prima oară pe tânărul monah ardelean care mi s-a prezentat “Moise de la Oaşa”, am avut o senzaţie stranie, care m-a urmărit o vreme şi după ce ne-am lungit verde la vorba: că e prea neaoş, şi după nume, şi după înfăţişare, ca să fie aievea! Cruce de voinic, cu uitătură haiducească, dar cu vorba moale şi aşezată, de o smerenie neîncovoiată, poate puţin stângaci în mijlocul Vavilonului dâmboviţean, dar ştiind bine ce vrea şi ce poate, mi-a împărtăşit fără emfază îndrăzneţul său proiect, pentru care cerea sfat şi sprijin: să se informeze temeinic şi să dea la lumină mucenicia creştină din temniţele comuniste.

Ştia ce se scrisese esenţial pe această temă, începuse deja să-i cerceteze faţă către faţă pe puţinii supravieţuitori, dar avea nevoie de acces la dosarele fostei Securităţi, de buchisirea atentă a arhivelor, conştient că numai aşa poate duce cum se cade treaba la împlinire. Am făcut ce-am putut, mijlocindu-i anumite relaţii binevoitoare, cum probabil au făcut-o şi alţii, mai mult sau mai puţin încrezători în steaua lui. Nu i-am pus nicio clipă la îndoială zelul şi puterile, dar păstram eu însumi o anume circumspecţie legată de îngrădirile condiţiei lui de monah, de distanţa de la care venea şi de lipsa experienţei în materie. Tânărul frate s-a pus însă pe treabă, n-a mai dat decât semne discrete, iar anul acesta, fîcându-mă de ruşine cu circumspecţiile mele “intelectualiste”, via lucrată de el a intrat sănătos pe rod: la Editura Reîntregirea, a Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia, cu binecuvântarea şi cuvântul înainte al I. P. S. Andrei Andreicuţ, ierarhul locului (şi la rândul său cald evocator al martirajului românesc din secolul XX), a ieşit de curând volumul monografic Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de monahul Moise (336 pagini), iar contribuţia sa nu a fost mică nici la o altă carte de excepţie apărută în această toamnă (şi prezentată şi ea în numărul de faţă: pp. 11-12): Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile sale şi ale altora (lucrată în obştea Mânăstirii Diaconeşti şi tipărită de Editura Christiana).

Acum câteva săptămâni, monahul Moise m-a căutat din nou la Bucureşti, cu traista de cărti în spinare. Deşi trăiesc printre hârţoage şi am “moşit” până acum câteva sute de cărţi, mi-a făcut o plăcere aparte să ţin în mâini acest volum, ca pe un prunc nou-născut, apoi să-l parcurg pe îndelete, nu doar fascinat de figura legendară a lui Valeriu Gafencu, ce mi-era mai dinainte destul de familiară, ci şi impresionat de felul în care autorul şi-a făcut treaba, structurând materialul şi dând parcă o viaţă nouă documentelor, ştiind să rămână discret îndărătul lor, dar în acelaşi timp conducându-şi abil lectorul spre recepţia duhovnicească a faptelor şi spre corecta lor contexualizare istorică. L-am auzit apoi vorbind despre carte la radio şi m-a impresionat încă o dată coherenţa, fermitatea şi actualitatea discursului, vădind o personalitate bine închegată şi care-şi stăpâneşte tema fără rest, cu rigori profesionale, cu subţirimi intelectuale şi, mai ales cu o străluminătoare cuprindere spirituală, de care istoriografia laică nu va fi niciodată în stare. Valeriu Gafencu şi-a aflat, aş zice, monograful ideal, iar monahismul româneasc pare a trăi, de la Oaşa la Diaconeşti, o promiţătoare primenire culturală în duh naţional, despre ale cărei isprăvi se va vorbi, sunt sigur, multă vreme de aici înainte.

Cartea punctează traseul vieţii lui Valeriu Gafencu din copilărie şi până la săvârşirea lui în închisoare (Tg. Ocna, 18 februarie 1952), dar arată şi roadele pildei sale în “ucenicii” cei mai apropiaţi (Ioan Ianodide, Virgil Maxim, Marin Naidim, Gheorghe Jimboiu, Mihai Lungianu, Gheorghe Nitescu, Constantin Voicescu etc.). În Addenda ni se oferă şi scrierile rămase de la Valeriu Gafencu, în proză sau în versuri, inclusiv încă puţin cunoscutul Indreptar de spovedanie alcătuit de acesta.

Monahul Moise a pornit de la această încredinţare, căreia cartea însăşi îi este cea mai la îndemână dovadă: “«Comunismul a umplut cerul de sfinţi», spunea părintele Arsenie Papacioc. Dacă ar fi să cunoască cineva pe toţi cei din neamul nostru care au trecut pragul sfinţeniei în prigoana comunistă, ar veni la cuvintele rostite în veacul al XVII-lea de sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei: «dară şi dintre rumâni mulţi sunt sfinţi… dară nu s-au căutat»”. Iată însă că de la o vreme ivitu-s-au căutătorii, iar Moise de la Oaşa e unul dintre ei, rămânând ca şi Sf. Sinod al B.O.R. să-şi înfrângă inerţiile şi să cintească în sinaxar, după toată cuviinţa, floarea neveştejită a muceniciei româneşti contemporane, pentru care poate că Dumnezeu ne mai rabdă, nevrednici cum suntem, în acest târziu al istoriei.

Mie mi se pare că cea mai frumoasă recomandare a cărţii (lansate luna trecută la Sibiu si Bucureşti) rămâne arhierescul cuvânt înainte al I. P. S. Andrei, ce poartă în loc de titlu acest loc paulinic din Epistola către Romani (5, 3): “Ne lăudăm şi în suferinţe…”:

Părintele Moise de la Mânăstirea Oaşa are mare evlavie faţă de cei ce au suferit în temniţele comuniste mărturisindu-L pe Hristos. Această evlavie, secondată de râvna cercetării, l-a determinat să bată ţara în lung şi în lat pentru a strânge documente şi mărturii de la oamenii care au trecut prin iadul încarcerării şi încă mai trăiesc, alcătuind lucrarea de faţă şi alta care va urma, oferindu-ne nouă posibilitatea de a afla lucruri cutremurătoare dintr-o perioadă tristă prin care a trecut România.

Aici, aproape de noi, este Aiudul, cu teribila-i închisoare şi cu monumentul dedicat celor ce au pătimit. Dacă avem convingere creştina, vom spune dimpreună cu Sfântul Apostol Pavel: “Ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde” (Romani 5, 3).

Unul dintre cei ce au gândit aşa şi care a suferit mărturisindu-L pe Hristos a fost Valeriu Gafencu. Pentru el era limpede cuvântul Mântuitorului: “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32).

De remarcat este că Părintele Moise a reuşit să scoată în evidenţă faptul că efectiv Valeriu Gafencu a reuşit să se delimiteze de orice ideologie şi atitudine partizană, acţionând pur şi simplu ca un sincer ucenic al lui Hristos*. Chiar dacă la început a făcut parte din “Frăţiile de Cruce” – şi atunci din elanul său pentru o viaţă spirituală curată, fără compromisuri şi politicianisme – a ajuns să se detaşeze atât de mult de toate, încât şi unii dintre cei de dreapta îl socoteau un exagerat şi un mistic. Aşa se face că Părintele Nicolae Steinhardt, evreu de obârşie, îl supranumeşte “Sfântul închisorilor”.

Cartea aceasta ne oferă nouă, celor obişnuiţi cu o viaţă comodă, prilejul de a medita la jertfă, la suferinţă şi la cruce. Nimic nu se poate realiza fără efort, fără jertfă. Tendinţa omului contemporan, spune Paisie Aghioritul, este de a dobândi totul fără jertfă. Elevii şi studenţii ar vrea să ia note mari fără să înveţe; oamenii maturi ar vrea să câştige mult fără să muncească; iar noi, toţi creştinii, am vrea să ne mântuim fără să ne nevoim. Lucruri absolut imposibile.

Apoi cartea este un memento. O aducere aminte de vremurile teribile când statul comunist, folosindu-se de instituţii draconice, i-a chinuit pe cei mai buni dintre noi.

Felicitându-l pe Părintele Moise, care este un om tânăr, ce n-a trăit în acele timpuri, voi cita un alt verset din Sfântul Pavel, din care reiese rostul pragmatic al cărţii acesteia, aducătoare aminte de suferinţele unor oameni deosebiţi: “Priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7).

Iată ce minunat lucru este când se întâlneşte vrednicia celui păstorit cu vrednicia celui care păstoreşte! Dacă Părintele Moise a dus la bună încheiere lucrarea aceasta, şi va duce la bună încheiere şi altele, după măsura pe care i-a dat-o Dumnezeu, aceasta se datorează şi părinteştii înţelegeri de care s-a bucurat din partea stareţului său şi a Arhiepiscopului de Alba Iulia, care sunt astfel co-autori morali şi duhovniceşti ai lucrării acesteia de dreaptă pomenire, dând poate şi altora elanul de a urma pilda lucrătoare a monahului de la Oasa, prin care se răscumpără în faţa lui Dumnezeu multe dintre nedesăvârşirile noastre de ieri sau de azi, ştiute şi neştiute…

Razvan CODRESCU

Furnizat de Puncte Cardinale

* Sa amintim aici una dintre marturisirile tirzii ale lui Valeriu Gafencu, facuta unui apropiat din inchisoare (cf. Lumea credintei din mai 2007, p. 33): “Iti spun un lucru pe care nu l-am spus nimanui pina acum: nu regret ca am fost legionar si ca am purtat haina legionara; dar daca voi regreta ceva, va fi faptul de a nu fi purtat de la inceputul inceputurilor o singura haina: haina lui Hristos!” (Nota Red.).

Cine a fost Valeriu Gafencu?

Valeriu Gafencu (24.12.1921 – 18.02.1952) s-a nascut in comuna Singerei (jud. Balti). Arestat pentru apartenenta sa la Fratiile de Cruce, dupa evenimentele din ianuarie 1941, a fost condamnat la 25 de ani munca silnica si a ramas in detentie si dupa lovitura de stat de la 23 august 1944, cind a refuzat sa semneze cererea de eliberare conditionata. Cind a fost arestat, era student in anul II Facultatii de Drept din Iasi. Reputatul profesor Constantin Angelescu l-a aparat la proces, declarind: “Este unul dintre cei mai buni studenti pe care i-am avut de-a lungul intregii mele cariere didactice”. Din Aiudul vechiului regim a ajuns in iadul comunist de la Pitesti. TBC-ul pulmonar, osos si ganglionar, reumatismul, lipsa hranei si medicamentelor i-au grabit sfirsitul trupesc, dar sufletul lui s-a intarit si a stralucit intru Hristos. Transferat la sanatoriul-inchisoare Tg. Ocna in decembrie 1949, s-a stins in 1952. Pe 2 februarie, si-a rugat camarazii sa-i procure o luminare si o camasa alba, pregatindu-i-le pentru ziua de 18 februarie. A mai cerut ca o cruciulita (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) sa-i fie pusa in gura, pe partea dreapta, spre a fi recunoscut la o eventuala dezgropare. In ziua prevestita, catre ora 15.00, dupa momente de rugaciune transfigurata, s-a stramutat la Domnul. Au ramas de la el poezii, scrisori si un indreptar pentru spovedanie, dar si multe consideratii si meditatii consemnate de cei care l-au cunoscut (cf. mai ales Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucuresti, 2006). (Red.)

Anunțuri

Despre CUVÂNT ORTODOX

Gânduri și cărți ortodoxe.
Acest articol a fost publicat în CUVÂNT ORTODOX. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s