Din Bretania până în Tahiti (Paul Gauguin, 1888–99)

Cu toate că mentorii săi au fost, pe rând, Cezanne, De Chavannes şi stampele japoneze, Gauguin și-a găsit stilul propriu în perioada lucrului cu grupul tinerilor „nabii” din Pont – Aven, Bretagne ; la acea epocă a pictat «Viziunea de după predică” sau «Lupta lui Iacov cu îngerul”, în care apar pentru prima dată elemente ale ideilor sale înnoitoare despre pictură și anume o pajiște roșie și o umbră albastră „pentru că așa le dorea el” și pentru că pictorul nu trebuie să fie servitorul umil al naturii (așa cum deveniseră impresioniștii) ci cel care îi redă realității autenticitatea. În tablourile pe care le compune la Pont – Aven apar trăsături care se vor definitiva și exersa ca un rit mai târziu, în arta sa din Oceania: eliminarea impresiei de relief obținute prin modularea culorii (fiindcă nu voia să utilizeze nuanțarea și culorile complementare) și recurgerea la tenta plată, subordonarea culorii față de suprafață și a formei față de culoare (tehnică prin care anticipează fauvismul lui Matisse, cubismul lui Léger și pictura abstractă a lui Mondrian, sintetizând astfel toate căutările şi soluţiile de seamă ale artei plastice din secolul XIX).

Îndărătnicia geniului său îl îndreaptă spre primitivism, ca tehnică de reacție a artistului de idei în fața senzualismului impresionist. Pentru a ajunge în prezența unei inocențe autentice a „frumosului sălbatic” și pentru a regăsi sursa unei purități originare a omului, Gauguin călătorește din Bretania spre Panama și Martinica, Tahiti și insula Dominique din arhipelagul Marchizelor. Fuga din civilizație îl va face să se simtă tânăr și să își reîntinerească pictura. Artistul nu cade însă în exotic. Opera lui oceaniană este mult mai puțin „etnică” decât anumite aspecte ale picturii din Bretagne, unde se amuzase surprinzând costume, gesturi și obiceiuri aparte. Pictând sufletul maori, Gauguin refuză influența artei băștinașilor. În opera sa nimic nu amintește de formele create de ei, cu excepția câte unor idoli inspiraţi poate de statui, deoarece urmărea să picteze prin maori niște reprezentanți ai condiției umane, „tipuri frumoase ale unei umanități frumoase”, asemenea maghrebienilor lui Delacroix.

Cele două tablouri care o reprezintă pe Vairaumati, de exemplu, transformă modelul din mama primordială, aleasa zeului Oro din legenda polineziană, într-o Evă universală, o stranie ipostază a feminităţii, aşa cum o arată şi pictura din 1893. Vairumati din 1896 înfăţişează o tânără băştinaşă stând sprijinită în braţul drept, pe un pat cu spătar, împodobit într-o manieră ce aminteşte templele budiste. În spatele ei, la o distanţă care nu se poate aprecia din cauza manierei foarte personale în care Gauguin tratează perspectiva, se află două femei într-o atitudine ritualică. Iar pe fundalul din nou roşu (nu putem fi siguri nici până unde este vorba de un interior şi de unde putem ghici pătrunderea vegetaţiei care se observă în partea din dreapta spate) apare chiar lângă ea o pasăre albă ce ţine sub gheară o şopârlă neagră. Legenda zeului întemeietor Oro povesteşte că pasărea albă sau galbenă este chiar una dintre înfăţişările lui predilecte, însă pictura lui Gauguin (prin apariţia reptilei) pare să sugereze o victorie asupra unui rău originar de influenţă vechi-testamentară ; sau poate o sinteză a ambelor imagini, într-o viziune artistică nouă, proprie numai lui Gauguin.

Ioana Tătaru

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s