Celălalt Paraclet

Majoritatea suntem pățiți! Printre altele, din când în când, aproape pe nevăzute, dar nicidecum sub forma vreunui miracol curat, migrează dinspre folderul cu spamuri către inbox, în ciuda oricărui antivirus, tot felul de mesaje care „trag de tine” în chipul cel mai nefiresc: ba trebuie să trimiți de o sută de ori mesajul cutare, ba să îți suni prietenii și să-i îndemni să își sune prietenii, pentru ca eventual să rostești la o anumită oră numele Domnului, și tot așa, tot felul de inepții legate de superstiții, de un pre-închipuit fond ancestral. Unii devin… una cu Universul, Pământul însuși generează motive pentru re-definirea lucrurilor iar roata chipului întors își intră iar în drepturi. Rămânem într-o eră a icon-urilor rău înțelese, inadecvat folosite. Mileniul ce abia a început își va continua marșul cu certitudine – cu prețul căror pierderi? Ce e mai ciudat este că icon-ul suferă o mutație nefericită, devine cuantificabil și își pierde din substanță; cu alte cuvinte, devine determinant al numărului. Uneori concep existența în termenii unui ultimatum: prezentele vremuri ar trebui să găsească antidotul celei mai periculoase boli – dependența de imaginea ce nu are nimic a spune.

Chiar dacă high-life-ul declară că apreciază în continuare formele înalte de artă, cine ar mai intra astăzi într-un mall pentru un film de Tarkovski? Celebrul regizor nu admitea ambiguitatea: „Într-un anumit sens fiecare artă este poetică în formele ei cele mai înalte şi mai fine. Leonardo este un poet în arta figurativă, un geniu poetic. De aceea, ar fi ridicol să-l numeşti pe Leonardo un artist, ridicol să-l numeşti pe Bach compozitor, ridicol să-l numeşti pe Shakespeare autor dramatic şi ridicol să-l numeşti pe Tolstoi scriitor. Ei sunt poeţi. Asta este diferenţa”. Sunt cei ce au știut de unde să plece. În lupta aparență / esență unii au încurcat drumul, altora le-au scăzut puterile – dar niciunul nu a trișat.

Fie și într-o paranteză mai largă, inevitabil, mi-aduc aminte de cazul lui Tolstoi. Ar trebui recitit. Cunosc, s-a scris mult despre Jurnalul său, dar nu poți rămâne indiferent la zbaterile interioare ale ultimilor săi ani, așa cum transpar din „despre Dumnezeu și om” (Editura Humanitas, 2006). Cu întreită forță, bătrânul căuta necontenit prezența lui Dumnezeu în imediat. Temele paginilor sale aglutinau esențe tari: rugăciunea, viața ca bucurie, bogații ce își câștigau Averea împărțind materia, conștiința păcatului etc. O serie din toate acestea au devenit memorabile prin frazarea scurtă, la obiect: „Bucură-te, și iară spun ție, bucură-te. Dacă trăiești cum se cade, bucuria e neîncetată. Îmi dau seama de asta la bătrânețe”; „Demonstrarea existenței lui Dumnezeu! Poate fi ceva mai prostesc decât ideea de-a demonstra existența lui Dumnezeu? A-L demonstra pe Dumnezeu e ca și cum ți-ai demonstra propria existență. A-ți demonstra existența? Pentru cine? Cui? Prin ce? În afara lui Dumnezeu nu există nimic”. Stilul acesta colocvial, temeiurile sale, credința brăzdată de tăgadă, toate îmi aduc aminte, paradoxal, și de Cioran, și de Țuțea. Iată câte puțin din cei doi, în haina lui Tolstoi: „Anarhismul care permite violența e o neînțelegere ridicolă. Există un singur anarhism înțelept: creștinismul, ignorarea oricăror manifestări politice externe ale vieții și viața fiecăruia pentru «eul» său propriu, dar nu cel corporal, ci cel spiritual” – un Tolstoi care moare excomunicat dar care, după cum arăta și Berdiaev „a jucat un mare rol în renașterea religioasă a Rusiei și a întregii lumi, i-a reîntors pe oameni cu o forță genială către religie și sensul religios al vieții, și a marcat o criză istorică a creștinismului, tocmai el, gânditorul religios lipsit de forță, străin de tainele religiei lui Hristos, raționalistul” – un poet al maximalismului rus. La urma urmelor, contele era interesat de sensul religios al vieții. Cât să fi știut din învățătura Sfântului Serafim de Sarov referitoare la dobândirea Sfântului Duh? Cât i s-a iertat?

Dar să ne întoarcem la Tarkovski! Cu adevărat, un poet ce găsește maniera potrivită de a readuce la viață, cinematografic, figura unuia dintre marii iconari, el însuși slăvit în cinste de Biserica Rusă, începând cu anul 1998: Andrei Rubliov. Peste timp, efortul său e completat, prin text, de un călugăr benedectin, fin cunoscător al tradiției răsăritene, care construiește tulburătoarea poveste a celei mai frumoase icoane a Ortodoxiei, Troița iconarului Rubliov (Gabriel Bunge, „Icoana Sfintei Treimi a cuviosului Andrei Rubliov”, Editura Deisis, 2006).

Menirea declarată a cărții rămâne ca, implicit, să își conducă cititorul la isihie, apelând la Icoana ce degajă fascinație, pace, blândețe. „Scopul nostru nu e acela de a înmulți știința dezvoltată în jurul icoanei lui Rubliov, ci înainte de toate de a deschide rugătorului credincios al timpului nostru un acces spre mesajul ei atemporal. La sfârșitul ostenelilor noastre ar trebui așadar să stea exact ceea ce, după mărturia biografului său, făcea Cuviosul Serghie din Radonej în fața unei icoane a Sfintei Treimi: o rugăciune plină de Duhul, o adorație înțelegătoare a misterului neistovit al Preasfintei Treimi. Așa cum ni se relatează și despre Cuviosul Andrei Rubliov, orice contemplare a icoanelor trebuie să conducă mereu dincolo de reprezentare spre ceea ce este reprezentat în ele”.

Cartea e realmente un ghid de teologie al Imaginii. Dincolo de cuvintele introductive ale lui Ioan I. Ică și Serghei Averințev, de bogata bibliografie ori de imaginile ce însoțesc informația, Gabriel Bunge urmărește un traseu cu delimitări exacte, coerente, ce explică noutatea Icoanei lui Rubliov apelând la explicații teologico-culturale. Argumentele sunt contextualizate, parcurgem un micro-istoric al tradiției iconografice, e recompunsă până și perioada ce și-a pus amprenta asupra stilului Iconarului, aflată sub autoritatea Iubirii Treimice, așa cum fusese înțeleasă de Sfântul Serghie. „Această complexă istorie teologică și iconografică n-a fost, firește, nici cunoscută, nici prezentă în mod conștient în mintea Cuviosului Andrei Rubliov, chiar dacă ea determină până în detalii propria sa operă. Masiv prezentă pentru el a fost însă figura unică a Sfântului Serghie din Radonej, în a cărei iradiere duhovnicească și-a pictat Troița. Fără cunoașterea figurii acestui mare cuvios monah, Troița lui Rubliov nu poate fi înțeleasă cu adevărat”. Icoana respinge perspectiva centrală ce e în alte cazuri doar aparent naturală – cea care pornește de la punctul de vedere al celui ce privește; în schimb, alege perspectiva răsturnată (Florenski) ce își constrânge privitorul, îl determină pe acesta să renunțe la propriul punct de vedere. Figurile și obiectele vor fi astfel luminate nu din afară, ci conțin ele însele izvoare de lumină! Realmente, mesajul este clar: cât nu este în Duh, icoana nu poate fi decât un complicat obiect artistic destinat colecționarilor. Locul ei este însă în mijlocul Bisericii lui Hristos: „Locul teologic al icoanei nu este însă meditația privată, ci celebrarea dumnezeieștii Liturghii. Ca și icoana, Liturghia este în esență o actualizare comemorativă a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru poporul Său. De aceea, ea nu e atât o celebrare a omului, cât mai degrabă un chip și reflex pământesc al Liturghiei cerești, concelebrare a omului cu puterile cerești”.

Comunicarea harului și revelarea Sfintei Treimi s-au făptuit la Cincizecime prin Pogorârea Duhului Sfânt asupra ucenicilor. În cultul ortodox, Cincizecimea e actualizată la fiecare Liturghie. Intuiția genială a Sfântului Serghie se leagă tocmai de faptul că Cincizecimea este praznicul prin excelență al Sfintei Treimi. Ceea ce părea de neînfăptuit era transpunerea în Imagine a clipei de taină. Troița lui Rubliov, deși păstrează linia dominantă a tipului angelologic ce insistă pe egalitatea celor trei Îngeri, reține centralitatea Hristologică și comentariul implicit euharistic: „aflat în centrul imaginii și arătând cu mâna dreaptă spre potirul jertfei Sale, Fiul Îl roagă din priviri și cu plecarea supusă a capului pe Tatăl aflat în dreapta Sa să trimită în lume pe Duhul Sfânt aflat în stânga Sa. Plecându-și și El supus capul spre Tatăl, Duhul Sfânt Își manifestă astfel disponibilitatea de a desăvârși opera Sa mântuitoare și revelarea Treimii” (Ioan I. Ică). Acest Duh Sfânt nu este doar o putere a lui Dumnezeu, ci chiar cea de-a treia Persoană: „El este acel «Mângâietor» (Paraclet) Care rămâne, Care Se șterge atât de mult în Fiul, fără însă să se amestece cu El ca Persoană, încât Hristos îl poate desemna ca drept «Celălalt Mângâietor», un „al doilea” Paraclet, pe Care Îl cere și Îl dobândește de la Tatăl în locul Său”. Acest mister al Persoanei Duhului nu a putut fi însă vizualizat decât odată cu Sfânta Treime a lui Andrei Rubliov. Termenul grecesc Paracletos (în rom. Paraclet) pe care îl utilizează Ioan pentru Duhul Sfânt înseamnă „cel care este chemat alături” şi poate fi tradus prin mângâietor, avo­cat, patron, mijlocitor, unul care vine în ajutor, unul care încurajază în încercări. E prezent sfătuitor al Întreitei Dumnezeiri, afirmată în chipul unui silogism de părintele martir Pavel Florenski: „Există Troița lui Rubliov, deci există Dumnezeu”.

Marius Manta

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în CUVÂNT ORTODOX. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s