Siluan Popescu: Spre Emaus – XIV. „Adânc pe adânc cheamă, în glasul căderii apelor Tale!”

În cadrul experiențelor noastre zilnice nu putem separa realitățile exterioare pe care le întâlnim de trăirile lăuntrice, ele condiționându-se reciproc. O floare pe care o primesc însoțită de un zâmbet îmi poate aduce bucuria în inimă, dar în același timp sentimentele mele față de persoana care mi-o dăruiește vor influența modul în care o primesc și reacția dăruitorului. Cu toate acestea, pentru fiecare din noi este evident dacă o anumită cunoaștere se datorează unei experiențe externe sau lăuntrice. De aceea, pe lângă calea de cunoaștere existențială a lui Dumnezeu, putem afirma că există și o cale a inimii. Aceasta presupune cunoașterea lui Dumnezeu din experiențele interne ale omului, din frământările ce au loc în adâncul inimii fiecăruia dintre noi.

Cel mai ușor poate fi sesizată ca prezentă în viața noastră această cale de cunoaștere a lui Dumnezeu în perioada adolescenței. Schimbarea surprinzătoare a modului în care vedem realități ce până atunci nu nășteau în noi sentimente deosebite ne poate face să ne întâlnim lăuntric cu Dumnezeu. Zâmbetul colegii de bancă, care trecea aproape neobservat, de acum îmi poate reține privirea asupra chipului ei într-un fel cu totul neobișnuit pentru mine. Inima începe să simtă nevoia și să caute o comuniune cu ceilalți în care aceste sentimente noi și de o intensitate neașteptată să poate fi împărtășite. Dacă această comuniune nu poate fi găsită într-un anumit interval de timp durerea singurătății începe să se aștearnă asupra noastră. Nu de puține ori în astfel de situații inima începe să strige din adâncuri ce se cer a fi împărtășite și umplute către Dumnezeu. De altfel, și în relația cu persoana de care sunt pe cale să mă îndrăgostesc simt adevărul cuvintelor „adânc pe adânc cheamă”. Trăirile sunt cam aceleași atât pentru credincioși cât și pentru necredincioși cu diferența că pentru credincios chemarea inimii iubite are loc în glasul căderii apelor lui Dumnezeu, adică sub sentimentul că doar auzind, împlinind și bucurându-ne împreună de cuvintele lui Dumnezeu, sub revărsările harului, putem ajunge să ne împărtășim veșnic și deplin unul de celălalt. Credinciosul îl percepe pe celălalt și comuniunea cu el ca un dar al lui Dumnezeu și înțelege că liniștea inimii sale este adusă de Cel de la care vine „toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit” și că doar în El își poate găsi mulțumirea: „Ne-ai făcut pentru Tine şi neliniştită este inima noastră până ce se va odihni întru Tine!” (Fericitul Augustin).

Prezența lui Dumnezeu în fiecare inimă din acest lanț nevăzut l-a făcut pe Alexandr Soljenițân să concluzioneze: „Treptat, mi s-a dezvăluit că linia care separă binele de rău … trece … prin fiecare inimă omenească iar apoi prin toate inimile … Şi chiar în inimile copleşite de rău se păstrează o mică fărâmă de bine …” (Arhipelagul Gulag). Această fărâmă de bine este șansa fiecăruia dintre noi de a ne întâlni în cămara inimii cu Dumnezeu, de a simți în momentele de grea încercare lăuntrică că, într-adevăr, „inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmi 50,18).

Hristos a înviat!

Siluan Popescu

Sursa: CUVANT ORTODOX

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în CUVÂNT ORTODOX. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s