DECALOG – creştin, modern, postmodern

S-a răspândit în lumea contemporană obişnuinţa de a indica cu termenul „postmodern” orizontul cultural în care am intrat. Fără să ne lăsăm prizonieri ai unei chestiuni lexicale (Ce însemnă „postmodern”? În ce măsură este vorba despre o expresie fericită?) constatăm că în spatele acestei expresii se ascunde un adevăr complex: trăim într­-o epocă de radicală tranziţie culturală, suntem contemporani unui fenomen structural, nu doar conjunctural. Se modifică nu doar superficial mentalul colectiv social, ci suferă mutaţii profunde însuşi modul de a acţiona din interiorul unei mari tradiţii culturale seculare, care era desemnată cu numele de „modernitate”. Este în act o „ajustare valorială, de obiceiuri şi de tradiţii a civilizaţiei moderne, o înaltă tranziţie care presupune o depăşire a civilizaţiei moderne”.[1] Posteritatea va face selecţia lexicală justă, clarificând dacă această nouă civilizaţie se va numi „postmodernă” sau altfel.

Se impune o reflecţie pastorală asupra paradigmei culturale actuale, pentru a vedea dacă este în act o mutaţie realmente structurală sau una doar conjucturală, superficială. Câteva puncte ne vor ajuta să înţelegem că nenumărate fenomene care caracterizează timpul nostru sunt contrasemnate de o sistematică criză (pierdere de legitimitate) a unor valori fundamentale, pe care s-a construit cultura şi ştiinţa modernă.

Vom încerca să analizăm în continuare câteva din principiile („poruncile”) post-modernităţii, punându-le într-o (relativă) corelaţie cu cele zece porunci date de Dumnezeu pe Muntele Sinai. Demersul nostru urmăreşte să analizeze câteva dintre mutaţiile în sfera mentalităţilor care au loc la începutul erei post-moderne.

1. Declinul raţionalismului 

Porunca întâi a Decalogului stipula: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine!” Noul principiu călăuzitor al post-modernităţii este: „Nu vă mai închinaţi dumnezeului modernităţii! Nu mai adoraţi raţiunea! Este un dumnezeu înşelător!”

Prima şi cea mai importantă dintre revoluţiile modernităţii a fost cea culturală, având la fundament convingerea că unicul instrument legitim de cunoaştere este raţiunea. Aceasta s-ar opune radical obscurităţii misterului şi dogmei instaurate în lume de credinţă. Raţiunea devine în modernitate norma unică şi supremă a adevărului şi a dreptăţii. Am asistat astfel la o revoluţie antropocentrică, în sensul că omul cu raţiunea lui a fost pus în centrul realităţii: el a devenit „măsura tuturor lucrurilor”, graţie luminii date lui de raţiune şi puterii furnizate lui de ştiinţă.[5]

Descoperirea puterii raţiunii a determinat cea de-a doua revoluţie majoră a modernităţii, cea ştiinţifică. Oamenii au descoperit că universul, casa lor, „nu este nicidecum guvernat direct de Dumnezeu, prin îngerii Săi”, cum credeau ei în Evul Mediu, ci se află sub autoritatea unor legi fizice deterministe, impersonale. Funcţionarea universului se poate deci explica fără a apela la „ipoteza Dumnezeu”.[6] Datoria omului nu este, drept urmare, aceea de a contempla ordinea din univers şi de a se închina Creatorului acestei ordini, ci de a descoperi legile cosmice ale universului, spre a le utiliza în folosul său. Psalmul 18,1 spune că „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”. Pentru omul modern cerurile încetează să mai grăiască despre Dumnezeu şi vorbesc despre ele însele.

Astfel, în modernitate, raţiunea şi credinţa au ajuns să fie puse în opoziţie, creându-se o cultură raţionalistă dispreţuitoare şi ignorantă a valorilor din universul credinţei.[7]

Ne vom referi puţin la „călăuza duhovnicească a poporului rus”, cum îl numea Berdiaev pe Dostoievski. Cu un an înaintea morţii (1881), primea o scrisoare de la o studentă care îi mărturisea suferinţa ei pentru pierderea credinţei. El îi răspunse: „Scrisoarea dumneavoastră este cordială şi sinceră. Realmente dumneavoastră suferiţi. Dar de ce vă pierdeţi cumpătul? Şi alţii şi-au pierdut credinţa, dar ulterior s-au mântuit. Cine sunt oare cei care v-au distrus credinţa? Eu nu mă întreb dacă sunt buni sau răi, ci dacă-l cunosc pe Hristos în esenţa Sa? Sigur nu-L cunosc, căci dacă L-ar fi cunoscut, măcar în parte, şi-ar fi dat seama că este o fiinţă excepţională, nu unul oarecare, similar tuturor oamenilor buni. În al doilea rând, toţi aceştia sunt oameni fără greutate, căci au o pregătire atât de superficială, încât nici n-au cercetat ceea ce neagă. Ei neagă cu mintea. Dar este pură mintea lor şi senină inima lor? Eu cunosc numeroşi negatori ai lui Hristos care au sfârşit aderând cu întreaga lor fiinţă la Hristos. Aceştia aveau însă o sinceră şi intensă sete de adevăr, iar cel care caută nu poate să nu afle!”[8]

Două sunt obstacolele principale în calea dezvoltării şi evoluţiei credinţei: întunericul minţii[9] şi pietrificarea inimii. Credinţa – precizează Fericitul Augustin – precede raţiunea, dar într-un anumit sens şi raţiunea precede credinţa. Deci, crede ut intelligas, întrucât pentru a înţelege trebuie să crezi, deoarece adevărata inteligenţă este un premiu al credinţei. Cu adevărat „inteligenţi” devenim numai şi numai după ce credem în Dumnezeu, deoarece Dumnezeu ne descoperă valorile fundamentale ale existenţei. Dar este adevărat şi contrariul: Intellige ut credas, deoarece raţiunea este cea care demonstrează ce trebuie crezut. În plus, „a crede nu este altceva decât a gândi însoţit de simţire”.[10]Nu tot cel ce gândeşte crede, dar tot cel ce crede gândeşte; gândeşte crezând şi crede gândind”.[11]

Un al element negativ pentru credinţă este îngroşarea sau nesimţirea inimii, adică imoralitatea în sens amplu. A crede nu înseamnă a adera în principal la un depozit de adevăruri, ci a-L cunoaşte pe Dumnezeu, a-ţi conforma viaţa la voinţa Lui, înseamnă a vedea întreaga existenţă din perspectiva lui Dumnezeu, a-L privi pe Hristos în faţă, a ne plasa propria persoană în raport cu El, a primi de la El Adevărul despre propria noastră existenţă de până acum, a învăţa de la El „cum” trebuie să fim şi „cine” trebuie să fim. Credinţa este deci un raport inter-personal între Hristos şi om: raport liber, armonios, încrezător. Când omul liber comite păcatul, rupe acest raport şi Îl refuză pe Dumnezeu. Se adeveresc astfel cuvintele Fericitului Augustin: păcatul tulbură, orbeşte ochiul inimii prin care se vede Dumnezeu”. [12]

Post-modernitatea este deci o eră suspicioasă în privinţa performanţelor reale ale raţiunii.[13] Pentru ea, s-a prăbuşit credinţa în capacitatea raţiunii de a elimina progresiv răul din societate prin educaţie. „A cunoaşte” nu este tot una cu „a împlini”.

Iată deci că în timp ce modernitatea, sub presiunea exercitată asupra ei de evoluţia galopantă a ştiinţei, a recunoscut raţiunii (instrumentală şi empirică) o dominaţie absolută, prin Descartes (Cogito, ergo sum!) post-modernitatea priveşte cu dezamăgire la raţionamentul arogant şi rece de orice fel şi preferă ceea ce Gianni Vattimo a numit „gândirea fragilă”, adică o gândire timidă şi exagerat de precaută faţă de orice afirmaţii radicale cu privire la adevăr. [14] În locul supoziţiei „moderne”, potrivit căreia la marile întrebări sunt posibile răspunsuri în mod obiectiv corecte, omul post-modern este prizonier într-o „carceră a limbajului”, în care relativismul substituie orice ordine structurată raţional; sensul, dacă există, este creat de noi şi este tot timpul fluctuant. În era post-modernă chiar şi ştiinţa a abandonat căutarea certitudinilor verificabile şi a devenit ezitantă, nedeterminată, confuză. Era postmodernă este deci marcată de neîncredere faţă de raţiune, postulând chiar incapacitatea acesteia de a ajunge adevărul. Omul poate să se hrănească doar cu fragmente de adevăr, în contrast cu „sistemele globale” produse de o „gândire globală”, specifice modernităţii. Iată, deci, cultura postmodernă naufragiind în deplin scepticism intelectual şi nihilism etic.[15]

Arhim. conf. univ. dr. Teofil Cristian Tia

[1] A se vedea Michael Paul Gallagher, Fede e cultura. Un rapporto cruciale e conflittuale, ed. San Paolo, Milano, 1999, p. 13.

[2] „Dacă primele sinoade ale antichităţii îşi dobândeau identitatea prin definiţiile hristologice pe care le prilejuiau, dacă Conciliului Tridentin identitatea i-a fost creionată de controversa anti-protestantă şi de fortificarea disciplinei ecleziastice, Conciliul Vatican II a fost caracterizat de „pastoralitate” şi de „aggiornamento”. Termenul „aggiornamento”, chiar dacă a fost înţeles adeseori drept „reformă”, vrea să indice, mai înainte de toate, disponibilitate faţă de nou şi atitudine de căutare şi reflecţie. A fost un apel pentru o implicare globală în vederea realizării unei reînnoite inculturaţii a revelaţiei creştine în noile culturi şi în noile contexte istorico-temporale. Papa Ioan Paul al XXIII a dorit să facă din Conciliu un răspuns creştin autoritar şi competent la instanţele unei umanităţi care suferea un proces profund şi complex de reînnoire interioară. Nu a fost vorba de o reformă constituţională, nici de o modificare doctrinară, ci de o imersiune în tradiţie finalizată cu o reîntinerire a vieţii creştine şi a Bisericii. „O formulă în care fidelitatea faţă de tradiţie şi reînnoirea profetică erau destinate să se conjuge”; lectura „semnelor timpului” trebuia să intre în sinergie cu mărturia proclamării mesajului hristic”, cfr. Giuseppe Alberigo, Il Vaticano II e la sua eredita’, în Il Regno-Documenti, nr. 17/1995, p. 575.

[3] Cfr. Prof. Luigi Alici, Investire in cultura: come e perche’, în Regno-Documenti, 9 maggio 1999, p. 2.

[4] Ibidem, p. 4

[5] La fede cristiana nell’era post-moderna, în La Civilta’ Cattolica, 1992, IV, p. 331;

[6] Ibidem, p. 332.

[7] Astfel ne putem întreba, de ce oare, după educaţia religioasă primită în copilărie şi în şcoală, mulţi oameni calcă la maturitate pe cărările indiferentismului religios şi ale agnosticismului? Răspunsul la această întrebare este complex, angajând psihologia, pedagogia, etica, dogmatica, sociologia. De fapt, educaţia şcolară şi universitară de-a lungul timpului şi-a concentrat atenţia numai şi numai asupra etajului superior al fiinţei umane, intelectul. Educaţia a fost redusă la stadiul unei simple instrucţii teoretice, iar oamenii au uitat că mult mai important decât intelectul este sentimentul, respectiv universul interior al emotivităţii. Oamenii au fost păgubiţi de cea mai importantă cultură posibilă, aceea a inimii.

[8] Perche’ non si crede? La risposta di Dostoevskij, p. 214;  

[9] Zis-a un bătrân: „Sileşte-te de îţi învaţă şi deprinde inima ta a gândi şi grăi întru sine pentru fiecare frate, zicând: „Acest frate este cu mult mai cuvios şi mai vrednic de toată cinstea şi lauda, decât mine păcătosul”. Şi aşa, încet, încet, îţi vei deprinde inima şi gândul tău a te ocărî şi a te defăima pe tine însuţi, a te socoti mai nevrednic şi mai păcătos decât toţi oamenii. Aşa se va sălăşlui şi va vieţui în tine Sfântul Duh. Iar de te vei socoti mai vrednic de cinste, mai cuvios şi mai bun decât alţi fraţi şi vei începe a ocărî şi a defăima pe alţii, atunci iese şi fuge de la tine darul Duhului lui Dumnezeu şi vine asupra ta duhul spurcăciunii şi acela îţi împietreşte inima şi pleacă umilinţa de la tine!”. Acest fragment din Pateric vrea să evidenţieze autoritatea (sau „înălţimea”) pe care o are „gândul smerit” în viaţa duhovnicească şi pericolul pe care îl reprezintă semeţia gândului şi a raţiunii. O raţiune îngâmfată poate pietrifica inima, iar gândul smerit aduce în suflet harul lui Dumnezeu, încălzind întreaga fiinţă umană.

[10] Trebuie să observăm că mulţi dintre contemporanii noştri, deşi din punct de vedere intelectual sunt „adulţi”, în plan religios au rămas la nivel elementar, „infantil”. Mai rău decât atât, şi-au improvizat o credinţă a lor, colectând din diferite surse (poluate, superficiale, murdare) diferite elemente dispersate, lipsite de coerenţă şi profundzime religioasă.

[11] La fede cristiana nell’era…, p. 331;

[12] Perche’ non si crede? La risposta di Dostoevskij, p. 214;

[13] Post-modernitatea consideră că „raţiunea are o funcţie esenţialmente narativă; ea constituie acel instrument prin care persoanele intră în legătură unele cu altele şi îşi corelează experienţele vieţii lor, căutând cu disperare un sens. Marile filosofii n-ar fi altceva decât metafizici travestite. Platon şi Aristotel îşi mascau mitologiile cu concepte, creând astfel marile sisteme metafizice. Sistemele lor metafizice nu sunt altceva – consideră post-modernitatea – decât simple „poveşti”, precum oricare altele. Eventual sunt „meta-poveşti”, pentru că au pretenţia că sunt istoria tuturor istoriilor”. Cfr. Michael Gallagher, op. cit. p. 123.

[14] Astfel, potrivit „deconstructivismului” lui Derrida, realitatea este asemeni unui text ce se pretează la o multitudine enormă de interpretări conflictuale.

[15] Cfr. Michael Paul Gallagher, Fede e cultura. Un rapporto cruciale e conflittuale, ed. San Paolo, Milano, 1999, p. 17;

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Propovaduire (Pastorala, Cahetetica, Omiletica). Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s