Altfel despre bucuriile pustiei

Puțini sunt cei care deprind cu trezvie rugătoare rosturile povețelor, ale pildelor Patericului. De altfel, experiența isihiei pare să impună un efort ascetic deosebit – în trup și în gândire. „Rostuirea” ființei capătă sens doar cât timp omul își aduce aminte de condiția sa prea minunată, de realitatea că e chip a lui Dumnezeu; pe de altă parte, liberul arbitru îi conferă un statut unic, îi oferă parcă în chip alegoric, fie și în parte, răsplata cel va aștepta în lumea de sus. Se știe, măsurile omului nu fac nici două parale în fața înțelegerii Dumnezeiești, drept pentru care, mândria omului trebuie să dispară și să facă loc discernământului purtat de Duhul Sfânt.

Pe de o parte, pustia a rămas în istorie drept spațiul, toposul unde s-au nevoit mulțime de înțelepți. Mai important, dincolo de pustia fizică, putem treptat vorbi de o stare a sufletului care se acordă cu trăirea duhovnicească înaltă. O atare trăire transcende timpul și ajunge în fapt să dialogheze cu voia lui Dumnezeu. Patericul adună micro-istoriile minunate de la începuturi ale sfinților părinți. În manieră epică, ne este de fapt prezentată relația plină de iubire între avva și ucenic, în cadrul căreia cel de-al doilea este în permanență supus la încercări de tot felul iar pașii îi sunt îndreptați către drumul cel drept. Patericul rămâne în timp poate manualul cel mai interesant pentru mentalitățile europene (și nu numai!), o Hristoitie ce oferă modele demne de urmat pe calea lungă și grea a izbăvirii de păcate.

Plină de înțelesuri profunde mi se pare a fi noua carte semnată de Răzvan Codrescu, un volum ce se raportează în manieră inedită la întreaga experiență a pustiei. De data aceasta în manieră lirică, „Crucile pustiei”, subintitulat „poeme neptice”, reușește să reconfigureze spațiul de nevoință al marilor părinți, adunând în cuprinsul său douăzeci și patru de „cânturi”. Sunt remarcabile artificiile de compoziție, cât și cele stilistice pe care le găsește autorul pentru a surprinde condiția cu totul specială a părinților pustiei. În bună măsură, volumul de față se instituie el însuși într-un manual cu finalitate duhovnicească. La nivelul metaforei, autorul are acces la „mașina timpului” și ne oferă nemijlocit, din chiar mijlocul pustiei, pilde închise-n figuri de stil. Înspre finalul lecturii, cititorul poate da mărturie că a suit încă o treaptă pe scara ce înalță. Suntem atenționați, situațiile prezentate nu sunt preluate din Patericul egiptean și nici din vreo altă carte asemănătoare: acestea vor fi doar elemente de referință pentru spațiul livresc.

După cum aflăm din nota autorului, primul poem neptic – „Plângerea lui Agapie Sketul” a apărut pentru prima dată în revista „Puncte cardinale”, fiind inclus și în primul volum de poezii. Bucurându-se de un interes justificat (vizavi de această formulă cu totul inedită a poemului), autorul continuă să publice alte câteva poezii pe blogul domniei sale, în final luând hotărârea de a le aduna în cuprinsul acestui volum de sine stătător.

Rămânând în spațiul răsăritean ortodox, istoriile ce-l au drept mediator pe Răzvan Codrescu sunt construite simplu, verosimil. Pildele pot fi istorisite, cititorul putând imediat „lua cuvânt de învățătură”. Ceea ce se pierde la o re-istorisire este bogăția stilistică ce trădează studiile de filologie ale autorului. Deși poezia pare simplă, aceasta îi poate oferi surprize neplăcute unui cititor neatent. Cu toate că prezintă măsură aproape egală, rimă construită după rigorile (neo)clasice ori strofe cu același număr de versuri, versurile te pot surprinde printr-o bogăție de imagini situate în zona diafanului, lăsând loc și pentru inversiuni nu prea uzitate ori cuvinte mai rar accesibile publicului contemporan. Deși ar fi subiectul unei analize mult mai elaborate, situată invariabil pe texte, mai semnalez și un ceva ce se leagă de specificul românesc al limbii române, situând în parte și doar lingvistic pustia în spațiul Levantului.

Gabriela Moldoveanu ne arată că „Plângerea lui Agapie Sketul” „este rodul experierii în duh a ispitirilor unuia dintre pustnicii sketici, pelerini angajați pe drumul cel mai abrupt al iubirii pentru Hristos. Cu o înțelegere duhovnicească demnă de Părinții trăitori realmente ai acestor experiențe, poetul ne face părtași la o ispitire îndeobște rezervată monahilor îmbunătățiți, cu vederea ca și aievea a demonului de amiază, pricinuitorul temutei akedia – de data aceasta în ipostaza de duh măgulitor.” De altfel, sunt multe teme abordate; după cum afirmam, experiența autorului în mediul literaturii se face cunoscută odată cu fiecare poem. S-ar impune așadar o lectură intertextuală, poemele lui Răzvan Codrescu făcând referire la multe texte reprezentative pentru ortodoxie. Încă de la prima lectură am găsit linii de legătură între „poemele neptice” și „Patericul egiptean”, „Hristoitia”, „Paza celor cinci simțuri” – Nicodim Aghioritul, diferite cuvinte ascetice ori chiar „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Tema centrală rămâne legată de isihie, de  întreaga experiență isihastă. Despătimirea înseamnă nimic altceva decât înțelegerea celor sfinte, cultivate într-un simț al frumosului de sorginte morală. Chipurile unor sfinți (Agapie, Pahomie, Efrem etc.) apar tocmai pentru a se oferi drept model, cu dorința firească de a-i ajuta pe cei binecredincioși în efortul lor de a nu rata ținta vieții.

Gândit sub forma unui volum unitar, „Crucile pustiei” rămâne o alternativă, o nouă explicație referitoare la sensul vieții. Revolta, deznădejdea, ura aproapelui, sinuciderea, akedia sunt manifestări ale omului înrobit, ce nu și-a cunoscut adevărata menire.

Pentru final: „Sfârșește chiar când se cădea să-nceapă / această viață răstignită-n trup: / abia strunită carnea mea sireapă, / din chinga ei stau gata să mă rup. // Aproape-un veac, necopt luptai cu mine, / iar astăzi pârga, ce-mi veni cu greu, / nu-mi lasă timp să mai sporesc în bine / spre izbăvirea sufletului meu. // În urmă, poate, fu o zdroabă mare, / dar ce departe-s încă de-a-mplini / măsura milei Tale răbdătoare / de-a crede-n noi, oricât Te-am răstigni! // Încât mă-ntreb: atâta nevoire / ne-ar fi de vreun folos în sinea ei / de n-ar fi pus nebuna Ta iubire, / prin cruce, lumii, neclintit temei? // Pustia asta, Doamne, nu-i nimic, / iar eu sunt nimeni, orișice aș face: / doar pe spinarea Ta mă mai ridic, / doar rostul Tău e bun și nu mă tace” („Punct și de la capăt”); „Dar Domnu-i Domn, și cred că știu de ce… / Ce n-are dracul? N-are răni de cruce! / Nu, n-are răni, oricât de splendid e: / de la-nceput, cu vorba doar ne duce! […] Pe stârvul meu icoana slavei geme: / mă doare Dumnezeu, și-L dor și eu, / și ne durem de-atât amar de vreme, / mereu străini și logodiți mereu” („Plângerea lui Agapie Sketul”).

Marius Manta

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în CUVÂNT ORTODOX. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s