Boston-ul anilor 1850, între negaţia new-yorkeză şi Philadelphia yankee

În prima jumătate a secolului nouăsprezece, Bostonul era centrul cultural al transcendentalismului, în proaspătă “rivalitate” cu New Yorkul, unde se adunaseră «pesimiştii» momentului, Edgar Poe, Herman Melville şi Nathaniel Hawthorne. Pe când Emerson oferea existenţei îmbrăţişarea unui “da” absolut, răul, pentru el şi tovarăşii săi, fiind nesubstanţial, scriitorii new-yorkezi priveau latura întunecată a realităţii americane şi omeneşti, recunoşteau sentimentul unei găunoşenii intime a fiinţei umane, al unui rău aproape inexprimabil dar şi imposibil de negat. Atitudinea lor era generată poate şi de impulsurile entuziasmului yankeu cuprins în filosofia unui Benjamin Franklin, de pildă, legate de tipul americanului “care reuşeşte în viaţă”: o filosofie utilitaristă şi pragmatică, orientată spre “dobândirea virtuţii prin îmbogăţire”, şi transpusă prin viziunea lui Richard Saunders, protagonistul “Almanahului sărmanului Richard”, pe care Franklin îl editase la Philadelphia, între anii 1732 şi 1757. O filosofie asemănătoare apăruse şi în vestul Statelor Unite, unde oamenii frontierei nu mai urmăreau decât să îşi câştige pământurile sau argintul, fără nici un gând la vreo realitate profundă a existenţei. În acest context, sentimentul Calvinist al corupţiei înnăscute şi al păcatului originar le părea marilor new-yorkezi o reacţie mai potrivită la viaţă, în general, decât ideea lui Emerson cum că “existenţa este toată o vastă afirmaţie care exclude negaţia”.

Cu toate acestea, şi datorită poate chiar transcendentalismului său asumat, Henry David Thoreau a militat toată viaţa; mai întâi pentru nesupunerea civilă, apoi pentru abolirea sclaviei, în cele din urmă pentru o întoarcere la natură, ca la o sursă a legăturii cu divinul din sufletul omenesc şi a raportării corecte la lucruri, la oameni şi la sine. El şi-a trăit cea mai mare parte a existenţei în pădurea de lângă iazul Walden, într-o casă construită cu mâinile sale, şi şi-a scris acolo una dintre cele mai importante lucrări literare.

« Walden, sau viaţa în pădure » este o descriere a celor trăite de autor, de la mutarea sa în cabana construită cu propriile mâini, pe parcursul unui an, între o primăvară şi următoarea (pentru a respecta o logică creştină a renaşterii). Ca un Robinson voit, naratorul există numai prin resursele sale, refuzând orice contact cu societatea, de fapt refuzând să depindă de ea în vreun fel. El îşi reduce dorinţele şi nevoile la minim, se teme de calea ferată ce îi invadează liniştea ca de un prieten mincinos, un simbol al iluziei de progres în care se leagănă compatrioţii săi, urmăreşte comportamentul animalelor, ce îi inspiră diverse consideraţii asupra obiceiurilor oamenilor, îşi sapă fasolea şi descoperă în activitatea respectivă sensuri poetice nebănuite până atunci. Cartea este şi descrierea punerii în practică a proiectului de existenţă propus de Emerson în eseurile sale şi o întoarcere spre sufletul omenesc în stare pură, în natură, eliberat dintre gratiile constrângerilor sociale. Este de asemenea un răspuns la pesimismul artiştilor new – yorkezi ai momentului, care considerau răul imposibil de înfruntat, aşa cum apare în « Litera stacojie » sau în « Moby Dick ».

Ioana Tătaru

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s