Un neam într-o credință

Am avut parcă dintotdeauna față de părintele Dumitru Stăniloae un interes de natură superioară, aproape inexplicabil în cuvinte, deopotrivă existențial și creștin-cultural. Întâlnirea cu volumul său „Sfânta Treime sau la început a fost iubirea” a constituit la vremea respectivă o adevărata revelație. Portretul teologului s-a multiplicat de-a lungul timpului în cadrul propriilor reprezentări culturale, odată cu diferitele eseuri ce apăreau despre înalta sa operă, a discuțiilor teologice, a alcătuirii unei bio-bibliografii etc. Dintre acestea, un loc aparte îl deține ultimul interviu acordat, lui Costion Nicolescu. Voi prelua un mic fragment: „E rău să nu mai fie un neam într-o credință. Nu mai este una în toate. Am primit o scrisoare anonimă, unde mi se spune că fac o legătură prea strânsă între Ortodoxie și națiune, că națiunea ar fi pe planul doi. Întâi să-L iubești pe Dumnezeu și apoi națiunea. Nația este lăsată și ea de Dumnezeu. Fiecare nație are un fel de a prinde spiritualitatea, așa cum are și fiecare om. Națiunea noastră de la început a fost așa, creștin-ortodoxă. Nu poți despărți cele doua aspecte, cel puțin la noi”.

Cuvinte simple, din inimă, din acel bun-simț al lucrurilor ce trebuie afirmate răspicat, sub forma unor evidențe organice ce nu ar mai trebui demonstrate. Ce-i drept, după vorba unora, așa sunt vremurile, scrisorile sunt trimise… anonim, mai nimeni nu își asumă răspunderea pentru acte în neconcordanță cu firescul unei vieți din perspectiva valorilor creștine.

Omul prezent, de vreți „omul recent” (o sintagmă binevenită dar lansată de un nume acum de valoare îndoielnică!) nu își mai găsește motivația reală de a-și clarifica trecutul – asta ca să fim generoși în exprimare! Chiar actele sale de condamnare a ceea ce va fi fost rău sunt mai degrabă semnele neputinței de a face pasul către altceva, transformându-se în majoritatea cazurilor în „luări de poziție” echivoce, cu darul onorat de a încețoșa înmiit realitatea sumbră a cotidianului. „Azi”-ul e spațiul etern divizibil al nevoilor imediate, al satisfacerii unor dorințe ce îndepărtează până și de regnul animalier. Cine-ar mai putea fi, așadar, interesat de ce reprezintă neamul? Cine se găsește să identifice trăsăturile trădătorilor, cine mai are tăria morală de a spune până la capăt „așa e bine”? Știu, tonul acestui material pare tributar unor orizonturi demult închise, depășite. Menirea sa nu este aceea de a reînvia comportamente la limita firescului, nici a provoca lamentații a căror ideologie nu mai intereseaza în imediat pe nimeni, ci de a înlătura acel tip de indiferență față de momente importante ale istoriei noastre recente, nedisimulat. Sunt poate zeci de institute în țară a căror menire e tocmai aceea de a înlănțui îngenuncheata fiară a comunismului. Nu stă în puterea mea a spune ce, cât și cum au reușit! Într-adevăr, la noi e… altfel: aici contează mai mult individul; de ce nu, ar putea sta în puterea noastră de a-l (re-)civiliza. Instituțiile noastre anticomuniste sunt echivalentele perfecte ale unor nume ce au făcut istorie: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Doina Jela, Radu Gyr, Corneliu Coposu etc. – ce ne facem însă cu cei mulți, căci da – extrem de mare e numărul celor care au știut să se împărtășească de bucuria adevăratei iubiri pentru valorile credinței strămoșești. Memoria acestora nu a fost cum se cuvine reevaluată (cu un cuvânt la modă). Printre puținele edificii care au dat un rost bine-întemeiat acestei lupte împotriva comunismului, din perspectiva unor alegeri subiective, aș prețui acum Memorialul Sighet, emisiunea tv „Memorialul durerii”, eseurile-volum ale Ruxandrei Cesereanu („Comunism și represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid național”, „Gulagul în conștiința românească. Memorialistica și literatura închisorilor și lagărelor comuniste”), cât și revistele „Memoria” ori „Rost”. Peste acestea, rămâne Aiudul – loc de înverșunată dezumanizare, bolgie înnegurată a neamului, dar și locul unde, acum, în chip prea-minunat, încep să se „întâmple” minuni în voia Domnului (despre toate acestea se poate afla fie de pe net, fie direct, stând și liturghisind printre osemintele celor ce și-au dat viața pentru un crez).

La începutul acestui material, îmi știam bine scopul: acela de a întreprinde o cronică volumului apărut la Mănăstirea Petru Vodă – „Poeți după gratii”. Începând să scriu, mi-am dat seama și de faptul că fie și o amplă prezentare a acestuia ar rămâne incompletă, cât timp efortul de recuperare vrednică și corectă al memoriei nu va fi unul continuat. Cartea e, alături de altele, încă un pas către reinstituirea omului după Chipul său dintâi: fără a înfrunta răul direct, în afara metaforelor, totul ar putea rămâne în sfera literaților ori istoricilor. Mi-am dat seama și de ce se găsește relativ greu – volumul nu a intrat în sfera de interes a „marilor jucători” pe piața de carte, distribuitorii dau din umeri a neștiință. Veți înțelege… Așadar, rândurile de față migrează dinspre planul inițial al unei cronici către un alt fel de a striga dreptul poporului român la normalitate. „Poeți după gratii” nu e scrisă political correctness, autorii acestui material se văd nevoiți a-și declama lipsa de interes pentru „politicile” felurite ce ar instaura drepturile ilegitime și imorale ale minorităților ce sfidează tradiția acestui popor. Devine o antologie-testamentară ce reface suferințele de neimaginat ale unora din martirii românilor. Acum, am conștiința faptului că nici nu mai importă o analiză estetică a poeziilor prezente: mult mai important este semnalul dat în epocă, dar și peste timp, nevoia de luptă contra a tot ceea ce ar putea îndepărta ființa de la drumul ei firesc către mântuirea sufletului. Să fim înțeleși, poemele din cuprins nu sunt lipsite de știința condeiului, însă prezentarea acestora în cheie literară ar adumbri mesajul.

Cu două pre-cuvinte, semnate pe de o parte de un colegiu editorial, pe de alta de Aspazia Oțel Petrescu („Cuvântul unei deținute politic”), având un index „bine croit”, cartea adună 71 de nume – extrem de interesante fiind și elementele din biografiile acestora (realizate succint din nevoia de accesibilitate), biografii ce atestă adesea statura de personalități ale vremii, oameni de primă mână ori tineri de nici 18 ani, încarcerați pentru vini necunoscute.

De-a lungul paginilor e recreată agonic realitatea unui spațiu concentraționar, poezia fiind una biografică, guvernată când de substantive-temă precum foame, calvar, fier, muget, frică, frig, revoltă, când de verbe de o duritate extremă, așezate la imperativ. Interesant este cum, în ciuda atâtor nume ce vin să construiască cuprinsul cărții (unii fiind publicați cu multe poezii, alții doar cu un text ori două), poeziile dau impresia corectă a unui tot unitar, a unui crez strigat, șuierat, izgonit din avatarurile ființei decăzute. De fapt, poezia însăși e hrană sufletească, scară către cer, întărire… alături de credință – sunt cele două atitudini care aveau până la urmă să izbândească în fața „omului nou”. Poezia lor a fost un cânt între suferință și triumf, convertită în pâine și vin. Deși universul concentraționar românesc presupune cu mult mai multe locuri, aceasta este cartea poemelor scrise în memorie în cadrul detenției din / de la Aiud, Canal, Jilava, Gherla, Pitești, Râmnic, Galați, Târgșor, Bicaz, Bărăgan, Brașov, Valea Neagră, Deltă.

De la act individual către manifestare colectivă, „Blestemul Aiudului” (Radu Gyr) conține ca într-o oglindă-ntoarsă învierea neamului: „Aiudule, Aiudule, / temniță cruntă, / fă-te, zăludule, / piatră măruntă! // Focul mânce-te, / că nu te mai saturi! / Mereu vrei scâncete / și bei oftaturi. // Vântul destramă-te, / că nu-ți ajunge! / În marea-ți foamete, / mereu vrei sânge. // Grindina-ndoaie-te, / spele-te ploaie, / lanțuri și vaiete / să ți le-nmoaie! // Apele facă-te, / apă ca ele, / lacrimi din lacăte / plâns din zăbrele! // Aiudule, Aiudule, / fiară nălucă – / face-te-ai, crudule, / fum și nălucă!” Alteori, avem imaginile mormintelor, ale leșurilor, omul însuși nemaiputând înregistra nimic nici la nivel senzorial, se uniformizează totul: „Alături de temniță, pe-o rână, pe-o coastă, / cimitirul nostru adastă. / Tace. Așteaptă sicrie sărace / cu nume de smoală scris pe capace. // Cimitir fără iarbă – doar humă – / ocolit ca o molimă neagră de ciumă. / Morminte fără poveste, / unde nu-ngenunchează neveste, / unde mame nu plâng, / unde nu cad lacrimi de țânc.. / Crucile, strâmbe și șchioape, / vrură să fugă, / să scape, / dar numai o clipă rebele – / parc-ar fi fost somate de santinele: / au stat pe loc. S-au supus. / Au ridicat mâinile-n sus. […]” („Cimitir de deținuți” – Radu Gyr). Am afirmat-o, multe sunt plusurile volumului chiar și în plan literar: nu ai cum trece peste „noaptea de Crăciun” a lui Ionel Zeană, peste imaginea macabră a unei existențe parodice din „Drepturile omului” a lui Bucur Stănescu (elev a lui Nae Ionescu, Mircea Eliade, P.P. Negulescu, Motru, Vianu, Mircea Vulcănescu), peste trimiterile către isihasm din poezia lui Virgil Maxim, peste „imagistica” Canalului de la Andrei Ciurunga – dublată de o existență intra muros. Apoi, surprind „Memorialul” și „Apocalips(a)” lui Aurel Dragodan. Foarte interesant versul lung, sufocant la Eugen Măgirescu („Ce tare doream să te văd! Mă mușcase / Turbarea, în suflet, în carne, în oase. / Eram trepăduș vândut la stăpân / Pe-o claie de bâte și-o nuntă de vipere-n sân. / Și lupii vuiau după mine în raite / Cu pofte-ntărâtate, de haite. / Peste tot m-așteaptă numai chin, numai silă. / Și cât n-aș fi dat. Doamne, pe-o brumă de milă!” – „Ochii fratelui”), ori tușele groase ale torționarului din poemele lui Sergiu Aurel Mandinescu („Nimic sonor – / neant integru; / în cap, păun multicolor, / în suflet ura, taur negru! // Pantere mari de înnoptare / și tigri galbeni în amurg, / pitoni cu trupuri care curg / pândesc în mijloc de cărare. // Pe sub umbrare de tăceri / și-n beznele interioare / în vasta junglă, numai fiare, / iar omul, omul, nicăieri” – „Suflet de călău”). Cu totul inedită creația muzicală a lui Traian Popescu, chiar în inima Aiudului, compunând fără creion ori hârtie (ca majoritatea celor deja menționați), douăzeci de lucrări și trei poeme simfonice, unul dintre acestea, „Mântuire”, cântat după ’90 la Sala de Concerte Radio. Iar exemplele ar putea continua…

Am trecut de vremea când multe mi se păreau ușor de înfăptuit în țara de ieri și azi; totuși, la întâlnirea unor asemenea reușite, speranța îmi renaște. „Poeți după gratii” nu e un manual de supraviețuire, ci cutezanța spiritului liber în fața urâțeniei lumii hâde ce-și așteaptă izbăvirea. „Bună dimineața, Românie profundă! Azi ți se face un dar deosebit pe care, după smerita mea părere, ar trebui să-l primești cu emoționatele tale bătăi de inimă, drept aplauze pentru cei care în bezna temnițelor flămânde au făurit din flăcările durerii, pe nicovala suferinței, candele de lumină pentru un veac românesc” – „cuvântul unei deținute politic, beneficiară pe deplin a poeziilor după gratii”.

Marius Manta

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Calea fericirii (Morala), Misionarism (Misiologie), TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s