2. Criza speranţei într-un progres istoric infinit

A doua poruncă a Decalogului („Să nu-ţi faci chip cioplit, nici altă asemănare, a vreunui lucru din câte sunt sus, în cer, sau pe pământ jos, să nu te închini lor, nici să le slujeşti!”) a suferit în postmodernitate următoarea metamorfoză: „Să nu-ţi construieşti un paradis pământesc, substitutiv celui ceresc şi să nu crezi în el! Să nu speraţi în progres! Să nu mai credeţi în istorie!”17

În post-modernitate, imanenţa, timpul, istoria, intră în criză, credibilitatea lor se erodează. În timp ce modernitatea a avut atâta încredere în faptul că omul va putea în sfârşit să ia în propriile mâini direcţia istoriei şi să o modeleze potrivit cu propriile scopuri şi viziuni,post-modernul vorbeşte de un „sfârşit al istoriei”18 punând în dubiu posibilitatea împlinirii marilor speranţe umane şi preferând să trăiască fără mari idealuri, mulţumindu-se cu utilitatea, cu comunicarea şi cu un „imediat” în care nu există nici un trecut şi nici un viitor real. În ce priveşte concepţia despre istorie, postmodernitatea promovează o viziune istorică nondeterministă, care cedează în faţa întâmplării şi a arbitrarului. Lumea nu mai este în marş spre un paradis pământesc, posibil de realizat prin propriile noastre eforturi, ci se află la discreţia unor forţe obscure, arbitrare, imprevizibile.

Pe cât a fost de neîncrezătoare modernitatea în realităţile absolute şi în autorităţi, pe atât de mult şi-a pus încrederea în utopiile progresului infinit, numite de Francisc Bacon Regnum hominis, cu speranţa de depăşire a răului şi de instaurare pe pământ a fericirii. Post-modernitatea s-a născut, parţial, tocmai din dezastrele secolului acesta; drept urmare, ea a abandonat aceste speranţe, demascându-le aroganţa şi periculozitatea, acceptând în schimb doar fragmentarul şi parţialul. Astfel, cele două războaie mondiale au adeverit cuvintele lui Dostoievsky: „Conştiinţa fără Dumnezeu este înspăimântătoare, poate să se rătăcească până la a comite lucrurile cele mai monstruoase”. „În Occident L-au pierdut pe Hristos şi, de aceea, Occidentul decade, exclusiv din cauza acestui fapt”.19

Post-modernitatea este, de fapt, o modernitate profund dezamăgită de ea însăşi: astfel, democraţia şi-a demonstrat fragilitatea în urma instaurării, pe cale democratică, a regimurilor totalitare în Europa şi în alte părţi ale lumii. Hitler însuşi a fost instalat la putere pe cale democratică, prin voinţa poporului. Liberalismul economic şi-a revelat parţialitatea prin gravele inegalităţi (sau disparităţi) economice dintre diferitele zone geografice. Descoperirile ştiinţifice i-au dat omului şansa să observe faptul că tot ceea ce a fost creat de om pentru el, se poate folosi şi împotriva lui. Descoperirea energiei atomice ne-a făcut să intrăm în era nucleară şi să trăim sub ameninţarea morţii totale. Suicidul planetar a devenit astfel o perspectivă realistă. Industrializarea însăşi, ce părea, la începutul modernităţii, că ne va asigura tuturor un trai decent, a determinat poluarea surselor vieţii şi şubrezireacontinuă a echilibrului ecologic al planetei. Astfel, noi înşine ne-am otrăvit planeta.

Secolul XX este deci secolul de criză a modernităţii în opoziţie radicală faţă de secolul al XIX-lea, care era unul de triumf al modernităţii, în care se afirma ideea progresului infinit al omenirii spre un viitor luminos, paradisiac, construit „de” oameni şi „pentru” oameni „în” istorie, iar nu „dincolo” de ea. Dacă secolul al XIX-lea stă sub semnul optimismului şi al voinţei de putere (este secolul colonialismului, impunându-se pofta de dominare a popoarelor „înapoiate” de către cele „civilizate”), secolul XX stă sub semnul pesimismului şi al dezamăgirii. Era post-modernă este deci marcată de pesimism: Să nu mai speraţi în progres!20

Arhim. conf. univ. dr. Teofil Cristian Tia

17 Cfr. Michael Paul Gallagher, Fede e cultura. Un rapporto cruciale e conflittuale, ed. San Paolo, Milano, 1999, p. 19;

18 A se vedea în acest sens, Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, ed. Paideia, Bucureşti, 1994.

19 Perche’ non si crede? La risposta di Dostoevskij, p. 215;

20 Cfr. La fede cristiana nell’epoca post-moderna, în rev. cit., p. 330;

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Propovaduire (Pastorala, Cahetetica, Omiletica). Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s