Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian: Biblia sau Sfânta Scriptură – Pe înțelesul tuturor (IX)

CAPITOLUL 3 – CADEREA PRIMILOR OAMENI. PEDEAPSA SI FAGADUINTA VENIRII LUI MESIA

FACERE 3,1: Sarpele însa era cel mai viclean dintre toate fiarele de pe pamânt pe care le facuse Domnul Dumnezeu(*). Si a zis sarpele catre femeie: “Dumnezeu, a zis El oare: Sa nu mâncati roade din tot pomul care este în rai?…”(**).

(*) [În capitolele anterioare (FACERE 1-2), am calatorit cu cugetul nostru prin împaratia plantelor, printre pomii raiului; caci acolo între ei se afla obiectul poruncii pe care Dumnezeu a dat-o primilor oameni – protoparintii nostri. În acest capitol intram în cuprinsul împaratiei animalelor, caci din regnul animal a luat ispititorul unealta pentru amagirea stramosilor nostri. Astfel în marea încercare, prin care avea sa treaca omul cel dintâi pentru desavârsirea sa, li s-a dat sa ia parte toate partile naturii, – fiecare în felul sau, – ca o dovada si expresie vadita a faptului, ca în persoana omului, ca stapân, se rezolva soarta întregii lumi de jos, supusa lui. Daca iesia biruitor din încercare, adica daca ramânea credincios vointei Facatorului sau, Adam nu numai ca s-ar fi întarit el însusi în bine, dar ar fi ridicat împreuna cu el si bunatatea si frumusetea tuturor fapturilor inferioare, apropiindu-le prin sine de Izvorul tuturor desavârsirilor, de Dumnezeu.

Asadar ispititorul nostru a fost sarpele, nu o pasare, nu o fiara oarecare, ci o târâtoare, chiar aceea care si astazi numai prin înfatisarea ei insufla dezgust si aceasta ca semn al vatamarii ce ne-a pricinuit ea cândva. Se naste întrebarea: în ce chip animalul acesta a putut sa se faca potrivnicul vointei lui Dumnezeu si vrasmasul omului? RASPUNS: Dupa cum firea unui pom nu avea însusirea de a fi izvorul cunostiintei si al întelepciunii pentru om, tot asa si firea animalului nu avea însusirea de a se face izvorul si începutul pacatului în lume. Pacatul se poate arata în forma sa adevarata numai acolo unde este minte si vointa, deoarece el nu e altceva decât reaua întrebuintare a mintii si a vointei si cu adevarat, la sarpele din Eden vedem si una si alta: el va întreba si va judeca, va da sfaturi si va face propuneri, va cleveti si va ispiti. Mai mult înca: convorbirea sarpelui cu Eva ne va arata caci el (sarpele) nu e numai înzestrat cu minte, dar e si asa de siret si încercat, încât îsi ia sarcina sa fie povatuitor pentru om si asa de rau povatuitor, încât îndrazneste sa mearga fatis împotriva Facatorului însusi.

Se potrivesc oare toate acestea sarpelui, care e un simplu animal? E clar ca nu; deci pe acest temei trebuie sa stim, ca în sarpe se afla o fiinta cugetatoare, dar rea, care vrea sa întrebuinteze (si a si facut-o) sarpele numai ca o unealta a sa, pentru ca sa-si acopere adevarata sa fiinta si înfatisare. Moise nu ne spune nimic despre aceasta, pentru ca se înfatiseaza ispita asa cum a fost, dupa înfatisarea sa exterioara, ca noi sa putem întelege mai usor cât de greu i-a fost Evei sa reziste ispitei sarpelui. Însa, în alte locuri ale Sfintei Scripturi, ni se arata lamurit acel vrasmas vechi, acel pierzator al nostru, lepadat de Dumnezeu – diavolul – care înca în cer a îndraznit sa se ridice împotriva Atotputernicului si pentru aceasta a fost aruncat în iad. Iata, acesta lucreaza acum în sarpele din Eden si-l face sa savârseasca ceea ce de unul singur, nici sarpele, nici o alta vietate oarecare nu putea si n-ar fi putut sa faca niciodata.

Dar ce-a îndemnat pe acest duh al rautatii sa caute caderea noastra?
Raspuns: multimea rautatilor ce se salasluiau în el. Dupa cum o fiinta cu adevarat buna, simte placere sa raspândeasca împrejurul sau binele care salasluieste în sine, asa si fiinta cea rea se bucura când poate sa lateasca rautatea sa. Pe lânga aceasta, mai era si razbunarea la mijloc.

Neavând putinta de a rani însasi Persoana cea najunsa de nimenia a lui Dumnezeu si a se atinge de tronul Atotputernicului, arhanghelul cel aruncat din cer, care fierbea de ura razbunarii, încearca cel putin sa întunece si sa schimonoseasca macar chipul cel pretios al lui Dumnezeu care stralucea în omul cel dintâi, ca prin pierzarea acestui nou favorit al lui Dumnezeu sa pricinuiasca amaraciune Facatorului. Putea de asemenea sa împinga pe diavolul la pierzarea omului si interesul sau: caci vânând neamul omenesc în mrejele sale, el îsi înmultea prin aceasta numarul tovarasilor si al slugilor sale; ba supunea influentei sale celei rele si tot ce avea sa fie stapânirea viitoare a lui Adam.

Toate aceste pricini si chiar numai una din ele era deajuns ca sa ridice tot iadul împotriva noastra împreuna cu stapânitorul lui si iata „Luceafarul cel mândru”, pentru atingerea scopului sau, îsi uita de caderea sa, intra în biata târâtoare si prin gura ei începe sa vorbeasca cu Eva.

Pentru ce a ales el ca unealta sarpele si nu un alt animal oarecare? Raspunsul la aceasta întrebare îl aflam tocmai din relarea lui Moise, care zice ca „Sarpele însa era cel mai viclean dintre toate fiarele de pe pamânt, pe care le facuse Domnul Dumnezeu”. Într-adevar, sarpele si acum întrece în siretenie aproape toate animalele; iar înainte de caderea omului, înainte de blestemul, care a lipsit pe toate fiintele de o parte din desavârsiri, el a putut sa aiba si mai multe însusiri. Tocmai de aceasta sarpele era mai potrivit decât alte animale, sa serveasca si ca unealta pentru duhul cel ispititor, care neîndraznind sa se înfatiseze în propriul sau chip, a cautat sa aiba ca unealta o astfel de fiinta, care ispitind, sa se para ca lucreaza singura de sine, iar nu sub influenta cuiva, caci în cazul din urma cel ispitit ar fi banuit numaidecât ceva si nu s-ar fi înselat asa usor.

Toate bune, va zice cineva. Dar de ce trebuia sa se îngaduie acestei fiinte grozave, adica duhului rautatii, sa aiba o asa mare influenta asupra omului si într-un chip asa hotarâtor, când soarta lui atârna între cer si iad? Sa fi ispitit pe om numai pomul oprit si libertatea lui proprie; pentru firea noastra cea slaba erau deajuns si numai aceste doua ispite.

În schimb, noi nu întelegem cât de marginita e aceasta îngaduinta din partea lui Dumnezeu, catre diavol! Daca însusi duhul rautatii vine sa ne ispiteasca, el vine ca un facator de rele, legat de mâini si de picioare cu legaturi nevazute. Lui i s-a îngaduit sa lucreze, dar nu cu toate adâncimile rautatii si ale viclesugului; viclesugurile si intrigile lui sunt scurtate, micsorate, înjosite pâna la modul de actiune a unui animal târâtor; i s-a îngaduit sa întrebuinteze numai o singura însusire, care e peste însusirile unui animal si anume cuvântul sau limba omeneasca, dar aceasta însusire, care a sporit (dupa cum se pare) puterea ispitei, putea în acelasi timp sa o lipseasca de orice putere, stârnind prin însusi caracterul sau nefiresc banuiala Evei si frica de primejdie. Cu toate acestea un ispititor dinafara nu era fara folos pentru om, chiar în caz de cadere; caci el, ca un autor nemijlocit al pacatului, avea sa serveasca, cum a si slujit, ca un fel de aparator împotriva sagetilor traznetelor dreptatii ceresti, care avea sa pedepseasca pe calcatorii poruncii. Ispititorul le va primi cel dintâi asupra capului sau, iar stramosilor le va ramânea ca parte niste sageti aproape stinse. În orice caz prin îngaduirea de a veni asupra stramosilor nostri ispita de dinafara s-a împiedicat posibilitatea de a se naste din interiorul lor, din însusi duhul si inima lor, dupa cum a patit cândva însusi ispititorul. Atunci raul de buna seama, ar fi patruns mai adânc în firea lor si vindecarea acestei firi de otrava pacatului ar fi ajuns mult mai grea, sau ar fi devenit chiar imposibila.

„Dar nu se poate ca Atotstiutorul, – va mai zice poate cineva, – sa nu fi prevazut ca omul nu va putea rezista ispitei diavolului”. Fara îndoiala ca a prevazut. Dar ce urmeaza de-aici? Sa presupunem ca el ar fi prevazut tot asa ca omul va cadea si fara ispititor, numai din pricina sa însasi. În cazul acesta tocmai de aceea trebuia sa îngaduie ispitirea si caderea omului printr-un ispititor, ca prin aceasta sa împiedice de a-i veni caderea de la sine însusi; dupa cum si doctorii iscusiti, prevazând o boala ucigatoare interioara, se silesc sa o împiedice prin producerea unei rani pe fata corpului (operatia). Pe lânga aceasta, prevazând si îngaduind caderea printr-un ispititor, Atotstiutorul a prevazut în acelasi timp, sau mai bine spus, a presupus si îndreptarea noastra prin ajutorul unui Rascumparator. În deobste, noi putem fi cu totul linistiti, pentru ca n-am fost supusi zadarnic pedepsei în Eden si ca nu ni s-a cerut la pomul vietii mai mult decât putem duce. Dimpotriva, ni s-a cerut mult mai putin; caci, hotarând de mai înainte ca în caz de cadere, sa ne trimita pe Unul-Nascut Fiul Sau si nu numai sa ne cerceteze cum a cercetat Iosif pe fratii sai, ci ca sa si sufere pentru noi crucea si moartea, de aceea iubirea Tatalui nu se poate – îndraznim a zice – sa nu se fi gândit îndoit la soarta noastra, adica nu se poate sa nu se fi gândit la ea nu numai pentru noi, ci si pentru Fiul Sau; caci strasnica hotarâre e data nu numai pentru noi, ci si pentru Fiul Sau, iar aceasta hotarâre data pentru calcarea poruncii – moartea -, în puterea Tainei Rascumpararii, trebuia sa cada nu numai asupra noastra, ci si asupra Lui si înca asupra Lui mai mult decât asupra noastra, deoarece, murind ca jertfa pentru pacatele a toata lumea, El a murit de moartea cea mai înjositoare si cea mai dureroasa].

(**) [Aceasta fraza este lasata intentionat în suspensie spre a fi corectata de femeia însasi, implicând-o astfel în fapta responsabila: Eva cunostea porunca nu direct de la Dumnezeu, ci prin sotul ei!].

FACERE 3, 2: Iar femeia a zis catre sarpe: “Noi putem mânca din roada pomilor raiului…”,

FACERE 3, 3: “…dar din roada pomului care este în mijlocul raiului, ne-a zis Dumnezeu: “Din el sa nu mâncati si nici sa va atingeti de el, ca sa nu muriti!”(*).

(*) [Aici cu întelesul: altfel, veti muri!

Iata cum a prabusit diavolul în adânc pe stramosii nostri! Pentru amagirea noastra nu s-au întrebuintat nici semne, nici minuni, ci s-au spus numai câteva vorbe, la care omul nu a putut sa reziste, vorbe care, în fond si la urma urmei, ar fi putut fi respinse si de catre un copil. Într-adevar, cine va crede în zilele noastre, caci Facatorul ar fi putut, dupa cum a clevetit sarpele, sa opreasca pe un om de la ceva din zavistie si din teama, ca acesta sa nu ajunga desavârsit ca si el? La asemenea clevetire oricine e gata sa raspunda, ca preabunul Dumnezeu nu poate fi stapânit de zavistie si ca, pe de alta parte, omul nu poate sa fie un alt Dumnezeu, caci nu e cu putinta sa fie doi Dumnezei. Tot asa de ciudat era de cugetat, ca o astfel de desavârsire nemarginita, ca cea Dumnezeiasca s-ar putea dobândi prin mâncarea din roadele unui pom, oricum ar fi ele. Si în acest caz multi dintre noi ar fi raspuns numaidecât, ca rodul nici unui pom din lume nu poate sa faca asemenea lucru; si cu toate acestea stramoasa noastra, desi nu numai de aceste idei si fagaduinte, ci si din propria sa curiozitate si de însasi înfatisarea roadelor pomului, – va fi miscata si ademenita pâna acolo încât, uitând porunca lui Dumnezeu si frica de moarte, îsi întinde mâna la rodul oprit!… Nu este oare acesta un semn ca stramosii nostrii se aflau, în ce priveste mintea, nu în stare de deplina desavârsire si ca de aceea nici nu au fost în stare sa suporte biruitor acea ispita la care au fost supusi?.

Raspunsul la aceasta întrebare este urmatorul: Nu! Categoric, nu! Daca am judeca astfel, ar însemna sa învinuim Pronia dumnezeiasca (adica purtarea de grija a lui Dumnezeu fata de lume în general si fata de om în special), ca a scos la razboi un ostas fara sa-l fi dotat cu puteri si arme corespunzatoare.

În felul acesta nu actioneaza nici oamenii cuminti, cu atât mai mult – Dumnezeu. Daca omul a fost supus ispitei, a fost supus tocmai pentru motivul ca putea s-o biruiasca. Întrebare: Pentru ce omul n-a biruit ispita? Raspuns: Pentru ca nu a voit s-o biruiasca. Întrebare: Pentru ce nu a voit? Raspuns: Pentru ca era înzestrat cu libertate si a îngaduit senzualitatii sa-i întunece mintea. În vremea unor asemenea întunecari si astazi, pâna si oamenii cei cu minte mai înalta ajung câteodata nepriceputi ca si copiii si fac asa fapte, încât fiecare fara sa vrea se întreaba, cum a putut sa faca asemenea ciudatenie un om asa de întelept? Se poate pune urmatoarea întrebare: „Cu toata întunecarea mintii de catre senzualitate, cum se puteau crede asemenea nerozii, ca cele spuse de sarpe? O asemenea credulitate nu se împaca cu presupusa desavârsire a celor dintâi oameni”. Fara sa exageram, desavârsirea primilor oameni consta în faptul ca:
– în ei nu se afla nici un neajuns si nici o stricaciune fireasca;
– ei erau înzestrati cu minunate însusiri sufletesti si trupesti;
– toata natura lor era predispusa catre bine si în chip firesc le era dezgustator orice rau;
– în sufletul lor pururea era de fata harul lui Dumnezeu care-i umplea de simtul multumirii si al bucuriei.

Dar cu toata aceasta curatenie si dispunere spre bine, stramosii nostrii nu numai ca nu erau întariti în bine, asemenea îngerilor, dar înca nu aveau nici acea tarie morala pe care o au astazi oamenii cei sfinti, care, cunoscând urâciunea pacatului din experienta, fug de el, ca de un rau deja gustat. Din acest punct de vedere puterea daunatoare a pacatului e de o suta de ori mai cunoscuta chiar si pentru fiecare din noi decât cum era cunoscuta stramosilor nostri: avantaj amar pentru noi si trist, dar pâna la un punct oarecare si foarte important. Omul cel dintâi neavând acest avantaj, si nici nu putea sa-l aiba fara experienta, credea pâna si în cele mai improbabile lucruri. Cu el, pâna la un punct, s-au adeverit cele scrise de Sfântul Apostol Pavel: „Dar ma tem ca nu cumva, precum sarpele a amagit-o pe Eva prin viclenia lui, tot asa si gândurile voastre sa se abata de la curatia si nevinovatia cea întru Hristos” (2 CORINTENI 11, 3). Si în Eden era acest fel de nevinovatie, – buna, dorita, curata, sfânta – dar care nu avea simturile deprinse prin obisnuinta multa, dupa cum, tot Sfântul Apostol Pavel zice: „Ca tot cel ce se hraneste cu lapte e un nepriceput în cuvântul dreptatii, fiindca e prunc; iar hrana tare pentru cei desavârsiti, care prin sârguinta (foarte exact: prin exercitiu sustinut si repetat) au simturile deprinse sa deosebeasca binele si raul” (EVREI 5, 14). Aceasta nevinovatie putea deci ca trecând prin experienta, sa se transforme în iscusinta duhovniceasca si neînclinare rationala spre rau, iar târâta de senzualitate putea de asemenea, desi fara intentie rea, sa primeasca sfatul sarpelui si, uitând de porunca lui Dumnezeu, sa manânce din pomul oprit.

În cazul acesta, am putea zice, ca era mai bine sa se mai întârzie cu ispitirea. Întrebarea este: Pâna când?
RASPUNS:
Din aceasta stare de nevinovatie nu se putea iesi altfel decât cu ajutorul experientei si a ispitei. Peste o suta, peste mai multe sute de ani ea ar fi fost aceeasi, pâna când se facea experienta. Si îngerii din cer, daca s-au întarit în bine, apoi tot în urma unei experiente, adica dupa razvratirea lui Lucifer, care având prilej de scandalizare si ispita, l-au biruit si astfel s-au departat pentru totdeauna de acel hotar fatal, care pentru fiecare fiinta desparte cerul de iad.

Dupa aceste lamuriri premergatoare, vom pricepe mai bine, pentru ce sarpele-ispititor îsi permite sa spuna de-a dreptul minciuni si sa dea drept adevaruri niste lucruri nascocite si de ce stramoasa noastra, Eva, nu-si astupa auzul chiar de la început.

Nefericita discutie dintre sarpe si femeie a avut loc chiar la pomul cunostiintei binelui si raului: caci dupa ce femeia, ademenindu-se, s-a hotarât sa calce porunca.

Sarpele a zis catre femeie: „Dumnezeu, a zis el oare: Sa nu mâncati roade din orice pom din rai?” (FACERE 3, 1). În vorbele acestea e viclesug peste viclesug. El nu i-a vorbit de-a dreptul despre porunca si despre pomul oprit, care este înaintea ochilor femeii; nu, sarpele pare ca n-are nici o treaba cu aceasta; ci el, numai folosindu-se de întâlnirea cu femeia, vrea sa afle un lucru, pe care de mult îl are pe inima si care îl nelinisteste; nu pentru interesul sau, ci pentru interesul lui Adam si Evei: si anume, ce-ar fi însemnând faptul acela, ca Dumnezeu i-a oprit pe acestia sa manânce roade din vreun pom din Rai? A cruta aceste roade, s-ar parea ca nu are nici un sens; ele sunt asa de multe!

Si apoi ce valoare au aceste roade înaintea lui Dumnezeu? A le socoti vatamatoare, iarasi nu se poate; ele par asa de frumoase si de bune la mâncare? A pedepsi apoi pe Adam si pe Eva astfel, înca nu era pentru ce: ei nu facuse înca nimic împotriva legii. Si cu toate acestea, starea lor devenise din pricina aceasta chiar si pentru celelalte fiinte, ciudata si jalnica. Sa fii în gradina, sa te numesti stapânul Edenului si sa nu îndraznesti sa-ti ridici mâna, ca sa rupi un fruct dintr-un pom!… Aici, clar, se ascunde vreo taina si vreun plan: ce sa însemne oare toate acestea? Astfel, începutul convorbirii este, se pare, cu totul nevinovat si firesc, sarpele se arata osârdnic pentru Adam si Eva, ca si catre stapânii sai; crede ca starea lor este mai rea, decât în realitate, si de aceea i-a pus acea întrebare femeii. Se înseala, cu adevarat în presupunerea sa; dar se înseala, asa zicând, din prisosul de osârdie, ce-l are pentru ei. Cum deci sa nu lamuresti pe cel ce se înseala asa de nevinovat si sa nu-i spui, ca în zadar considera el, ca Dumnezeu ar fi oprit pe Adam de a mânca din toti pomii Raiului si ca unei asemenea opriri a fost supus numai un singur pom? O astfel de lamurire o cerea si recunostiinta pentru osârdie si însasi onoarea lui Dumnezeu, Facatorul prea aspru si prea putin iubitor.

Un singur lucru se pare ca trebuia sa împiedice pe Eva de a discuta cu sarpele, si anume însusirea lui de a vorbi, care nu era fireasca unui animal. Acest lucru neobisnuit ar fi trebuit s-o determine sa-si puna un semn de întrebare înainte de a-si chema barbatul sa guste din pomul cunostiintei binelui si raului, sau cel putin ar fi trebuit sa-l întrebe pe sarpe de unde are el darul cuvântului? Dar mai întâi, ceea ce-i neobisnuit astazi, pentru noi, aceea nu era poate, asa de neobisnuit în Eden; adica acesta, poate, nu era primul caz, când fiinte nevazute se îmbracau înaintea omului în chip de fiinta vazuta, ca prin aceasta sa intre mai usor în contact cu el, ca fiinta, desi straina de natura lor, totusi deocamdata apartinea mai mult lumii vazute si simtite. Si chiar daca aratarea aceasta ar fi fost neobisnuita, apoi însasi aceasta neobisnuinta la rândul ei a putut imediat sa stârneasca curiozitatea si dorinta de a continua vorba începuta cu sarpele, spre a afla ce are sa fie mai departe. Ba putea chiar sa stârneasca ideea: aceasta însusire neobisnuita si înalta a sarpelui, nu este oare ea o urmare a mâncarii din pomul cunostiintei binelui si raului? În cazul acesta devenea si mai fireasca dorinta de la urma, vorba cu sarpele, spre a afla cât mai curând taina pomului oprit. Si iata Eva, fara zabava raspunde ispititorulului.

Si a zis femeia catre sarpe: „Noi putem mânca din roada pomilor raiului, dar din roada pomului care este în mijlocul raiului, ne-a zis Dumnezeu: „Din el sa nu mâncati si nici sa va atingeti de el, ca sa nu muriti!” (FACERE 3, 2-3). Cuvintele acestea înca sunt asa de nevinovate încât le-ar putea rosti chiar un înger; caci ce face Eva? Lamureste adevarul, lamureste pe sarpele cel nestiutor, apara, desi nu direct, de clevetire pe Facatorul si Binefacatorul ei. Este ca si cum i-ar zice sarpelui: „În zadar te nelinistesti tu, sarpe, pentru noi; întrebarea ta nu e la locul ei; Dumnezeu n-a dat o hotarâre asa de aspra si de stranie, cum consideri tu”. Un singur lucru e neasteptat din cuvintele Evei: porunca lui Dumnezeu despre pomul cunostiintei binelui si raului apare în gura ei ca un adaos, pe care acea porunca (FACERE 2, 16) nu-l cuprindea; si anume, Dumnezeu n-a oprit a se atinge de pom, cum zice Eva, ci numai sa nu manânce roade din el. De unde dar a luat ea vorbele acestea? Nu vom gresi, daca împreuna cu învatatorii Bisericii vom spune, ca aceste cuvinte care constituie adaosul, au fost însusite de catre Eva de frica de moarte ce o avea în inima, iar frica aceasta venea din înclinatia tainica catre pomul oprit. Si acest simt prevenitor al fricii l-ar fi dat Dumnezeu, ca noi, macar de frica sa ramânem credinciosi poruncilor Lui. Se pare ca era de asteptat, ca în inima Evei sa domneasca alt simtamânt, mai bun si mai înalt, adica simtul iubirii si al respectului fata de Facatorul si Binefacatorul ei; de aceea prin aceste cuvinte adaugate pare ca se scoate la iveala, fara sa vrea si fara sa bage de seama însasi Eva, taina starii ei sufletesti – stare de iubire fata de Dumnezeu.

Sarpele a prins îndata de veste, ca pe stramoasa noastra o tine în supunere catre Dumnezeu mai mult frica de moarte si îndata s-a napustit cu toata puterea asupra acestei restrictii de a nu mânca din acel pom, ca darâmând-o, sa puna stapânire pe femeia cea asa de usor de amagit.]

FACERE 3,4: Atunci sarpele a zis catre femeie: “Nu, nu veti muri;…

FACERE 3,5: …dar Dumnezeu stie ca-n ziua-n care veti mânca din el vi se vor deschide ochii si veti fi ca niste Dumnezei, cunoscând binele si raul”(*).

(*) [A vorbi astfel înseamna nici mai mult, nici mai putin, decât a arunca toate „mastile”; caci cine vorbeste astfel, acela se arata fatis nu ceea ce parea cu putin timp înainte, adica nu o fiinta care cunoaste putin lucrurile si avea nevoie sa întrebe, ci una asa de atoatestiutoare, încât cunoaste toata inima pomului si a poruncii mai mult decât însusi Adam si Eva, care s-ar fi aflând oarecum chiar în sfatul lui Dumnezeu si ar fi stiut adevarata pricina, pentru ce Dumnezeu a oprit pe Adam si Eva sa manânce din acele roade. Si care era acea pricina? Nu mila de el, din cauza ca l-ar fi amenintat vreo primejdie din partea roadelor pomului oprit, – caci, dimpotriva, ele au o însusire minunata de a deschide celor ce manânca din ele ochii si de a-i face asemenea cu Dumnezeu, ci teama si zavistia, ca nu cumva Adam, gustând din aceasta mâncare minunata, sa afle toate si sa se faca întocmai ca Facatorul sau; adica, dupa cum vorbele de mai înainte ale sarpelui, erau siretenie peste siretenie, numai ca sa poata intra în dialog cu Eva, fara a stârni vreo banuiala, asa si în cuvintele acestea din urma (FACERE 3, 4-5) este clevetire peste clevetire, spre a o determina pe sa manânce din pomul oprit; dupa cum acolo, asa si aici, totul lasa sa se înteleaga o pretinsa bunavointa catre om si o mare osârdie pentru ridicarea starii lui. „Si credeti voi acestea?”, pare a zice sarpele; „socotiti voi oare ca pomul este oprit din pricina primejdiei mortii? Ce simpli si scurti la vedere sunteti voi! Sa mori din pricina acestor roade! Dimpotriva, cine gusta din ele, aceluia i se deschid ochii si el ajunge asemenea cu Dumnezeu, capatând o însusire rara si minunata de a cunoaste binele si raul. Dumnezeu stia aceasta si iata cauza opririi. El nu vrea ca voi sa va faceti ca Dânsul…, judecati acum: e bine sa paziti o asemenea porunca si sa va lipsiti de buna voie de asemenea desavârsire?”. La o astfel de cugetare a sarpelui, se pot pune urmatoarele întrebari:
– Se poate oare asculta în liniste asemenea minciuna si asemenea clevetire?
– Femeia nu si-a astupat urechile?
– De ce nu l-a lovit pe sarpe?
– De ce n-a alergat îndata la barbatul ei?
– Unde-i iubirea ei fata de Facatorul si Binefacatorul lor?
– Unde e credinta în cuvintele lui Dumnezeu?
– Unde e rusinea si constiinta?
– Unde-i frica de moarte?

De buna seama nu era în suflet nici aceasta frica mântuitoare, nici aceasta ultima ancora în aceasta furtuna de cugete, ce se ridica în suflet. Unde pierise ea? Disparuse în valurile îndoielilor, ridicate de vorbele ispititorului, care ca un nor negru cuprinse îndata tot sufletul, nelasând sa vada nimic, decât numai pomul fatal. Din fiecare cuvânt al sarpelui se nasteau o multime de gânduri, unul mai negru decât altul si fiecare ascundea faldurii (în sens literar – încretituri, cute, în sens profetic – cuvinte întortochiate) sai chipul Tatalui ceresc din suflet. Asadar iata taina poruncii, – cugeta femeia cea înclinata spre cele de jos, care înca nu cazuse cu totul.

Daca ispititorul, dupa ce a rostit grozavele cuvinte, va fi facut pe sarpe sa si guste din roadele acestui pom, apoi aceasta înca si mai mult a putut dispune pe Eva pentru ideea, ca sarpele are deplina dreptate, ca zadarnic a spus Dumnezeu, cum ca, mâncând din acel pom, vor muri; dimpotriva, probabil, ca în roadele pomului aceluia se ascunde însusirea minunata de a da stiinta; caci sarpele, care a mâncat din el, nu numai ca e viu, dar a capatat de la el darul întelepciunii.

Dupa mersul discutiei, era de asteptat, ca stramoasa noastra Eva sa spuna ceva, ca raspuns la aceste de pe urma cuvinte ale sarpelui, sa le respinga deocamdata cu ceva, sau sa ceara dovezi la spusele lui. Nu a facut nici una nici alta. Ea nu zice nimic sarpelui, – semn caci cuvintele lui n-au întâlnit nici o împotrivire din partea ei, dar nu a luat îndata nici din roadele pomului oprit, – semn ca ea era înca în stare de îndoiala, adica înca nu era hotarâta. Starea sufleteasca a femeii a fost o stare asemenea corabiei, când furtuna i-a rupt deodata catargul si apa patrunde din toate partile în ea, dar cârma, e înca în mâinile cârmaciului si ramâne numai ca acesta sa nu-si piarda cumpatul, sa-si îndoiasca puterile, sa ia masuri împotriva sparturilor, sa tempereze oamenii pâna ce primejdia trece si scufundarea e înlaturata.

Iata cum a început caderea omului! Asa cum pe mare, în miezul unei zile de vara se produce o furtuna primejdioasa. Pe cerul senin se iveste în departare un mic punct negru, care este un nor foarte mic. Marinarii experimentati, vazând aceasta pata, dau îndata corabiei o alta directie. În câteva minute norul acela foarte mic creste si devine un nor urias, se napusteste asupra corabiei si poate s-o nimiceasca. Tot asa s-au petrecut lucrurile si cu Eva. Pe sufletul senin al ei s-a ivit întrebarea întunecata a sarpelui: „Dumnezeu, a zis el oare: Sa nu mâncati roade din tot pomul care este în rai?” (FACERE 3, 1). Aceasta întrebare se pare a fi nevinovata, dar ea s-a dezvoltat si a insuflat în sufletul femeii un nor negru de îndoieli. De aici trebuie sa stim ca sunt foarte primejdioase si cele mai nevinovate (în aparenta) întrebari în ale credintei. Începi – se pare – cu gând bun, cu o cercetare si termini cu o vadita hula împotriva providentei – adica a purtarii de grija a lui Dumnezeu fata de lume în general si fata de om în special; caci calea îndoielilor este ca un coborâs abrupt de pe un munte: primii pasi sunt cadentati si linistiti, dar apoi pericolul creste din ce în ce mai tare si merge pâna într-acolo încât, chiar daca ai dori sa te opresti, nu mai poti. Tot atât, sau chiar mult mai mult de primejdioasa este calea îndoielilor pentru cei fara de experienta, cum a fost si pentru stramoasa noastra. Pe Eva însa, în schimbul neexperientei, o sustinea foarte mult si o ferea de primejdie nevinovatia si curatenia sufletului, care noua ne lipsesc. Sufletul necurat, dimpotriva, trebuie sa-l asemanam cu o încapere în care sunt aruncate prin toate colturile o multime de obiecte explozibile, la care o singura scânteie ar produce dezastre mari; la fel, o singura scânteie a vreunei îndooieli revarsa foc în tot sufletul.

Într-un astfel de caz daca s-ar ridica întrebarile si nedumeririle, sufletul devine asemenea unui vulcan din care zboara si fum si flacari, apa si pietre, sub care în câteva minute se îngroapa pentru totdeauna tot ceea ce omul cu multa osteneala a adunat în multi ani.

Din cele relatate se poate naste urmatoarea întrebare: Sa nu mai cugetam atunci la poruncile lui Dumnezeu? Raspunsul este urmatorul: Trebuie sa cugetam la poruncile lui Dumnezeu, dar sa întelegem caci cunoasterea calitatilor si folosului acestor porunci e mult mai bine sa o facem, nu printr-o cercetare din curiozitate a cauzei si scopului lor, ci printr-o împlinire dreapta si statornica a lor. Ce ti-ar zice un medic iscusit, care ti-a dat medicamentul si tratamentul necesar pentru boala ta, daca tu te-ai apuca sa te îndoiesti de ea si sa filosofezi? Ia medicamentul, ti-ar zice el, cum ti-am rânduit si vei judeca si filosofa dupa efectul tratamentului. Aceasta ne-o poate cere si un om asemenea noua, care se poate însela de o suta de ori; deci cu cât mai mult are dreptul la aceasta Dumnezeu Atotstiutorul si adevarat în toate cuvintele Sale.

La ce e bun sa ne gândim asa mult la cele asupra carora a chibzuit si cugetat înainte de noi si pentru noi Dumnezeu? Trebuie sa primim doctoria si sa nu filosofam asupra ei. De aceea sufletele simple nu pot sa faca nimic mai bun cu privire la învataturile de credinta, decât sa-si fereasca auzul totdeauna de toate discutiile si sa se margineasca la simpla împlinire a poruncilor lui Dumnezeu si a rânduielilor Bisericii. Se spune ca pe un bun si întelept crestin, duhul cel rau voia sa-l puna în îndoiala în cele ale credintei:
– Cum crezi tu, – îl întreaba duhul cel rau – despre cutare si cutare dogma, adica învatatura de credinta a Bisericii?
– Asa cum crede si Sfânta Biserica – raspunde crestinul.
– Dar Biserica cum crede? – întreaba ispititorul.
– Asa ca mine – a raspuns crestinul întelept.
– Dar tu cum crezi? a întrebat din nou ispititorul.
– Asa cum crede Biserica – a raspuns crestinul întelept.

La toate întrebarile puse de duhul cel rau, s-au dat aceleasi raspunsuri si diavolul, negasind loc de ispita, s-a dus rusinat. Iata o pilda, cum trebuie sa se fereasca oamenii simpli de ispitirile ce vin în ale credintei.

Aceia însa dintre noi, care chiar prin chemarea noastra sau prin însusirile mintii, sau prin alte circumstante suntem pusi în situatia de a cerceta advarurile de credinta cu privire la temeiul si legatura reciproca dintre ele, s-o facem cu luare-aminte, cu evlavie si cu frica de Dumnezeu, amintindu-ne ca suntem rânduiti sa mergem pe un drum primejdios si alunecos si sa nu scapam niciodata din vedere pilda nenorocita a stramoasei noastre, sa nu uitam, ca toate nenorocirile de care suferim noi, s-au început de la o întrebare: ,,Dumnezeu, a zis El oare…?” (FACERE 3,1). Iata ce putem învata în aceasta privinta din urmatoarele relatari biblice:

-„El este Cel ce, în zilele trupului Sau (adica în vremea vietuirii Sale în trup pe pamânt), cu strigat tare si cu lacrimi a adus cereri si rugaciuni catre Cel care putea sa-L mântuiasca din moarte; si ascultat a fost de dragul evlaviei Sale” (EVREI 5,7);
-„Iar de ziua si ceasul acela (al celei de-a doua veniri a Domnului) nimeni nu stie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal” (MATEI 24,36);
-„Caci acum vedem prin oglinda (Oglinda în vechime era o suprafata de metal slefuit, cu o imagine neclara. Ideea esentiala este ca nu vedem realitatea directa, ci reflectata – cu eventualele distorsiuni.), ca-n ghicitura; dar atunci însa deplin voi cunoaste, asa cum si eu deplin sunt cunoscut” (1 CORINTENI 13,12).

În concluzie: Nu ni-i dat noua aici pe pamânt sa le stim pe toate. Toate nu le stiu nici îngerii din ceruri. Adâncul simtamânt al smereniei ne va ridica dupa moarte la o cunoastere mult mai mare a lui Dumnezeu].

de Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian – Parohia Ortodoxă Română Micula Nouă cu filia Bercu Nou şi Şcoala cu clasele I-VIII ,,Avram Iancu”, Satu-Mare

Sursa: Calauza Ortodoxa

Acest articol a fost publicat în CUVÂNT ORTODOX și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s