Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian: Biblia sau Sfânta Scriptură – Pe înțelesul tuturor (VII)

CAPITOLUL 2 – ZIUA ODIHNEI DOMNULUI. OMUL ÎN MIJLOCUL LUMII SI AL RAIULUI. ÎNTÂIA FAMILIE.

FACERE 2,1: Asa s-au împlinit cerul si pamântul si toata podoaba lor(*).

(*)[În Textul Ebraic: „si toata ostirea lor”, cu întelesul de totalitate a fiintelor care populeaza cerul si pamântul. VULGATA pastreaza nuanta din SEPTUAGINTA: „et omnis ornatum corum – si toata podoaba lor”, traducându-l astfel pe grecescul „kosmos”, al carui înteles mai complet ar fi: „cu toata armonia (ordinea, frumusetea, perfectiunea) lor].

FACERE 2,2: Si-n ziua a sasea Si-a împlinit(*) Dumnezeu lucrarea pe care o facuse; iar în ziua a saptea S-a odihnit(**) de toate lucrurile Sale pe care le facuse.

(*)[Verbul SYNTELEO (folosit si în versetul precedent) înseamna a împlini (a rotunji, a desavârsi), dar nu singur, ci în cooperare (TELEO precedat de SYN), nuanta care cuprinde ideea embrionara (FACERE 1, 26) a Unui Dumnezeu treimic, sau cel putin pe aceea a participarii Cuvântului la actul Creatiei (IOAN 1, 1-3).]

(**)[În privinta zilei a saptea numita la evrei SABAT, se pune problema, ca aceasta zi este poruncita a fi tinuta de evrei în amintirea iesirii lor din robia egipteana, lucru pe care îl sustin, în afara de evrei si adventistii de ziua a saptea. Aici trebuie retinut urmatorul aspect: sâmbata nu a fost data ca lege, când „Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrurile Sale”, caci nu era nici un popor în lume. Oare au lucrat în rai Adam si Eva când au fost creati în ziua a sasea (ajunul zilei a saptea)? De la Adam pâna la Moise sunt 2500 de ani si nicaieri nu se gaseste numele zilelor – atunci de unde stiu adventistii ca acea zi a fost sâmbata? Sâmbata nu s-a instituit în rai, ci a fost rânduita pe Muntele Sinai dupa 2500 de ani, astfel: „Adu-ti aminte de ziua odihnei, ca s-o sfintesti. Sase zile sa lucrezi; în ele fa-ti toate treburile, dar în ziua a saptea este odihna Domnului Dumnezeului tau; în ea sa nu faci nici o munca, nici tu, nici fiul tau, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tau, nici asinul tau, nici orice dobitoc al tau, nici strainul care poposeste la tine, fiindca-n sase zile a facut Dumnezeu cerul si pamântul, marea si toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a saptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Dumnezeu ziua a saptea si a sfintit-o” (IESIRE 20, 11).

Sâmbata a fost rânduita exclusiv pentru evrei: „Si a grait Domnul catre Moise, zicând: „Porunceste-le fiilor lui Israel: – Bagati de seama si paziti zilele mele de odihna, caci ele sunt semn între Mine si voi din neam în neam, pentru ca voi sa stiti ca Eu, Domnul, Eu sunt Cel ce va sfinteste. Paziti asadar ziua de odihna, caci sfânta Îi este Domnului si voua; cel ce o va întina, acela cu moarte va fi omorât, si tot cel ce va face într-însa vreo lucrare, sufletul acela va fi stârpit din neamul sau. Lucrul sa ti-l faci în sase zile; a saptea zi, cea de odihna, odihna sfânta va fi ea pentru Domnul; tot cel ce va lucra în ziua odihnei, cu moarte va fi omorât. Vor pazi asadar fiii lui Israel zilele odihnei, si vor face aceasta din neam în neam: legamânt vesnic, vesnic semn între Mine si fiii lui Israel, pentru ca-n sase zile a facut Domnul cerul si pamântul, iar în ziua a saptea a încetat si S-a odihnit” (IESIRE 31, 12-17).

Sâmbata – cuvânt ebraic – este un semn vesnic în aducere aminte ca i-a scos Dumnezeu pe evrei din robie. Sâmbata este tinuta pâna la „vremea neamurilor”, astfel: „Si vor cadea sub ascutisul sabiei si vor fi dusi robi la toate neamurile, pâna ce vremile neamurilor se vor plini (durata hotarâta de Dumnezeu pentru pedepsirea lui Israel)” (LUCA 21, 24); „Dar ca nu cumva sa va socotiti pe voi însiva întelepti, nu vreau ca voi, fratilor, sa nu stiti taina aceasta: lui Israel i s-a facut împietrire în parte pâna ce întregul numar al pagânilor va fi intrat” (ROMANI 11, 25). Acum nu sunt în vremea iudeilor ci a neamurilor. Noi crestinii tinem DUMINICA – ZIUA ÎNVIERII LUI HRISTOS, deoarece în aceasta zi Hristos ne-a eliberat din robia pacatului si a mortii vesnice si ne-a trecut din moarte la viata si de pe pamânt la cer. Încercarea de respigere a Duminicii e SEMN DE RESPINGERE A ÎNVIERII].

FACERE 2,3: Si a binecuvântat Dumnezeu ziua a saptea si a sfintit-o, pentru ca în ea S-a odihnit El de toate lucrurile Sale, cele pe care Dumnezeu le-a izvodit facându-le(*).

(*)[„A izvodi” îl traduce pe grecescul „arho = a face (ceva) primul”, „a face ceva pentru prima oara”, „a începe”; prin extensie: „a crea” (ca act pur, fara o alta determinare, spre deosebire de „a face”, care presupune o creatie elaborata – uneori în trepte – potrivit unui plan). Ultima propozitie are o functie apozitionala, ea explicând cum a facut Dumnezeu lumea: creând-o din nimic, de vreme ce „a face” (a crea efectiv) devine simultan cu „a isvodi” (a crea în imaginatie modelul arhetipal).].

FACERE 2,4: Aceasta-i cartea facerii cerului si a pamântului, de la facerea lor(*).

(*)[Aici se încheie primul referat biblic asupra creatiei; de aici începe cel de-al doilea, al carui centru este omul].

FACERE 2,4b(*): În ziua când Domnul Dumnezeu a facut cerul si pamântul,…

(*)[Pentru a marca hotarul dintre cele doua referate, versiunea de fata a adoptat felul în care o seama de versiuni occidentale împart versetul în a si b].

FACERE 2,5: …pe pamânt înca nu era nici un copacel, si nici o buruiana înca nu odraslise, pentru ca Domnul Dumnezeu nu trimisese înca ploaie pe pamânt si înca nu era om ca sa lucreze pamântul(*);…

(*)[De aici începe al doilea referat al creatiei, aratând Dumnezeu starea în care se afla pamântul înainte de crearea omului].

FACERE 2,6: …ci numai abur iesea din pamânt si umezea toata fata pamântului(*).

(*)[Aburul acesta a tinut locul ploii, pâna când Dumnezeu a dat prima ploaie pe pamânt, asa cum exista lumina din ziua întâi, iar soarele, abia în ziua a patra; tot asa si aburul a tinut umezeala regnului vegetal, pâna când Dumnezeu a trimis ploaie pe pamânt].

FACERE 2,7: Si Domnul Dumnezeu l-a zidit pe om din tarâna luata din pamânt(*), si a suflat asupra lui suflare de viata si s-a facut omul întru suflet viu(**).

(*)[În ebraica: ADAM = OM; ADAMA = PAMÂNT. Aceste doua substantive comune îi vor da primului om numele sau propriu: Adam].

(**)[În T.M. (Textul Masoretic) scrie: „si s-a facut omul fiinta vie”. „Si s-a facut”: a devenit; a trecut în alt mod de existenta. În LXX (Septuaginta): „si s-a facut omul întru suflet viu” („eis psyhin zoosan” – în limba greaca), care poate fi tradus si „întru suflet care traieste”, adica nemuritor. Sufletul omului (altceva decât „viata”) s-a nascut din suflarea lui Dumnezeu si l-a învaluit (l-a îmbracat) pe om odata cu aceasta, dar si cu tendinta de a fi „absorbit”: particula EIS înseamna si „întru” (înlauntru) si „spre” (directie, scop). În 1 PARALIPOMENA 12, 19 se spune ca Duhul „l-a îmbracat” pe Amasai, care rostise o profetie. Acest ENDINO înseamna „a îmbraca”, cu sensul de a lua complet în stapânire: „a se îmbraca” = a intra în posesia cuiva sau a ceva. În acest sens duhovnicesc se va exprima si Sfântul Apostol Pavel:
-„…ci îmbracati-va în Domnul Iisus Hristos, iar grija pentru trup sa nu o faceti spre pofte” (ROMANI 13, 14);
-„Caci câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati îmbracat” (GALATENI 3, 27);
-„Asadar, ca niste sfinti si iubiti alesi ai lui Dumnezeu, îmbracati-va cu simtaminte de-ndurare, de bunatate, de smerenie, de blândete, de-ndelunga-rabdare,…” (COLOSENI 3, 12).

Asadar, omul nu e o simpla „fiinta vie”, asemenea tuturor celorlalte, ci trup cu suflet viu, apartinând celor doua lumi: materiala si spirituala. Aici este o mare diferenta între Textul Masoretic si Septuaginta. Textul Masoretic îl prezinta ca „fiinta vie”, pe când Septuaginta – „întru suflet viu”. Având un caracter antinomic (în acelasi timp exterior si interior trupului), el este – ontologic – apt pentru experimentele mistice (extaz si entaz).

În Sfânta Scriptura, partea spirituala a omului este numita uneori „suflet – psihi”, alteori „duh – pnevma”, dar aceste numiri se refera la aceeasi parte spirituala din om  – la suflet -, fara ca de aici sa se poata trage concluzia ca omul ar fi compus din trei elemente: trup, suflet si duh. Si Mântuitorul foloseste pentru partea spirituala cele doua numiri: suflet si duh, astfel:
-„Asa cum Tatal Ma cunoaste pe Mine, tot asa Îl cunosc Eu pe Tatal. Si viata (sufletul) Mea Mi-o pun pentru oi” (IOAN 10, 15);
-„Si Iisus, strigând cu glas mare, a zis: „Parinte, în mâinile Tale Îmi pun Duhul”. Si aceasta zicând, Si-a dat duhul” (LUCA 23, 46).

Conceptia sau învatatura despre cele doua elemente componente ale naturii omului, trup si suflet, de numeste DIHOTOMISM sau, altfel spus, DUALISM ANTROPOLOGIC (de la grecescul ANTROPOS = OM). Dihotomia naturii omenesti a fost totdeauna si este neclintit învatata de Biserica.

Ereticii APOLINARISTI (de la Apolinarie), plecând de la filosofia platonica, sustineau ca în om sunt trei elemente constitutive: trupul, sufletul si duhul sau spiritul, ceea ce înseamna TRIHOTOMISM. Ei sustin aceasta erezie (învatatura de credinta falsa) sprijinindu-se pe urmatoarele texte biblice:
-„Si Însusi Dumnezeul pacii sa va sfinteasca în chip desavârsit; si întregul vostru duh si suflet si trup (Duhul si sufletul nu sunt doua entitati deosebite; în timp ce prin suflet se întelege, în general, sediul afectelor, principiul vital, duhul este partea superioara, fina a acestuia, capabila de a se pune în contact cu Sfântul Duh si de a-I deveni salas) pazeasca-se fara de prihana întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (1 TESALONICENI 5, 23);
-„Caci cuvântul lui Dumnezeu este viu si lucrator si mai ascutit decât orice sabie cu doua taisuri, si patrunde pâna la despartitura (punctul de separatie, hotarul incert, marginea subtire, fina, insesizabila, prin care doua elemente învecinate se separa, dar si comunica, prin aceasta putând fi confundate) sufletului si a duhului…” (EVREI 4, 12).

Acestor doua texte, numai fortat, neîntemeiat li se atribuie înteles trihotomist, pentru ca în Sfânta Scriptura termenii de suflet si duh denumesc aceeasi parte din om. Denumirea de suflet precizeaza aspectul vietii organice, iar cea de duh, aspectul cunoasterii rationale si al vointei libere, aspectul unei vieti duhovnicesti, acesta fiind un aspect superior celui de suflet].

FACERE 2,8: Si Domnul Dumnezeu a sadit un rai(*) în Eden(**), spre rasarit, si l-a pus acolo pe omul pe care-l zidise.

(*)[În ebraica: GAN = GRADINA. Septuaginta îl prefera pe PARADEISOS = PARADIS, RAI, spre a-i sublinia caracterul cu totul special].
(**)[Eden: imposibil de localizat geografic, dar cu semnificatia de „bucurie”, „desfatare”].

FACERE 2,9: Si Domnul Dumnezeu a facut sa rasara din pamânt tot soiul de pomi placuti la vedere si buni la mâncare, precum pomul vietii(*) în mijlocul raiului si pomul cunostintei binelui si raului(**).

(*)[Pomul vietii este simbol al nemuririi].
(**)[Explicatia se va da la versetul 17].

FACERE 2,10: Si din Eden iesea un râu care uda raiul, iar de acolo se împartea în patru brate.

FACERE 2,11: Numele unuia era Fison(*); acesta înconjoara toata tara Havila(**), în care se afla aur(***),….

(*)[Arheologi vestiti sustin ca râul Fison este Dunarea – citeaza parintele Nicolae Tanase de la Valea Plopului].

(**)[Râul Fison fiind Dunarea, tara Havila pe care o înconjoara este Valahia. Daca este asa, e greu de Europa, de Uniunea Europeana. Atunci nu mai trebuie sa intram noi la ei, ci trebuie sa vina ei la noi. Deci avem o vechime de peste 7500 de ani. Spre exemplu, Sarmisegetuza are 3000 de ani vechime î.Hr., iar Roma – 749.

Sarmisegetuza e mai veche decât Roma cu 2300 de ani. Asta înseamna ca noi de la romani nu am avut ce lua, pentru ca ei n-au avut o civilizatie. Ei au fost niste barbari care au impus, si-atât. Spre exemplu se învata la scoala ca cea mai veche scriere este scrierea sumeriana. Tablitele de la Tartaria lânga Sibiu sunt mult mai vechi decât scrierea sumeriana – asta o afirma oamenii de stiinta. Foarte putini stiu asta. Sfântului Apostol Andrei i s-a spus în limba româneasca NEMIEST, adica „de aici încolo nu mai este populatie la care sa predice Evanghelia”. Aceste cuvinte i s-au spus la Câmpulung, la Mânastirea care astazi se numeste Namaiesti (de la românescul vechi: NEMAIEST).

Sfântul Apostol Andrei a venit cu corabia dupa Înaltarea Domnului, mai bine zis dupa Pogorârea Sfântului Duh, la Tomis (Constanta). Asta este foarte important, pentru ca noi am fost încrestinati acum 2000 de ani, iar vechimea limbii si a poporului nostru nu este de 2000 de ani; ea este pierduta în negura vremii. Din pacate, aceste lucruri nu ne scuza; nu ne nici înalta decât în masura în care ne prezentam la înaltime. Noi spunem: „Suntem botezati de 2000 de ani, suntem crestini de 2000 de ani, pe când ungurii si rusii – de 1000 de ani. Sa fim seriosi. Suntem crestini fiecare în Botezul nostru propriu si putem sa facem caz de asta în masura în care ne însiram noi în sirul acesta de ctitori si voievozi, de oameni seriosi în România].

(***)[Aurul este din nou o sursa materiala care atesta ca tara Havila este Valahia. De aici cântecul motilor din Apuseni: „Muntii nostri aur poarta/Noi cersim din poarta-n poarta].

FACERE 2,12: …iar aurul din tara aceea este bun(*); tot acolo se afla bdeliu si piatra de onix.

(*)[Acesta este un nou argument biblic, legat de bogatiile subsolului de la noi. Tinerii când doresc sa se casatoreasca, cauta verighete din aur românesc, care este mult mai bun ca aurul turcesc, exact cum spune Sfânta Scriptura, ca „aurul din tara aceea este bun”. Ar trebui ca noi românii sa ne gestionam bine bogatiile subsolului, nu sa le lasam pe mâna altora. În tarile asiatice (o parte din ele), profitul rezultat din exploatarea zacamintelor subsolului, se împarte la locuitorii tarii. Oare la noi se petrec aceleasi lucruri? Bogatiile subsolului sunt un dar al lui Dumnezeu, de care trebuie sa beneficieze toti. Constatam astazi ca românii bogati (în resurse materiale) sun saraci, pentru ca ele sun exploatate în mod cu totul si cu totul arbitrar si nerational].

FACERE 2,13: Numele râului al doilea este Gihon. Acesta înconjoara toata tara Etiopiei.

FACERE 2,14: Si râul al treile este Tigrul; acesta curge prin fata Asiriei; iar râul al patrulea este Eufratul.

FACERE 2,15: Si Domnul Dumnezeu l-a luat pe omul pe care-l zidise si l-a pus în rai ca sa-l lucreze si sa-l pazeasca(*).

(*)[De la creatie, omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu toate puterile fizice si spirituale necesare ajungerii la menirea sa. Scurt spus, starea originara, primordiala a omului a fost o stare de perfectiune si fericire. Revelatia dumnezeiasca arata aceasta stare prin chiar constatarea lui Dumnezeu ca „toate erau bune foarte” (FACERE 1, 31). În special, demnitatea deosebita a omului consta în aceea ca a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu (FACERE 1, 26), dupa cum mai aflam si din alte locuri din Sfânta Scriptura:
-„Da, Dumnezeu zidit-a pe om spre nestricare, facându-i chip asemeni cu vesnicia Lui (Unele manuscrise grecesti prezinta o varianta a acestui (al doilea) stih în formula: „si l-a facut dupa chipul fiintei (naturii) Sale”; în acest sens îl prezinta traducerile occidentale: BJ = La Bible de Jerusalem, OSTY = La bible traduite par Emile Osty, TOB = Traduction Oecumenique de la Bible, dar si traducerile românesti din 1688, 1914, 1936 si urmatoarele. Editia Rahlfs ofera cealalta varianta mai directa, fara echivoc: „facându-i chip asemeni cu vesnicia Lui”; prin acest termen (ADDIOTES = ETERNITATE, VESNICIE) stihul se expliciteaza si-l completeaza pe cel precedent (ceea ce e nectricacios e vesnic). De fapt, versetul e o reluare originala a textului din FACERE 1, 27) (ÎNTELEPCIUNEA LUI SOLOMON 2, 23). Cele cuprinse în Sfânta Scriptura despre chipul si asemanarea lui Dumnezeu în om sunt explicate în cugetarea Sfintilor Parinti, anume în ce consta chipul si în ce consta asemanarea lui Dumnezeu.

Chipul lui Dumnezeu nu se refera la trup, pentru ca Dumnezeu nu are trup, dar totusi chipul nu-i cu totul strain de trup, întrucât trupul participa la puterea sufletului prin forma, pozitie si posibilitate de exprimare a starilor sufletesti. În întelesul acesta se poate spune ca omul întreg are chipul lui Dumnezeu, ceea ce rezulta din Sfânta Scriptura: „Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra” (FACERE 1, 26). Duh fiind Dumnezeu, chipul Lui se refera la natura spirituala a omului, ratiune, vointa, sentiment, întrucât toate tind spre Dumnezeu. Deci chipul lui Dumnezeu în om este înclinatia acestuia spre Dumnezeu, cuprinzându-se aici si consecinta înclinarii, anume stapânirea asupra lumii materiale (FACERE 1, 28).

Deosebirea dintre chipul si asemanarea lui Dumnezeu în om se pot exprima astfel: chipul se refera la natura spirituala, intelectuala si morala a omului, ratiune si libertate si înclinatie spre Dumnezeu; iar asemanarea, la scopul catre care tinde omul, dezvoltarea si perfectiunea lui morala. Punctul de plecare spre asemanare este chipul, acesta continând înclinarea spre asemanare, spre culme, adica spre Dumnezeu, spre bine, adevar si frumos. Asemanarea este astfel starea de sfintenie si dreptate, câstigata prin practica virtutii si ajutorul harului. Teologic spus, CHIPUL este ASEMANAREA ÎN POTENTA (ca posibilitate), iar ASEMANAREA este CHIPUL ÎN ACTUALITATE, REALITATE (Sfântul Vasile cel Mare). Tot în aceasta privinta, Sfântul Ioan Damaschin zice: „Cuvintele dupa chip indica ratiune si libertatea, iar cuvintele dupa asemanare arata asemanarea cu Dumnezeu în virtute, atât cât este posibil”.

În starea primordiala sau paradisiaca, cea dinainte de pacat, chipul lui Dumnezeu în om era perfect. Aceasta reiese din ceea ce ne spune Revelatia despre sufletul, trupul si împrejurarile de viata ale protoparintilor în raiul pamântesc. Cunoasterea omului, ratiunea, era luminata, sanatoasa, fara prejudecati, fara ratacire.

În starea paradisiaca si conditiile de viata erau foarte bune, nimic nu-i lipsea omului si nimic nu se opunea stapânirii lui, iar munca era un placut exercitiu al puterilor spirituale si fizice.

Avându-se în vedere darurile cu care au fost înzestrati protoparintii neamului omenesc, se ajunge la concluzia ca, în starea primordiala, omul se gasea în plina armonie si cu sine însusi si cu Dumnezeu si cu natura externa. Faptul acesta însa nu înseamna ca acea stare era întru totul perfecta, pentru ca perfectiunea Îi apartine numai lui Dumnezeu. Este evident, cum observa Sfintii Parinti, ca perfectiunea primului om era relativa, continând totusi tot ce era necesar si spiritual si fizic pentru îndeplinirea misiunii lui, misiune la care nu ajunsese înca. Curatia protoparintilor înca nu era sfintenia si dreptatea desavârsita, fiindca acestea se desavârsesc, ca orice virtute, prin exercitiu si încercare, prin care protoparintii înca nu trecusera. Protoparintii se aflau numai pe calea desavârsirii. Daca s-ar întelege starea morala primordiala ca desavârsita, ea ar exclude posibilitatea caderii si atunci caderea ar ramâne cu totul inexplicabila. Dar Adam nu ajunsese înca la asemanarea cu Dumnezeu.

Tot asa, cu privire la trup, nestricaciune si nemurire nu înseamna nemurire din fire, ci doar posibilitatea de nemurire conditionata de atingerea perfectiunii virtutii si de primirea harului vietii, reprezentat, atunci, prin pomul vietii, de care, dupa cadere, omul a fost îndepartat : „Si a zis Domnul: „Iata, Adam a devenit ca unul din Noi, cunoscând binele si raul. Si acum, ca nu cumva sa-si întinda el mâna si sa ia roade din pomul vietii, sa manânce si sa traiasca în veci” (FACERE 3, 22), verset care va fi explicat la momentul potrivit.

Sfintii Parinti afirma, tot asa, relativitatea perfectiunii paradisiace ca rezultând si din comparatia între creatie si mântuire; caci, în general, mântuirea este restabilirea starii originare si refacerea chipului lui Dumnezeu în om, dar, pe lânga acestea, mântuirea se înalta mult peste darurile anterioare, prin înfierea în Iisus Hristos si viata în El: „Facutu-s-a omul cel dintâi, Adam, întru suflet viu; Adam cel de pe urma (Iisus Hristos), cu duh datator de viata. Dar nu cel duhovnicesc este întâi, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc. Omul cel dintâi este din pamânt, pamântesc; omul cel de-al doilea este din cer. Precum cel pamântesc, asa si cei pamântesti; si precum Cel ceresc, asa si cei ceresti. Si dupa cum am purtat chipul celui pamântesc, vom purta si chipul Celui ceresc” (1 CORINTENI 15, 45-49), pe care Adam nu le avea, iar în Hristos harul se revarsa în plinatatea lui, ca „har peste har” (IOAN 1, 16)].

de Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian – Parohia Ortodoxă Română Micula Nouă cu filia Bercu Nou şi Şcoala cu clasele I-VIII ,,Avram Iancu”, Satu-Mare

Sursa: Calauza Ortodoxa

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în CUVÂNT ORTODOX și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s