Clarissa, între personaj şi imagine

S-a spus că tehnica epistolară a scrierii de romane este echivalentul de secol 18 al monologului din teatru şi al metodei fluxului conştiinţei, întruchipate de romanul modern. Clarissa, sau istoria unei domnişoare este compus sub forma corespondenţei purtate vreme de mai multe luni între cele patru personaje principale (Clarissa Harlowe, Anna Howe, Robert Lovelace şi John Belford) precum şi între alte personaje mai puţin semnificative ale cărţii şi spune povestea unei lupte încrîncenate între eroină, un model de virtute, care a fost chiar descrisă ca o sfântă protestantă, şi societate, familia ei şi antagonistul ei, cuceritorul Robert Lovelace, a cărui dragoste pentru ea constituie sursa celor mai multe dintre necazurile Clarissei. Scrisorile prezintă detalii nenumărate ale perspectivei fiecăruia dintre expeditori şi aşează evenimentele într-o viziune intens subiectivă care face ca, până la sfârşit, cititorul să nu poată descifra în întregime motivele reale ale conflictului dintre Clarissa şi Lovelace, ce duce în cele din urmă la moartea ei.

Aparent, şi desigur în intenţia autorului, care a scris un roman sentimental moralizator, virtuoasa Clarissa doreşte să scape de sub tutela mercantilistă a familiei ei, ce vrea să o căsătorească pentru bani, şi acceptă protecţia tânărului Lovelace, care se dovedeşte pe parcurs a fi el însuşi „îndrăgostit” de ea sau, mai exact, hotărât să o seducă şi să şi-o facă amantă; ceea ce romanul nu reuşeşte însă este să ne convingă de ticăloşia abolută a lui Lovelace, care pare cel mult nestăpânit şi încăpăţânat. Donjuanismul său este mai curând o boală socială de care el nu are destulă voinţă ca să se scuture, deoarece, paradoxal, întreaga lui voinţă se canalizează către zdrobire voinţei Clarissei, care îl respinge cu ferocitate. Relaţia dintre ei este confruntarea dintre două încăpăţânări, mai curând decât aceea dintre un fante hotărât să îşi subjuge victima şi obiectul insistenţei sale, cu toate că metodele lui Lovelace sunt uneori neechivoc dezgustătoare. Prizonieratul Clarissei în bordelul d-nei Sinclair şi drogul la care temnicierul ei recurge pentru a o viola provoacă cititorului un sentiment de exasperare la gândul tragismului pe care acestea îl conferă eroinei şi ticăloşiei greşit asumate în care îl aruncă pe Lovelace. Fiecare abuz al lui măreşte prăpastia dintre ei, în contextul în care renunţarea lui i-ar fi adus-o probabil pe fată la picioare, cu atât mai mult cu cât ea însăşi este prezentată nehotărâtă în sentimentele pentru el.

Până la capăt, pare semnificativă opinia scriitorului care a comparat relaţia dintre Clarissa şi Lovelace cu relaţia dintre lumea civilizată şi democraţie. Hotărârea de a impune un bine, oricât de minunat ar fi acesta, nu poate trezi decât opoziţie în fiinţa obiectului. Dansul inteligenţei, modificările rapide de situare, încercarea de a seduce cu orice preţ, fie ele oricât de impresionante, nu pot duce decât la o manifestare completă a rezistenţei interioare iar cucerirea, în acest context, nu se poate petrece decât prin violare, în timp ce rezultatul este o moarte, anihilarea unei intimităţi. Motivul pentru care Clarissa şi Lovelace reţin atenţia în mod deosebit şi astăzi este tocmai expectativa, dorinţa întregului public ca încleştarea să se transforme în îmbrăţişare, iar textul romanului o arătă a fi tot timpul atât de aproape de acel punct. Şi tot asta aduce romanul atât de aproape de o tragedie.

Ioana Tătaru

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s