De la Anvers la Paris, un parcurs prin pictura franceză a secolului 18

La sfârşitul secolului 17 francez a izbucnit în sânul Academiei Regale de Pictură şi Sculptură cearta dintre rubensişti şi poussenişti, adică dintre apărătorii primatului culorii şi partizanii desenului. Primii urmau influenţele paletei flamande a lui Peter Paul Rubens. Ceilalţi urmau ideile despre intelectualizarea picturii şi aservirea culorii faţă de desen ale lui Nicolas Poussin, pictorul a cărui carieră, deşi se desfăşurase în cea mai mare parte la Roma, influenţase într-atât tehnicile picturii franceze a epocii.

Rubensiştii par să fi câştigat, după cum o mărturiseşte apariţia în arta momentului a unui Antoine Watteau; deşi primele sale tablouri au fost scene de război, temele predilecte din apogeul creaţiei lui au dat naştere în curând unei noi subspecii de pictură, aceea a serbărilor galante. Serbarea galantă îşi are originea în „Grădinile iubirii” de Rubens şi este o formă nouă dată unui vis veşnic al omenirii şi anume paradisului plăcerii, azilului fericit în care vremea se scurge într-un perpetuu carnaval. Perechi se plimbă şi discută, cântă din gură sau la ghitară şi mai ales lenevesc. Nu există acţiune, nu există subiect. Personajele sunt pur şi simplu nişte actori care se mulţumesc să îşi prezinte costumele fără să joace, poate ca într-un „balet al vieţii omeneşti” de Nicolas Poussin, în mijlocul unor parcuri ce amintesc  melancolic grădinile palatului Luxemburg, unde pictorul a locuit o vreme. Reprezentative pentru acest stil sunt pânze ca: Plăcerile balului, Perspectiva şi Propunerea indecentă.

Natura moartă şi pictura de gen provin şi ele din arta flamandă, dar vor fi strălucit ilustrate în secolul 18 francez de pictori ca Jean-Siméon Chardin. El foloseşte culoarea ca pe un instrument al sentimentului, pe care îl consideră însăşi facultatea de a vedea a artistului. Aşadar în general la el atât subiectul cât şi culoarea sfârşesc subordonate luminii şi calităţilor ei particulare, după cum se poate remarca în Natură moartă: pipă. A abordat în acelaşi fel picturile sale din a doua etapă a vieţii, când a început să creeze pânze aflate la graniţa dintre portret şi pictura de gen, cum ar fi Toaleta de dimineaţă sau D-na Crozat în faţa tapiseriei sale.

Dacă Chardin a practicat pictura de detaliu cotidian mai mult printr-o concesie făcută anecdotei, Jean-Baptiste Greuze a fost primit în Academie datorită tablourilor sale de gen şi recunoscut ca un maestru al acestui stil. Deşi excesiv influenţat de Denis Diderot şi de moda comediilor lacrimogene şi a romanelor moralizatoare, pictorul a oferit istoriei reuşite tehnice cum ar fi Tată citindu-le Biblia copiilor săi, Ulciorul spart sau Logodnica de la ţară. Iar reuşitele cele mai puţin discutabile ale acestui artist rătăcit în morală ţin de portret, mai ales cel al Sophiei Arnould sau al prietenului său gravorul Georges Wille.

Şi poate pictorul cel mai reprezentativ al secolului şi locului său, de asemenea enorm influenţat de Rubens, prin intermediul lui Watteau, este Jean-Honoré Fragonard, ucenicul lui Chardin, care şi-a rezumat epoca, însuşindu-şi toate tehnicile ei. A pictat, printre alte pânze importante, Leagănul, Femei la scăldat, Zăvorul şi Fericita rodnicie.

Ioana Tătaru

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s