Consiliul Europei şi protecţia drepturilor omului

Sistemul regional european de protecţie a drepturilor omului funcţionează în cadrul a trei organizaţii internaţionale distincte: Consiliul Europei, Uniunea Europeana şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa. În articolele următoare ne vom referi doar la primele două organizaţii, ce au rolul principal în protecţia juridică a drepturilor omului la nivel european.

Prima iniţiativă internaţională de implementare a prevederilor statuate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de către Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948 a avut loc la sfârşitul celui de-al doilea război mondial prin crearea, în cadrul şi sub auspiciile Consiliului Europei, a sistemului european de protecţie a drepturilor omului.

Ca şi în cazul continentului american ori african sau în situaţia statelor arabe fundamentul protecţiei drepturilor omului la nivel regional european s-a realizat prin construcţia unei organizaţii ce îşi propunea realizarea unei colaborări cât mai strânse a statelor membre, Consiliul Europei. Întregul sistem de protecţie a drepturilor omului la nivel european îşi are rădăcinile în activitatea Consiliului Europei.

Consiliul Europei rămâne organizaţia interguvernamentală europeană având rolul principal în promovarea şi protejarea drepturilor omului deşi atât Uniunea Europeană, cât şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa au activităţi în acest domeniu.

Preocuparea deosebită a O.N.U. pentru protecţia drepturilor omului s-a datorat aceluiaşi complex de factori care au acţionat şi în Europa. Printre cei mai importanţi factori a fost şi reacţia împotriva sistemelor fasciste care au provocat cel de-al doilea război mondial. Negarea existenţei drepturilor omului a devenit „un instrument deliberat de politica interna şi chiar o precondiţie a ascensiunii lor.”[1] Necesitatea protecţiei sistemelor democratice ale Europei a constituit un alt factor important. Această protecţie era necesară nu doar împotriva unei renaşteri a regimurilor dictatoriale fasciste, ci şi împotriva regimurilor comuniste care preluaseră controlul asupra unei jumătăţi a continentului.

Luna august a anului 1941 rămâne memorabilă prin proclamarea de către Charta Atlanticului a celor „Patru Libertăţi” (libertatea cuvântului, libertatea religiei, libertatea individuală şi siguranţa persoanei/libertatea de a nu se teme, libertatea faţă de sărăcie)[2], precum şi a  dreptului la autodeterminare. Toate aceste principii au fost reafirmate în  „Declaraţia celor 26 Naţiuni Unite” la data de 1 ianuarie 1942, iar trei ani mai târziu au apărut cunoscutele prevederi ale Cartei Naţiunilor Unite. În luna mai a anului 1948, Congresul Europei a anunţat, la Haga, următoarea proclamaţie: „Noi dorim o Europă Unită restituită în totalitatea ei liberei circulaţii a oamenilor, a ideilor şi a bunurilor. Noi dorim o Cartă a drepturilor omului, care să garanteze libertatea de gândire, de reuniune şi de exprimare, cât şi libertatea unei opoziţii politice. Noi dorim o Curte de Justiţie capabilă să aplice sancţiunile necesare pentru respectarea Cartei. Noi dorim o Adunare Europeană unde să fie reprezentate forţele tuturor naţiunilor noastre. şi noi, în deplină libertate, ne luăm angajamentul de a depune toate eforturile în mijlocul familiilor şi în public, în cadrul partidelor noastre, în bisericile noastre, în cercurile profesionale şi sindicale, printre oamenii şi guvernele implicate în această operă de salvare publică ce reprezintă o şansă supremă a păcii şi dovada unui viitor măreţ pentru această generaţie şi pentru cele ce vor urma”.

Această declaraţie avea nevoie de un sistem bine organizat pentru a putea fi aplicată. Aşadar misiunea creării unui sistem adecvat a revenit Adunării Consultative a Consiliului Europei în timpul primei sale sesiuni de lucru din august – septembrie 1949. În 5 mai 1949, la Londra, s-a semnat actul de naştere al Consiliului Europei – Statutul Consiliului Europei. Acesta a intrat în vigoare abia în 3 august 1949 şi prevedea în Art. 1 că menţinerea şi realizarea drepturilor omului erau unul dintre mijloacele necesare pentru a îndeplini scopul Consiliului. Se dorea o mai mare unitate între membrii săi, atât pentru protecţie, cât şi pentru realizarea idealurilor şi a principiilor care formau patrimonial spiritual comun şi pentru facilitarea  progresului economic şi social. Art. 3 al Statutului Consiliului Europei a întărit această obligaţie, deoarece respectul pentru drepturile omului a devenit o condiţie obligatorie de aderare.[3]

Aşadar, calitatea de stat membru al Consiliului Europei a devenit condiţionată de acceptarea principiilor statului de drept şi a principiului potrivit căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului[4]. Statul care aderă la Consiliul Europei trebuie să-şi ia angajamentul de a se implica şi colabora în mod sincer şi activ la realizarea scopurilor acestuia.

În cazul în care obligaţiile prevăzute în Art. 3 al Statutului sunt încălcate, se va trece la aplicarea unor sancţiuni conforma Art.8[5]: suspendarea drepturilor de reprezentare; cererea făcută Comitetului Miniştrilor de a se retrage din Consiliul Europei; încetarea calităţii de membru al Consiliului Europei prin decizia Comitetului Miniştrilor.

Statutul adoptat face ca, Consiliul Europei să devină principala organizaţie internaţională interguvernamentală la nivel regional european care are, ca atribuţie principală, consacrarea şi apărarea drepturilor omului. Preambulul Statutului prezintă reafirmarea ataşamentului statelor membre faţă de valorile spirituale şi morale care sunt moştenirea comună a popoarelor lor, precum şi sursa reală a libertăţii individuale, libertăţii politice şi a statului de drept, principiu care formează baza oricărei democraţii autentice.

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a fost elaborată în cadrul Consiliului Europei şi deschisă pentru semnare la Roma, în 4 noiembrie 1950. Aceasta a intrat în vigoare abia în septembrie 1953. Această Convenţei a luat primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a unora din drepturile enumerate în Declaraţia universală a drepturilor omului din 1948. Convenţia consacra, pe de o parte, o serie de drepturi şi libertăţi civile şi politice, iar pe de altă parte stabilea un sistem vizând garantarea, respectarea de către statele contractante a obligaţiilor asumate de acestea. Trei instituţii îşi împărţeau responsabilitatea acestui control: Comisia Europeană a Drepturilor Omului (înfiinţată în 1954), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (instituită în 1959) şi Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, compus din miniştrii afacerilor externe ai statelor membre sau din reprezentanţii lor. [6]

Consiliul Europei susţine şi asistă statele membre şi organizaţiile neguvernamentale în eforturile lor de promovare a respectării drepturilor omului. În cadrul programelor sale de cooperare, el organizează acţiuni de formare pentru grupuri profesionale privind Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – judecători, procurori, funcţionari ai poliţiei şi jurişti. De asemenea, în aceste programe sunt incluse expertize legislative asupra compatibilităţii legilor sau proiectelor de legi cu normele europene de protecţie a drepturilor omului; traducerea şi publicarea documentelor în materia drepturilor omului în limbile noilor state membre; seminarii şi mese rotunde consacrate instituţiilor naţionale pentru protecţia drepturilor omului sau alte cursuri de pregatire pentru personalul Agenţilor guvernamentali la Curtea europeană a drepturilor omului. Programelor de cooperare din domeniul drepturilor omului li s-au adaugat de curând activităţi multiple de sensibilizare, pregătire şi informare care se adresează publicului larg cât şi specialiştilor.[7]

Siluan Popescu


[1] Robertson A,  Merrills J. G., Human Rights în the World, Editura Clarendon Press, Oxford, 1994, p.102.

[2] Freedom of speech and expression, freedom of religion, freedom from fear, freeedom from want.

[3] Consiliul Europei, Drepturile omului – documente, Editura Themis Edit S.R.L., 1994, p. 6.

[4] Principalele Instrumente Internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, Vol. 1 Instrumente Universale, Institutul român pentru drepturile omului, Bucureşti, 2003, p.6.

[5] Consiliul Europei, Drepturile omului – documente, Editura Themis Edit S.R.L., 1994, p. 7.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în CUVÂNT ORTODOX. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s