4. Criza consumismului

Porunca a patra a Decalogului („Adu-ţi aminte de ziua odihnei şi o sfinţeşte!”) este, cel puţin în aparenţă, în consens cu constatarea la care a ajuns omul post-modern: „Nu merită să trăieşti doar pentru a produce!”.

Societatea permisivă proclamată de liberalism nu este altceva decât materialismul absolutizat şi degradat în consumism. În ea, omul valorează nu doar în măsura în care produce o anumită cantitate de produse, ci şi în măsura în care reuşeşte să consume o anumită cantitate de produse. El trebuie să şi consume, pentru că altfel nu îşi mai are sens producţia. Doar consumul garantează o nouă producţie, asigurând funcţionarea cercului vicios. Iar aceasta absolutizare şi idolatrizare a bunăstării materiale pretinde despre sine a constitui suprema eliberare a omului.[1]

Contradictorie este însăşi definiţia practică a omului în societatea de consum: omul nu este o valoare în sine însuşi, ci el valorează în funcţie de ceea ce produce (şi de cât produce). Omul nu este apreciat pentru ceea ce este, ci pentru cât posedă. Cu toate că oamenii din occident au făcut eforturi inimaginabile pentru a spori permanent nivelul de bunăstare materială, ajungând până acolo încât au ajuns să garanteze omului o existenţă liniştită şi îmbelşugată până la moarte, totuşi nu sunt mai fericiţi, ci dimpotrivă, sunt cuprinşi de o angoasă existenţială de proporţii, de sentimentul că viaţa este goală şi fără sens, pentru că tot ceea ce au obţinut în plan material au făcut-o ignorând spiritualul. Falimentul vieţii unor astfel de oameni este deznodământul logic al imperialismului materiei din viaţa lor, al faptului că nu au fost capabili să se ridice pe ei înşişi deasupra materiei[2] şi nu au ajuns la convingerea că valorile supreme sunt de fapt cele spirituale. Oamenii au reuşit să construiască un adevărat paradis pământesc, dar au uitat de cultivarea inimii. Au construit în exterior, dar au făcut-o neglijând cultivarea valorilor interiorităţii, singurele care garantează supravieţuirea şi progresul eforturilor lor din planul material.

Arhim. conf. univ. dr. Teofil Cristian Tia


[1] Iată ce gândesc unii teoreticieni ai economiei: „Eeconomia, în totalitatea ei, este o activitate umană care are ca forţă propulsivă egoismul, ca criteriu specific legea maximului avantaj cu un minim de efort, şi ca principiu fundamental, urmărirea strictă a interesului individual. Deci activitatea economică nu are nici un raport cu morala şi cu respectul omului; ea are în sine propria lege şi se desfăşoară în conformitate cu această lege. Dacă în lumea moralei se urmăreşte evitarea răului şi urmarea binelui, în lumea economiei, se urmăreşte realizarea utilului şi evitarea non-utilului: sunt două lumi străine una alteia”, cfr. Alceste Catella, Antropologia filosofica, ed. FTIS, Padova, 2000, p. 45.

[2] René Guénon, Criza lumii moderne, ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 67.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Propovaduire (Pastorala, Cahetetica, Omiletica). Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s