Mulţi creştini, care-şi confundă religia cu prostia, sar şi ei să le aprobe: „e text!” – Nicolae Steinhardt

Art. 1 „Înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al prezentei Convenţii.”

Prin acest prim articol Consiliul Europei se asigură că prevederile Convenţiei vor fi respectate de toate părţile contractante. Curtea Europeană a subliniat că, chiar dacă statele contractante nu au obligaţia formală de a încorpora Convenţia în ordinea internă de drept, din principiul subsidiarităţii rezultă că jurisdicţiile naţionale au îndatorirea ca, în măsura posibilului, să interpreteze şi să aplice înseşi normele lor de drept intern în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei.[1]

Statele europene membre ale Consiliului Europei vor asigura un caracter creştin organizării lor interne doar în măsura în care Convenţia Europeană a Drepturilor Omului va permite prin reglementările ei un asemenea  demers. Respectarea demnităţii umane şi a drepturilor omului a fost o preocupare permanentă a propovăduirii creştine, dar viziunea asupra limitelor acestor drepturi nu coincide întotdeauna cu cea a Consiliului Europei. În situaţia în care Consiliul Europei va obliga statele membre la recunoaşterea unor drepturi individuale contrare moralei creştine singura soluţie avută de către acestea pentru a-şi afirma o identitate creştină va fi aceea a retragerii din organizaţie.

Preocuparea pentru respectarea anumitor drepturi ale omului o putem observa încă din perioada Vechiului Testament. Cartea Levitic cuprinde referiri clare la egalitatea în faţa legii a tuturor oamenilor indiferent de etnie: „Aceeaşi judecată să aveţi şi pentru străin şi pentru băştinaş, că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.” (Levitic 24,22), iar în Deuteronom (1,16-17) regăsim statuată necesitatea asigurării unui proces echitabil indiferent de vârstă sau statut social: „În vremea aceea, am dat poruncă judecătorilor voştri şi am zis: Să ascultaţi pe fraţii voştri şi să judecaţi drept pricina ce ar avea un om atât cu fratele lui, cât şi cu cel străin. Să nu părtiniţi la judecată, ci să ascultaţi şi pe cel mare şi pe cel mic. Să nu vă sfiiţi de la faţa omului, că judecata este a lui Dumnezeu.”[2]

Noul Testament lărgeşte mult sfera de cuprindere a drepturilor pe care individul le are în faţa colectivităţii, reprezentată de ierarhie, fie că este religioasă ori statală, prin afirmarea principiului slujirii celui mai mic de către cel mai mare. Se impune astfel un alt mod de a vedea şi organiza societatea umană în care nu se doreşte doar eliminarea abuzului statului faţă de drepturile individului ci chiar impunerea obligaţiei puterii statale de a sluji individului: „Şi Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.” (Marcu 10,42-44).

Acest principiu însă creştinismul nu l-a văzut ca un scop în sine, ca ceva autonom. Slujirea care primează nu este cea faţă de om ci cea faţă de Dumnezeu. Prin urmare drepturile care se recunosc individului de către stat trebuie să fie în conformitate cu poruncile evanghelice. Libertatea individului atât trebuie respectată cât rămâne în limitele moralităţii.

Pe de altă parte, individul este dator să se supună statului atât timp cât cerinţele acestuia nu contravin Evangheliei. Aşadar, creştinismul recunoaşte inclusiv dreptul la revoltă în faţa puterii statale ce poate merge până la acceptarea morţii. În acest sens părintele Nicolae Steinhardt, doctor în drept constituţional, comentând textul „Şi El a zis către ei: Aşadar, daţi cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu.” (Luca 20,25) afirmă: „Fraza e clară şi regimurile totalitare, adăugându-i şi Romani 13, cer credincioşilor să le dea ascultare şi respect. Iar mulţi creştini, care-şi confundă religia cu prostia, sar şi ei să le aprobe: „e text!” Numai că nu citesc atent. Dăm Cezarului — se tălmăceşte: Statului — ce este al său, dacă e în adevăr stat şi se poartă în consecinţă. Când statul (Cezar) se îndeletniceşte cu ale lui, cu întreţinerea drumurilor, menţinerea ordinei, canalizări, transporturi, apărarea ţării, administraţie şi împărţirea dreptăţii, i se cuvine respectul şi tot ce este al său: impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci însă când Statul nu mai e Cezar ci Mamona, când regele se preface în medicine-man şi puterea civilă în ideologie, când cere adeziunea sufletească, recunoaşterea supremaţiei sale spirituale, aservirea conştiinţei şi procedează la spălarea creierului, când fericirea statală devine model unic şi obligatoriu, nu se mai aplică regula stabilită de Mântuitorul, deoarece nu mai este îndeplinită una din condiţiile obligativităţii contractului: identitatea părţilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona). Mântuitorul nu numai că n-a spus să dăm lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi lui Mamona ce este al lui Mamona, ci dimpotrivă.[3]

Drepturile omului nu trebuie interpretate ca fundamentul ultim şi universal al vieţii sociale deoarece creştinul îşi pune credinţa în Dumnezeu şi în comuniunea cu El mai presus de viaţa sa pământească. Revelaţia divină trebuie să primeze faţă de drepturile omului care nu sunt o instituţie divină.[4]

Părintele Nicolae Steinhardt afirmă că însuşi fundamentul dreptului constituţional constă în curajul fizic în faţa morţii, adică într-o virtute ce transcende lumea aceasta. El subliniază în acelaşi timp eficienţa relativă a oricăror organizaţii şi mecanisme umane de a asigura libertatea individuală: „Orice ştiinţă are taina ei de bază, ce poate fi surprinsă în momente de criză. A dreptului constituţional, abia după anii de închisoare şi după botez ajung să înţeleg că e curajul fizic în faţa morţii. Dreptul constituţional — oricât de savante ar fi celelalte definiţii – cred că e ştiinţa garantării libertăţii. (Definiţie arbitrară? Arbitrare sunt şi axiomele.) Şi libertatea nu o poate garanta până la urmă nici o lege, nici o constituţie, nici o curte de justiţie, nici un procedeu juridic. (…) Ce rămâne până la urmă pentru asigurarea libertăţii? Care e chezaşul sigur? Numai unul: curajul fizic al indivizilor. (…) Deviza revoluţiei franceze (rămasă şi a republicii), aşa cum o cunoaşte astăzi lumea (libertate, egalitate, fraternitate) este falsă şi trunchiată. Deviza integrală a revoluţiei era alta — şi deosebirea este ca de la cer la pământ: libertate, egalitate, fraternitate sau moarte. Cele două cuvinte escamotate reprezintă deplorabila mutaţie intervenită de la curaj şi un sentiment tragic şi eroic al existenţei la birocratica formulare a unui vag principiu de dragul căruia nimeni nu-i gata să-şi pună pielea la saramură.”[5]

Sfântul Siluan Athonitul sublinia şi el importanţa curajului în faţa morţii şi a iubirii aproapelui (ceea ce depăşeşte respectarea drepturilor acestuia) pentru a menţine pacea în suflet: „Ce trebuie făcut pentru a avea pace în suflet şi în trup? Pentru aceasta trebuie să iubeşti pe toţi oamenii ca pe tine însuţi şi să fii gata de moarte în fiecare ceas.”[6]

Încheiem aici consideraţiile referitoare la limitările de care statele membre ar trebui să ţină cont în legiferarea protecţiei drepturilor omului dacă vor să îşi afirme o identitate creştină, precum şi cele la limita în care creştinul este ţinut să respecte actele de autoritate ale statului, subliniind încă o dată că asigurarea libertăţii omului nu poate fi realizată decât de Dumnezeu prin eliberarea de patimile, păcatele şi neputinţele care îi stau împotrivă căci: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate.” (II Corinteni 3,17).

Siluan Popescu


[1] Corneliu Bîrsan, op. cit., pp. 151-152.

[2] Nicolae Răzvan Stan, Drepturile omului. Tendinţe antropologice şi dezvoltarea istorică a conceptului în Biserica Ortodoxă şi drepturile omului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 9-10.

[3] Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, pp. 192-193.

[4] Nicolae Răzvan Stan, op. cit., p. 35.

[5] Nicolae Steinhardt, op. cit., pp. 108-109.

[6] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 87.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în CUVÂNT ORTODOX. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s