Rusia – prima ţară care a legalizat avortul

Art. 2 Dreptul la viaţă

1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.

2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:

a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute

c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”

Izvor logic al tuturor drepturilor omului este dreptul la viaţă, fiind primul drept la care face referire Convenţia. Era firesc ca prima preocupare a legiuitorului să fie apărarea celei mai importante valori pământeşti, însăşi viaţa. Acest drept a fost recunoscut de către toate religiile şi legile omeneşti însă fiecare a adus diverse limitări.

În Vechiul Testament se afirmă acest drept chiar în cadrul celor zece porunci, pe care Moise le-a primit pe Muntele Sinai şi le-a dat poporului, prin impunerea obligaţiei de a nu ucide: „Să nu ucizi!” (Deuteronom 5,17). De asemenea Cartea Facerea redă uciderea lui Abel de către Cain arătând fapta acestuia ca un păcat strigător la cer ce nu a rămas nepedepsit: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ. Şi acum eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta. Când vei lucra pământul, acesta nu-şi va mai da roadele sale ţie; zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ.” (Facere 4,10-12).

Noul Testament afirmă şi el respectul faţă de viaţa trupească a omului, dar o arată în lumina vieţii sufleteşti, accentul prioritar căzând pe cea de a doua. În acest sens se afirmă gravitatea mai mare a atentatului la viaţa sufletească a aproapelui decât cel la viaţa trupească: „Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării.” (Matei 18,6). Creştinul este dator a renunţa mai repede la dreptul său la viaţa trupească decât la dreptul de a-şi manifesta credinţa în Dumnezeu ori iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena. (…) Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. (…) Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi.” (Matei 10, 28-39). Aşadar, în lumina Noului Testament, chiar dacă rămâne izvor al celorlalte drepturi, importanţa dreptului la viaţă este mai redusă decât cea a dreptului la libera exprimare a credinţei şi iubirii.

Este de apreciat dorinţa de a proteja dreptul omului la viaţă, dar este important să urmărim până unde se extinde această protecţie în viziunea Consiliului Europei.

Pentru aceasta trebuie mai întâi să ne oprim asupra înţelesului termenilor de „persoană” şi „viaţă”. Este vorba de a stabili momentul în care se poate vorbi despre existenţa unei persoane, moment ce devine începutul garantării dreptului la viaţă.

Avortul

Într-o primă analiză Comisia a ajuns la concluzia că acest articol priveşte numai persoanele născute reţinând însă divergenţele existente privitoare la determinarea momentului în care se poate considera că începe viaţa: momentul concepţiei, momentul implantării embrionului în mucoasă uterină, momentul când fătul devine „vizibil”, sau când el se naşte viu.[1] Mai exact, este vorba despre legalitatea avortului, terapeutic sau nu. Comisia a considerat că într-un domeniu atât de delicat, statele contractante trebuie să se bucure de o anumită putere discreţionară. Cu alte cuvinte, a lăsat la latitudinea fiecărei ţări modul de legalizare şi garantare a acestui drept. Această atitudine a permis să regăsim în unele legislaţii naţionale o mare permisivitate faţă de avort, în timp ce alte ţări au interzis această practică.

Dintre ţările europene la care se fac referi dese ca urmare a atitudinii sale împotriva avortului este Polonia, care a avut o evoluţie inversă faţă de România. Dacă în România căderea comunismului a adus liberalizarea avortului ce fusese până atunci interzis, în Polonia, mai multe forţe politice au cerut interzicerea avorturilor.

Până în 1997 avortul a fost interzis în Polonia „în toate cazurile”, din acest an legea modificându-se în sensul acceptării avortului în condiţii cu totul speciale. Efectul prim al legii a fost scăderea numărului de avorturi. În plus, este evidentă tendinţa actuală generală de îmbunătăţire a tuturor indicatorilor ce se referă la sănătatea mamei şi a copilului.[2]

În România numărul avorturilor a crescut odată cu liberalizarea acestuia din anul 1990 faţă de 1989 de la 193.084 la 992.265. Această creştere foarte mare a fost urmată de o scăderea continuă, în anul 2008 înregistrându-se un număr de 127.907 avorturi. Cu toate că numărul avorturilor a scăzut, România ocupă în continuare unul din primele locuri în Europa.[3]

Ţările cu legislaţia cea mai puţin permisivă faţă de avort sunt Malta, Irlanda, Polonia şi Irlanda de Nord. În Malta avortul este oprit cu desăvârşire, Irlanda acceptă avortul în situaţia în care mama se află în pericolul de a se sinucide, în timp ce în Polonia el este admis dacă sarcina a apărut în urma unui viol, incest, dacă fătul are malformaţii grave sau dacă viaţa sau sănătatea mamei sunt puse în pericol. Există un al doilea grup de state în care avorturile pot fi făcute în anumite condiţii, mai relaxate: Cipru, Insulele Feroe (teritoriu danez), Finlanda, Luxemburg, Spania, Portugalia şi Marea Britanie. În fine, o a treia grupă de state este caracterizată prin acceptarea avortului la cerere. Înainte de a arăta punctul de vedere al Bisericii cu privire la această problemă subliniem că prima ţară care a legalizat avortul a fost Rusia, în anul 1922.[4]

Faţă de practica avortului mulţi dintre Părinţi s-au arătat potrivnici aşa cum au făcut şi numeroase sinoade locale încă din primele veacuri creştine. O prezentare elocventă a acestor mărturii a realizat Jean-Claude Larchet în lucrarea sa Pour une ethique de la procreation. Elements d’anthropologie patristique, prezentare din care vom reda succint în rândurile care urmează.[5]

Răsăritul creştin ne oferă numeroase mărturii. În Didahia celor Doisprezece Apostoli putem citi: „să nu ucizi copil în pântece, nici pe cel născut să nu-l ucizi.”

Epistola zisă a lui Barnaba redă şi ea acelaşi îndemn: „să nu ucizi copil în pântecele mamei şi nici să-l ucizi după ce s-a născut”, iar Atenagora Atenianul afirmă: „pe femeile care le ajută pe mame să avorteze le numim ucigaşe şi spunem că pentru această faptă a lor vor avea să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu.”

Între cei care înfierează avortul îl regăsim şi pe Clement Alexandrinul alături de Sfântul Ioan Gură de Aur care se adresa astfel creştinilor: „Pentru ce arunci sămânţa într-un pământ care nu vrea să rodească şi în care grăuntele nu încolţeşte şi în care are loc ucidere înainte de naştere? Prin voi, curtezana nu mai este doar curtezană, ci faceţi din ea o ucigaşă. Vedeţi cum se naşte mulţimea relelor, una din alta? Întâi beţia, apoi desfrânarea; după desfrânare, adulterul; după adulter, omor. Dar ce spun omor, o crimă cu mult mai groaznică decât omorul, o crimă pe care nici nu ştiu cum să o numesc. Căci nu se ucide făptura născută, ci se împiedică însăşi naşterea. Pentru ce dispreţuiţi voi darul lui Dumnezeu? Pentru ce călcaţi legile firii? Ce vă îndeamnă la o asemenea faptă? (…) Pentru ce aduceţi moarte acolo unde ar trebui să se afle viaţă? Din femeia care v-a fost dată ca să vă dăruiască fii voi faceţi o unealtă a morţii!”

Sfântul Vasile cel Mare, într-o scrisoare, căreia i s-a acordat valoare canonică, prescrie şi el pedeapsă pentru femeile care avortează.

Referindu-ne acum la creştinismul apusean începem prin a aduce mărturia lui Minucius Felix care condamnă moravurile femeilor păgâne: „vă folosiţi de leacuri şi băuturi cu care dispreţuiţi viaţa viitorului om chiar în pântecele voastre, omorându-vă copiii înainte de a-i naşte.”

Tertulian condamnă şi el avortul afirmând: „noi nu ne permitem să stingem viaţa pruncului conceput în pântecele mamei, înainte chiar ca sângele să se plămădească în ele ca om. A împiedica naşterea este o omucidere anticipată; căci ce deosebire poate fi între a răpi viaţa unui suflet născut sau a-l omorî la naştere? Om este şi cel născut, urmând să crească, după cum este şi fructul în sămânţă.”

Condamnarea avortului pentru motive economice o găsim la Sfântul Ambrozie al Milanului: „de teamă să nu-şi împartă avuţiile, leapădă fătul din pântece şi prin licori ucigaşe sting făgăduinţa urmaşilor în acea parte a trupului menită să nască, răpind viaţa abia semănată.”

Sfântul Ieronim îşi arată ferm opoziţia faţă de avort: „Unele (…) iau leacuri care le fac să lepede pruncul şi care, adesea, le duc şi pe ele la moarte; unele ca acestea ajung în iad.”

Episcopul Cezar de Arles, în secolul V, avertizează: „Nici o femeie să nu ia leacuri ca să lepede pruncul, şi să nu-şi omoare copii zămisliţi sau deja născuţi; cea care va face astfel să ştie cu adevărat că va veni la judecată înaintea lui Hristos împreună cu toţi cei pe care i-a ucis.”, arătând şi el că motive economice nu pot fi invocate pentru acceptarea avortului: „Nu este oare lucru vădit că în chip deschis şi pe faţă dracii viclenesc făcându-le pe femei ca, după ce au avut doi sau trei copii, fie să-i ucidă pe cei care se nasc după aceea, fie să iau o băutură pentru a-i lepăda? Poate că aceste femei se tem că dacă vor avea mai mulţi copii li se va împuţina averea? Şi făcând aşa, ce altceva arată decât că se îndoiesc că Dumnezeu i-ar putea hrăni şi ocroti pe cei pe care El i-a hotărât să se nască! Şi aşa se întâmplă că ele îi omoară chiar pe cei care fie ar fi putut să-I slujească lui Dumnezeu, fie să se facă ascultători iubitori ai părinţilor lor. Ele beau licori otrăvite, potrivit unui obicei nelegiuit şi ucigaş, condamnându-i pe pruncii lor la o viaţă nedeplină prin moarte înainte de vreme în pântecele mamei, şi luând anumite leacuri, odată cu băutura, pline de cruzime, ele deşartă cupa morţii. Credinţa lor e vrednică de plâns, căci socotesc că otrava pe care o conţine leacul nu le va pricinui nici un rău, neştiind că în felul acesta, tăind prin moarte ceea ce a fost zămislit în pântecele lor, ele vor ajunge sterpe. Iar dacă în sânul lor nu era încă făt viu, asta nu înseamnă că n-au omorât înlăuntrul făpturii lor natura însăşi.”

Au fost exprimate de asemenea hotărâri canonice în cadrul diferitelor sinoade.

Prin canoanele 63 şi 68 Sinodul din Elvira (303) se pronunţă astfel: „dacă o femeie, călcând legea căsătoriei, zămisleşte în absenţa soţului, şi după această nelegiuire ucide fructul acestei legături, nu va fi primită la împărtăşanie până la sfârşitul vieţii sale, căci a comis o dublă crimă”; „dacă o catehumenă a zămislit în mod adulterin şi a împiedicat naşterea pruncului, ea nu va mai putea fi botezată până la sfârşitul vieţii.”

În canonul 21 al Sinodului din Ancira (314) prevede o penitenţă de zece ani: „Femeile care desfrânează, care-şi ucid pruncii sau care încearcă să omoare pruncul în pântecele lor erau, prin vechea rânduială, scoase din Biserică până la sfârşitul vieţii lor, şi sunt dintre cei care aprobă asprimea acestei hotărâri. Noi am îmblânzit această măsură şi le condamnăm la diferite trepte de penitenţă vreme de zece ani.”

Sinodul de la Lerida (524) hotărăşte: „Oricine caută să omoare, fie după naştere, fie în pântecele mamei, rodul unui adulter, nu poate fi primit la împărtăşanie mai înainte de şapte ani, având să-şi petreacă tot restul vieţii în lacrimi şi căinţă.”

Ultima hotărâre sinodală la care ne referim este cea a Sinodului Trulan (692): „Femeile care dau leacuri pentru lepădarea fătului şi cele care beau otrăvuri ca să omoare pruncul în pântece vor fi supuse pedepsei canonice ca ucigaşe.”

În prezent cel mai utilizat canon de către preoţi în ceea ce priveşte avortul este canonul 33 al lui Ioan Ajunătorul care reduce pedeapsa hotărâtă de Sfântul Vasile cel Mare în canoanele doi şi opt: „Vasile cel Mare, în canoanele al doilea şi al optulea, spune că femeile care strică cu meşteşugiri pe feţi în pântece şi cele ce dau şi iau doctorii, pentru ca să-i piardă şi ca feţii înainte de vreme să cadă afară, să fie excluse de la împărtăşanie 10 ani. Noi însă hotărâm ca acestora să li se dea cel mult până la cinci ani sau şi trei ani.”[6]

Împotriva practicilor abortive s-au pronunţat mulţi teologi contemporani încercând să arate lipsa de temei a raţiunilor pentru care aceste practici sunt acceptate. Georgios Mantzaridis[7] afirmă în acest sens că susţinerea acceptabilităţii avortului prin părerea, general exprimată de cei care susţin practicile abortive, că „femeia are dreptul de a hotărî ea însăşi asupra embrionului trupului ei şi asupra embrionului din pântecele ei, este inacceptabilă nu doar din punct de vedere moral, dar şi din punct de vedere logic.” El argumentează aceasta prin faptul că bărbatul contribuie şi el la formarea embrionului şi implicit are drepturi asupra acestuia. În plus, embrionul este o fiinţă vie distinctă care nu aparţine nici bărbatului, nici femeii. Privarea de viaţă a unei fiinţe umane ce a început să se formeze nu poate constitui un drept al omului ci, mai degrabă, ocrotirea ar trebui să fie stipulată ca o obligaţie a acestuia.

În continuare renumitul teolog grec afirmă imposibilitatea impunerii unei reguli generale pentru situaţiile în care sarcina pune în pericol viaţa mamei, acestea urmând a fi tratate individual prin abordarea responsabilă a situaţiei de către mamă, tată, oamenii de ştiinţă şi părinţii duhovniceşti.

Raţiunile sociale, economice, psihologice sunt considerate şi ele insuficiente pentru a justifica avortul deoarece acesta reprezintă o omucidere indiferent de momentul în care are loc faţă de concepţie.

Părintele John Breck subliniază importanţa afirmării demnităţii umane, a sensului existenţial al omului, ce trebuie să depăşească viaţa aceasta: „Orice evaluare a pericolelor şi posibilităţilor inerente tehnologiei biomedicale moderne trebuie să pornească de la acest adevăr, care presupune originea transcendentă şi destinul etern al persoanei umane.” Pericolul pe care îl reprezintă pentru societate tratarea iresponsabilă a valorii şi demnităţii umane îl determină să afirme necesitatea mărturisirii concepţiei ortodoxe în toate mediile: „Pentru Ortodoxia de astăzi, poate mai mult ca oricând, responsabilitatea este nu numai de a crede că persoana poartă chipul divin, ci şi de a da mărturie despre acest adevăr, influenţând astfel atitudinile şi comportamentele societăţii în care trăim. Atunci când vorbeşte de principiul respectului pentru viaţa umană, vocea Ortodoxiei trebuie să fie auzită atât pe coridoarele instituţiilor publice cât şi în amvonul bisericilor noastre.”[8]

În susţinerea inadmisibilităţii avortului părintele John Breck arată că este solid argumentat în Revelaţia biblică faptul că acesta reprezintă o crimă. În acest sens aminteşte cuvintele proorocului David ce ne arată că Dumnezeu creează viaţă în uter şi că aceasta este cunoscută personal de El: „Că tu ai zidit rărunchii mei Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele (…) Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului.” (Psalmi 138,13-16). Chemarea profeţilor Isaia şi Ieremia de către Dumnezeu încă din pântecele mamei ori chiar înainte se prezintă ca un argument întăritor: „Domnul M-a chemat de la naşterea Mea, din pântecele maicii Mele Mi-a spus pe nume. (…) M-a zidit din pântecele maicii Mele ca să-l slujesc Lui şi să întorc pe Iacov către El şi să strâng la un loc pe Israel.” (Isaia 49,1-5); „Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut, şi înainte de a ieşi din pântece, te-am sfinţit şi te-am rânduit prooroc pentru popoare.” (Ieremia 1,5).[9]

Acestor mărturii vechi-testamentare li se adaugă cea a Sfântului Apostol Pavel: „Dar când a binevoit Dumnezeu Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine…” (Galateni 1,15-16). Dumnezeu cunoaşte în preştiinţa Lui atât profeţii cât şi apostolii şi îi cheamă apoi pentru o misiune specială în cadrul iconomiei divine. El recunoaşte „viaţa fetală” ca o viaţă pe deplin „personală”.[10]

Dumnezeu este cel care conferă calitatea de persoană şi nu dezvoltarea fiziologică, analizele medicale sau convenţiile medicale, ceea ce arată că dezbaterea privind momentul în care fetusul devine om este înşelătoare.[11]

Cea mai clară mărturie cu privire la faptul că Biserica recunoaşte viaţa în uter ca fiind umană şi personală ne este oferită de Tradiţia liturgică. Argumentul hotărâtor în acest sens este includerea zămislirii Sfântului Ioan Botezătorul şi cea a Maicii Domnului alături de cea a Mântuitorului între sărbătorile Bisericii.[12]

Olivier Clement se arătă şi el opozant al ideii că femeia are drepturi asupra embrionului şi afirmă concepţia Sfântului Maxim Mărturisitorul potrivit căreia trupul şi sufletul se reprezintă unul pe celălalt.[13]

Pentru teologul amintit argumentul ultim şi cel mai cuprinzător ce se poate aduce împotriva avortului este rugăciunea rânduită a se citi pentru femeia care a avortat din proprie voinţă: „Stăpâne, Domnul Dumnezeul nostru, Care Te-ai născut din Sfânta Maică şi pururi Fecioara Maria şi Care ai fost aşezat în iesle ai milă, în mare Ta îndurare, de roaba Ta care astăzi a păcătuit făcând o crimă (…) avortând ceea ce era zămislit în ea. Vindecă rănile sale, dă-i sănătate şi putere în trup şi în suflet, Tu, care îi iubeşti pe oameni (…). Vindec-o de suferinţa trupului şi de viermele lăuntric care o roade (…) căci în ochii Tăi, Doamne, toţi suntem păcătoşi”.[14]

În lucrarea „Principii de bioetică – o abordare ortodoxă” alcătuită de un grup de universitari în frunte cu prof. univ. dr. Pavel Chirilă găsim sintetizate argumentele ce demonstrează faptul că Dumnezeu trimite sufletul în clipa unirii celor două celule (seminţe):

  • Trupul nu ar putea creşte fără suflet, căci trupul fără suflet este mort (Iacov 2,26)

  • O unire discordantă, în timp, între suflet şi trup „nu s-ar putea face fără corupere”, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul

  • Sfântul Grigorie de Nyssa spune că dacă sufletul şi trupul s-ar uni la distanţă în timp, omul „ar fi în vrajbă cu sine însuşi”, cu alte cuvinte, într-o permanentă entropie.[15]

În ceea ce priveşte încercarea de justificare a avortului în cazul embrionului ce suferă de leziuni genetice grave considerăm foarte importantă observaţia medicului şi filosofului Mihai C. Teodorescu, în contextul în care democraţia este una din valorile pe care Consiliul Europei le promovează în mod prioritar: „Mentalitatea antieugenică este convergentă parţial cu valoarea politică a democraţiei, iar mentalitatea eugenică intersectează cu asimilarea convingerilor totalitariste. Fascismul hitlerist a promovat avortul eugenic, China comunistă a legiferat în 1994 obligaţia medicilor de a recomanda avortul în cazul în care constată că embrionul suferă de leziuni genetice grave.[16]

O contribuţie în plus în susţinerea faptului că persoana umană apare încă de la momentul conceperii ne este oferit tot de Mihai C. Teodorescu:

 „Un argument suplimentar l-a adus dezvoltarea biologiei moleculare şi a geneticii care au demonstrat că embrionul unicelular conţine în acizii nucleici întreaga informaţie genetică a structurii adultului sub o formă deja formată, preexistentă, înmagazinând – ca într-o bibliotecă – regulile de diferenţiere a tuturor tipurilor de celule şi normele de reacţie internă la mediul înconjurător, astfel că genele celulei embrionare iniţiale sunt aproape identice cu genele oricărei celule adulte.

Prin urmare, putem vorbi de o finalitate general-imanentă a omului, ca şi a oricărei fiinţe organizate biologic, explicabilă ştiinţific prin capacitatea informaţională a macromoleculelor de acizi nucleici ADN şi ARN, astfel încât individualitatea genetică a omului adult există sub o formă potenţială în embrionul unicelular (zigot). Din punct de vedere teologic, informaţia acizilor nucleici are o natură divină, este o formă a Logosului, ceea ce face ca avortul terapeutic sau orice formă de avort să semnifice dejucarea planului divin şi totodată distrugerea dimensiunii genetice a persoanei umane, care este esenţa informaţională cea mai profundă a omului, de origine celestă.”[17]

Pentru a înţelege mai bine efectele schimbării regimului juridic al avortului în sensul liberalizării acestuia să ne oprim puţin asupra evoluţiei României. Revocarea legii restrictive la 26 decembrie 1989 a avut ca rezultat atingerea în România a uneia din cele mai mari valori a ratei avortului.[18]

Potrivit ministrului Sănătăţii şi Familiei între anii 2001-2003 creşterea foarte mare a numărului de avorturi după 1990 în România s-a datorat, în primul rând, „legislaţiei liberale introdusă după 1990”.[19]

„Cercetările efectuate, începând cu 1993 (anul în care autorităţile au început să fie preocupate de fenomen), arată că, în intervalul 1990-1992, avortul, în România, a atins cele mai înalte cote din Europa „şi poate şi din lume”.[20]

Încheiem consideraţiile privitoare la poziţia Bisericii faţă de avort prin prezentarea câtorva fragmente din punctul de vedere exprimat pe această temă de Patriarhia Română:

„Avortul şi toate practicile abortive sunt păcate grele pentru că:

a) prin ele se ucide o fiinţă umană;

b) prin ele este afectată demnitatea femeii;

c) ele prezintă riscul mutilării trupului femeii, al îmbolnăvirii şi morţii premature a mamei şi a femeii tinere.

Femeia nu trebuie redusă la nivelul de obiect al plăcerii bărbatului, nu trebuie batjocorită şi umilită în ceea ce îi este specific, anume feminitatea şi calitatea de mamă.

Demnitatea şi sănătatea femeii sunt afectate deopotrivă de folosirea pilulelor pe bază de hormoni în vederea infecundităţii. Efectele nefaste, grave ale acestora nu sunt evidente imediat, dar sunt sigure. Fiind substanţe care acţionează hormonal asupra trupului femeii, urmările lor sunt nebănuite. Este impresionantă lista  bolilor cauzate, mai curând sau mai târziu, femeilor care au utilizat medicamente abortive sau contraceptive (care, toate, sunt preparate pe baza de hormoni). (…)

Avortul, tratamentele cu scop abortiv sau contraceptiv sunt păcate grele care ucid fiinţe umane, împiedică procesul firesc al procreării fiinţelor omeneşti, afectează şi pun în pericol demnitatea şi viaţa femeii tinere şi în cele din urmă, ne exclud din Împărăţia lui Dumnezeu spre care năzuiesc creştinii. (…)

Societatea secularizată contemporană aduce justificări diverse ale avortului, justificări de cele mai multe ori, de ordin medical şi social. Fiind în lume, Biserica nu este nerealistă, dar nu poate fi nici superficială cu privire la motivele privind tendinţele de justificare a avortului.

Prin urmare,

a) Dacă  viaţa mamei este pusă realmente în pericol prin sarcină sau naştere, ar trebui să fie acordată prioritate vieţii femeii, nu pentru că viaţa ei are o valoare mai mare în sine, ci datorită relaţiilor şi responsabilităţilor faţă de alte persoane, care depind de ea.

b) În cazul în care investigaţia genetică descoperă un copil nenăscut anormal, recomandarea este de a naşte copilul, respectându-i dreptul la viaţă, dar decizia o va avea familia, după ce acesteia i s-au adus la cunoştinţă de către medic şi de către duhovnic toate implicaţiile morale şi de întreţinere. Toate acestea trebuie rezolvate din perspectiva semnificaţiei mântuitoare a prezenţei unei fiinţe handicapate în viaţa fiecărei persoane şi în viaţa comunităţii.

c) Riscul avortului datorat violului sau incestului trebuie evitat mai întâi la nivelul educării cu privire la necomiterea acestor păcate. În cazul în care starea de graviditate s-a produs, copilul va trebui să fie născut şi, după caz, înfiat.

d) Avortul nu poate fi niciodată justificat, moral, de starea economică a familiei, de neînţelegerile dintre parteneri, de afectarea carierei viitoarei mame sau a aspectului fizic.

Pentru prevenirea acestor grave păcate se consideră că este nevoie de un intens proces de mediatizare a gravităţii păcatului avortului (luându-se în calcul toate aspectele lui medicale, psihologice, sociale, religioase). Societatea trebuie să ofere soluţii concrete. Biserica trebuie să întreprindă un întreg efort de educare a omului de azi cu privire la scopul sexualităţii umane. Activitatea  pastorală a preotului trebuie diversificată. Biserica va trebui să sensibilizeze toţi factorii care au ca obiect educarea populaţiei sau se îngrijesc de sănătate; omul trebuie educat cu privire la ce înseamnă adevărata tandreţe şi dragoste, trebuie educat să-şi pună ordine în propria-i viaţă, în condiţiile sociale actuale.

Factorii de decizie politică şi administrativă trebuie sensibilizaţi să favorizeze crearea condiţiilor ca femeia să nu mai fie umilită, nici ca ea însăşi să se complacă în umilire (considerând-o normală) în propria ei specificitate.”[21]

Indiferent de motivul pentru care „femeile se hotărăsc să facă un avort, o fac cu moartea în suflet”. Sentimentul de vinovăţie le stăpâneşte pe majoritatea femeilor într-o asemenea situaţie.[22] Aceasta dovedeşte că glasul lui Dumnezeu, conştiinţa, le strigă faptul că nu au nici un drept de a dispune de viaţa omului pe care îl poartă în pântece. În astfel de situaţii trebuie să le fie reamintite cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: „Oricine va primi, în numele Meu, pe unul din aceşti copii pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte, nu pe Mine Mă primeşte, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Marcu 9,37).

Siluan Popescu


[1] Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 162.

[2] Larisa Ciochină, Constatin Iftimie, O viziune asupra vieţii, Asociaţia Provita Media, Bucureşti 2003, pp. 49-52.

[5] Jean-Claude Larchet, Etica procreaţiei în învăţătura Sfinţilor Părinţi, trad. Marinela Bojin, Editura Sofia, Bucureşti, 2003, pp. 105-122.

[6] Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Ediţia a III-a, Sibiu, 2005, p. 490.

[7] Georgios Mantzaridis, Morala creştină, trad. Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, pp. 411-412.

[8] John Breck, Darul sacru al vieţii, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2001, p. 186.

[9] John Breck, Darul sacru al vieţii, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2001, p.189.

[10] Ibidem, p. 189.

[11] Ibidem, p. 190.

[12] Ibidem, p. 196.

[13] Olivier Clement, Întreruperea voită a sarcinii în Bioetica şi taina persoanei, trad. Nicoleta Petuhov, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, pp. 108-109.

[14] Olivier Clement, Întreruperea voită a sarcinii în Bioetica şi taina persoanei, trad. Nicoleta Petuhov, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 110.

[15] Pavel Chirilă, Lucian Gavrilă, Cristina Gavrilovici, Andreea Băndoiu, Principii de bioetică – o abordare ortodoxă, Editura Christiana, Bucureşti, 2008, p. 65.

[16] Mihai C. Teodorescu, Teologia naturală şi etica planificării familiale, Editura Paideia, Bucureşti, 2006, pp. 295-296.

[17] Mihai C. Teodorescu, Teologia naturală şi etica planificării familiale, Editura Paideia, Bucureşti, 2006,        p. 301.

[18] Larisa Iftimie în Avortul – întrebări şi răspunsuri, Provita Media, Bucureşti, 2007, p. 389.

[19] Daniela Bartoş, Sănătatea femeii şi a copilului şi protecţia familiei în viziunea Ministerului Sănătăţii şi Familiei din România în Congresul Internaţional „Familia şi viaţa la începutul unul nou mileniu creştin”, Bucureşti, 2002, p. 40.

[20] Larisa Iftimie, op. cit., p. 389.

[22] Mircea Gelu Buta, Iulia Alexandra Buta, Bioetica între mărturisire şi secularizare, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2008, p. 155.

Acest articol a fost publicat în Calea fericirii (Morala), TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Rusia – prima ţară care a legalizat avortul

  1. Ciprian zice:

    Poate ca incet, incet lumea va tine cont de aspectele sesizate in acest text. Doamne ajuta!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s