V. Lumina cea adevărată

Mai rămăsese în biblioteca din camera lui o singură carte pe care nu o deschisese. Era o carte cu un format mic, de un albastru palid, ce nu ţi-ar fi atras niciodată atenţia. Ştia că este o carte de rugăciuni şi se mirase, de fiecare dată când privirea i se oprise asupra sa, de grosimea ei impresionantă. A decis într-o clipă să abandoneze total studiul Bibliei şi să se roage până ce Dumnezeu va veni în inima lui şi îi va răspunde direct la tot ce dorea să Îl întrebe. Era hotărât de acum ca toată ziua să nu facă altceva decât să înveţe pentru la şcoală şi să se roage. Deşi părea o hotărâre extremă şi născută dintr-un fel de revoltă, de fapt îşi spusese cu linişte şi cu bucurie aceste lucruri. Îi plăcea mult să se roage şi, cel puţin pentru moment, părea a fi singura modalitate de a-L câştiga pe Dumnezeu.

Dar de ce simţise acum nevoia de a se ruga cu cuvintele altora? E adevărat că nu ştia decât două rugăciuni, însă acestea îi fuseseră mai mult decât suficiente. „Tatăl nostru” îl învăţase încă de când era foarte mic, pe când trebuia să îl spună de fiecare dată când mergea să mănânce în vizită la finii bunicilor. La aceasta, mai adăugase „Iisuse, Iisuse, Iisuse, iubire, iubire, iubire.”, o rugăciune pe care o aflase de la nişte oameni foarte dragi, care îi păruseră a fi cel mai aproape de Dumnezeu dintre toţi pe care îi întâlnise, dar care credeau şi lucruri despre care el era sigur că nu sunt adevărate, cum ar fi acela că Dumnezeu ar fi avut mai mulţi Fii. Asta nu ar fi putut-o crede niciodată, inima lui nu ştia decât pe Iisus Hristos, iar o asemenea bazaconie nu mai auzise niciodată la nimeni.

 Îi erau aşa dragi, pentru că îi dăduseră convingerea că sufletul ce arde de iubirea divină nu mai putea fi interesat de iubirea trupească. Simţea că Dumnezeu binecuvintează căsătoria, din dragostea pe care o primise de la părinţii săi, dar, în acelaşi timp, trăia sentimentul şi că cei care ard de iubirea divină sunt răpiţi cu totul de ea.

Tot ei îi arătaseră că nu poţi fi cu adevărat liber până ce nu poţi dărui tot ceea ce ai. Acei oameni ar fi dăruit oricând orice fără să le pară rău de nimic. Pentru ei, nimic din cele materiale nu mai avea importanţă. Dacă ar fi cerut ceasul de la mâna unuia dintre ei, l-ar fi primit însoţit de zâmbete. Aţi crede, poate, că erau călugări; dar, nu. Erau oameni ce se arătau a fi cu totul obişnuiţi, doar că se lepădaseră de iubirea celor materiale. Sau poate că nu erau aşa, dar Dumnezeu îi dăduse lui să vadă în acest fel. Inima i s-a încredinţat că nu poţi fi liber şi nu eşti îndreptăţit să vorbeşti de iubire decât după ce te poţi lipsi bucuros de orice lucru din lumea aceasta, dar, mai ales, că Dumnezeu te va încredinţa cu atât mai mult de iubirea Sa, cu cât şi tu îi vei încredinţa pe cei din jurul tău de a ta. Şi cum să îi încredinţezi mai bine decât oferindu-le orice ţi-ar cere cu zâmbetul pe buze, arătându-le dragostea ta şi credinţa că Dumnezeu îţi va răsplăti umplându-ţi inima de bucurie şi mai multă?!

 Singura explicaţie pentru dorinţa de a se ruga cu cuvintele altora era nevoia de a fi sigur că nu Îi cere lui Dumnezeu lucruri pe care El, de fapt, nu doreşte să i le dăruiască şi că I se adresează cu smerenia cuvenită, şi aceasta pentru că o sfială sfântă îi stăpânea sufletul: nu dorea să supere cu nimic Persoana ce îi copleşea inima cu iubirea sa. O asemenea siguraţă, nu i-o puteau da decât cuvintele prin care sfinţii, oamenii care Îl aveau pe Dumnezeu în suflet, îşi revărsaseră inima în rugăciune.

A citit rugăciunile de dimineaţă şi i-au plăcut mult. Putea, de acum, să vorbească cu îngerul său păzitor fără a spune acea rugăciune care îl nemulţumise când era mic, „Înger îngeraşul meu”, dar a cărei frumuşeţe şi valoare avea să o descopere nu mult după aceasta.

Mai erau apoi cererile atât de scurte ale Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care le spunea parcă dintr-o răsuflare, deşi erau foarte multe; dar bucuria cea mai mare i-a adus-o rugăciunea ce l-a încredinţat pentru totdeauna că Hristos Se face cunoscut şi le umple inimile de bucurie tuturor celor ce se apropie de El, indiferent cât de neputincioşi ori de neştiutori ar fi ei:

Hristoase, Lumina cea adevărată, Care luminezi şi sfinţeşti pe tot omul ce vine în lume, să se însemneze peste noi lumina feţei Tale, ca într-însa să vedem lumina cea neapropiată.

„Dacă scrie pe tot omul, înseamnă că e vorba şi de mine, şi de oricine!”, îşi spusese liniştit şi bucuros. „Întotdeauna când mă mai apucă teama ori tristeţea că Dumnezeu nu vrea să mi se descopere, voi spune rugăciunea aceasta.”

Rugăciunile de seară îi arătau precis ce nu doreşte Dumnezeu să facă oamenii şi asta l-a încântat. Începuse să primească răspuns la ceea ce îl interesa. Îl bucura îndeosebi că Dumnezeu este Unul al inimii şi că El  nu se rezumă la fapte exterioare. Îndeosebi, i se părea că i se potrivesc cuvintele „sau frumuseţe străină am văzut şi cu dânsa mi-am rănit inima”. De atâtea ori, se uitase la frumuseţea colegelor sale de clasă cu „pofta satanei” şi îşi rănise inima! Iar în final, rugăciunile către Preacurata Maică a lui Dumnezeu, pe care sufletul său o cinstea atât de mult, pentru că ea fusese întotdeauna pură nu doar în exterior.

va urma

Siluan Popescu

articol anterior: IV. Cum voi înţelege?

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Calea fericirii (Morala), Dreapta credinta (Dogmatica), TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la V. Lumina cea adevărată

  1. Pingback: VI. Să învieze Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui | CUVÂNT ORTODOX

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s