VI. Să învieze Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui

Îşi puse în minte ca dimineaţa şi seara să citească rugăciunile din carte, iar în restul timpului să spună rugăciunea „Iisuse, Iisuse, Iisuse, iubire, iubire, iubire”. Seara şi dimineaţa, cerea iertarea păcatelor şi mila lui Dumnezeu, iar în restul timpului, se ruga ca inima să i se umple de bucuria iubirii divine. Şi Dumnezeu a răspuns imediat. Uneori, chiar la şcoală fiind, îl cuprindea o bucurie aşa de mare, încât îi venea să strige tuturor colegilor despre minunea pe care Dumnezeu o lucra în inima sa. Cum nu a avut curajul să facă aceasta, a ales un alt mod de a-şi elibera sentimentele atât de puternice: fredona, ca pentru sine, fragmente din lucrările sublime compuse de Mozart.

Toate au fost frumoase şi liniştite până într-o seară când, în timp ce citea rugăciunile, a simţit o prezenţă străină, ce îl ameninţa. ŞTIA că este diavolul. Acesta îi transmitea într-un mod ciudat că, dacă va mai continua să citească rugăciunile, va pune stăpânire asupra lui. Era un nonses, dar frica nu îl mai lăsa să se gândească la aceasta. Totuşi, nu s-a oprit până nu a terminat de citit, iar apoi s-a ascuns sub plapuma rece, rugându-se ca Dumnezeu să îl păzească. Aşa a adormit.

A doua zi, lucrurile au decurs normal, chiar dacă îi tot revenea gândul că va trebui să îl înfrunte seara pe diavol. Era hotărât să se roage până când Dumnezeu îl va alunga. Pe măsură ce seara se apropia, curajul parcă îi devenea tot mai mic. A căutat o cale de mijloc. Şi-a pus în minte să citească rugăciunile, dar apoi să nu îl mai înfrunte pe diavol, ci să se culce. Numai că acesta s-a arătat a fi şi el foarte hotărât şi a crescut ameninţările în intensitate, în aşa măsură încât, acum, îi era frică să adoarmă. Ascuns sub plapumă, a început să spună „Tatăl nostru” şi, după ceva vreme, a început un vis. Un vis de care parcă era conştient şi în care simţea că îşi joacă soarta veşnică. Se afla într-un palat frumos, dar care, deşi fusese al lui şi ar fi trebuit să fie al lui, acum era sub stăpâirea diavolului. Acesta a început să ameninţe că îi va lua sufletul, că îl va poseda, ceea ce l-a făcut să caute scăpare prin fugă. Era însă o cursă inegală şi a înţeles repede că avea să fie prins, aşa că, ajungând într-o sală mare a palatului, ce părea a fi fost folosită cu multă vreme în urmă pentru recepţii, s-a aşezat în genunchi şi a început să spună „Tatăl nostru”. Pe măsură ce rostea fiecare cuvânt, palatul începea să se dărâme. Coloane şi pietre imense cădeau pe lângă el şi, deşi în mod normal ar fi trebuit să fie acoperit sub ruine, era sigur că va rămâne nevătămat. Aşa a şi fost, diavolul a fost nevoit să fugă, iar el s-a trezit rostind rugăciunea. Dumnezeu îi descoperise astfel taina creaţiei căzute sub stăpânirea diavolului şi că doar fiind capabil să renunţe la dorinţa de a o stăpâni, de a o avea, putea să ajungă să Îl îmbrăţişeze pe Dumnezeu. S-a trezit liniştit, plin de curajul pe care ţi-l dă orice bătălie câştigată, având siguranţa că diavolul nu avea să îl mai viziteze şi că va încerca, probabil, mai mult să îl înşele decât să îl înspăimânte.

va urma

Siluan Popescu

articol anterior: V. Lumina cea adevărată

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Calea fericirii (Morala), Dreapta credinta (Dogmatica), TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s