Eu sunt mic, Tu fă-mă mare!

I. De ce nimeni nu întreabă?!

N-a întrebat, pentru că simţea că nimeni nu îi putea răspunde. Toţi erau preocupaţi de cu totul altceva. Dumnezeu nu apărea decât la momente de cumpănă, când, fie se rugau ca El să îi ajute, fie El era principalul vinovat asupra căruia îşi revărsau toate injuriile, pentru că le-a făcut sau a permis să li se întâmple ceva atât de neplăcut ori de neînţeles. Mai erau şi oameni care ziceau că El nu există, dar ei nu îi stârneau decât mirarea; era sigur pe ceea ce simţea.

Nimeni nu îi părea a-L simţi ca pe o prezenţă permanentă, ca pe o persoană dornică să poarte un dialog ori ca pe un tată iubitor, ci doar ca pe o instanţă finală şi atotputernică. El făcea să se prindă blestemele născute din inima răpusă de suferinţa nedreaptă ori să se împlinească în mod minunat cele mai îndrăzneţe dorinţe. I se strângea inima de fiecare dată când îi veneau în minte cucuvele ce cântau pe casa fratelui bunicului său. Bătrâna, soţia pe care acesta o chinuise o viaţă întreagă, îl blestemase ca, după moartea ei, să îi cânte cucuvele pe casă, până la moartea lui. Şi aşa a fost.

Dar pe El nimeni nu Îl întreba niciodată: Ce vrei Tu de la mine? Ce vrei Tu de la noi? Despre ce vrei să vorbim? Ce faci acolo singur? Nu Te plictiseşti? De ce nu vii să stăm de vorbă, să ne răspunzi la atât de multe nelămuri?

Oare Îl întrebaseră mai înainte şi El nu le răspunsese? Nu răspunsese nimănui, niciodată? Posibil. Chiar şi el Îl simţea prezent, dar nu Îl auzea nicicum. De fapt, chiar îi era frică să Îl întrebe, pentru că se temea că El îi va răspunde. Şi atunci… ce o să facă? Dacă inima nu îi va ieşi din sine de bucurie, va fi singurul care L-a auzit. Şi va rămâne singur… Cine îl va crede? Simţea că, totuşi, este o şansă… dacă toţi s-ar pune în genunchi şi L-ar implora să le vorbească precum un tată vorbeşte fiilor săi. Dar nu a avut curaj să le spună celorlalţi, gândea că nu l-ar fi luat în seamă, că nu i-ar fi înţeles frământările.

II. Taina mulţumirii

Era neliniştea unui copil de şase ani. Apoi, a început să meargă la şcoală şi a devenit şi el unul ca ceilalţi. Se bucura de prezenţa părinţilor săi, a căror lipsă o simţise atât de mult pe când era la bunici. Şcoala îi dădea destul de muncă şi îi aducea şi bucuria de a fi lăudat în faţa celorlalţi, pentru că „e copil deştept”. În plus, avea destule bucurii alături de părinţi şi de sora sa, ca să îl mai frământe cum să Îi placă lui Dumnezeu. Simţea că toate sunt daruri de la El şi Îi mulţumea pentru aceasta, dar cam atât. Devenise clar că nu avea curaj să Îl întrebe, să Îl someze să îi răspundă.

Era însă hotărât să nu Îl acuze niciodată de nimic, indiferent de ce urma să se întâmple. Îi simţise prezenţa iubitoare şi înţelesese că, în spatele oricărei suferinţe, în spatele oricărui lucru de neînţeles, există un secret ascuns în iubirea divină. De acum, ştia ce trebuie să le răspundă celorlalţi atunci când Îl acuzau pe Dumnezeu: „Nu ştiu de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă, dar eu ştiu că El ne iubeşte! Dezlegarea problemei e ascunsă în iubirea lui Dumnezeu. De aceea, trebuie să Îi mulţumim, să nu Îi punem la îndoială iubirea. Şi mai simt că răspunsurile toate le vom primi pe lumea cealaltă. Să Îi arătăm lui Dumnezeu că avem încredere în iubirea Lui până atunci. Eu mă voi încăpăţâna să Îi mulţumesc!” Îşi dădea seama că nu era un răspuns mulţumitor pentru ceilalţi, dar era măcar un început.

Poate că niciodată nu şi-ar fi pus problema cum să răspundă acuzelor aduse lui Dumnezeu, dacă nu ar fi rămas singur cu El atunci când boala îl aducea în pragul morţii ori când părinţii lui lipseau atât de mult, încât păreau a fi în altă lume, păreau a-l fi uitat ori a nu mai fi interesaţi de el. Cu siguranţă, suferinţele acestea, una fizică şi alta morală, îi fuseseră uşi prin care Dumnezeu intrase până la el.

III. Pentru ce?

După doar câţiva ani, a înţeles că nu e o bucurie să fii lăudat ca fiind mai deştept decât ceilalţi. Că e un lucru fără valoare, cum, de fapt, au început să îi pară toate lucrurile din jur. Îi apăruse groaza că va creşte şi va duce o existenţă monotonă, ca a părinţilor săi, ca a tuturor oamenilor pe care îi cunoştea. Somn, serviciu, gătit, masă, discuţii, lecturi, plimbări, muzică, dans şi cam atât. Toate acestea îi erau plăcute, cu excepţia serviciului care trebuia să fie ceva ca şi şcoala, dar nu le vedea nicio măreţie şi nu le putea da un sens final.

–          Şi pentru ce faceţi toate acestea?

–          Pentru tine! Ca să ai tu tot ce îţi trebuie!

E drept, se bucura de toate, dar un gol se adâncea în inima sa: nu desluşea cum pot să îl ajute să îl câştige pe Dumnezeu.

Încercase să afle răspunsurile de la preotul cu care făcea orele de religie la şcoală, dar acesta nu reuşise să-i câştige încrederea. Îi lăsa impresia că este prea preocupat de lumea aceasta şi că răspunde mereu din cele citite şi nu din ceea ce a experimentat personal. Ar fi vrut să audă ce a trăit el, preotul, împreună cu Dumnezeu, cum a simţit el iubirea Lui, doar aşa i-ar fi putut câştiga încrederea. Singura nădejde îi rămăsese ca Dumnezeu să vină în inima sa şi să-i răspundă direct la toate nelămuririle sale.

IV. Cum voi înţelege?

Chiar dacă nu reuşise să răspundă nici celor mai puţin subtile frământări ale sale, chiar dacă nu îi câştigase deloc încrederea, preotul ce îi vorbea la şcoală despre Dumnezeu i-a aşezat în chip minunat în suflet convingerea că Biblia conţine cuvinte al căror conţinut Îi aparţine în întregime lui Dumnezeu, deşi fuseseră spuse şi scrise de oameni.

Nu avea însă curajul de a începe să citească. Înima nu îi era pregătită pentru o atât de mare bucurie. S-a rugat mult ca inima să i se liniştească şi, până la urmă… „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.” Apoi a făcut şi iarăşi a făcut.

A fost dezamăgit. Păi, înainte să fi făcut cerul şi pământul, nu mai făcuse nimic Dumnezeu? Şi cum de I-a venit dintr-odată, aşa, să facă cerul şi pământul? În plus, el dorea să ştie ce trebuia să facă el, pentru a fi fericit, pentru a simţi iubirea Lui, nu ce a făcut Dumnezeu. A trecut peste aceste răspunsuri neprimite, dar, mai departe, lectura părea a-i aduce amănunte obositoare, lucruri ce nu lăsau impresia că ar avea vreo legătură cu frământările lui. Şi era o carte atât de groasă! A deschis-o ceva mai departe şi a văzut că era vorba de multe evenimente şi personaje, regi, războaie, intrigi ce se succedau fără a-i răspunde în vreun fel la ceea ce dorea el să afle. Şi-a dat seama că nu va afla curând răspunsurile dorite. Convingerea că ele se aflau în Biblie i-a rămas, dar îi devenise tot aşa de limpede că singur nu va putea ajunge la ele. Era prea mult de citit, de studiat şi lucrurile erau prezentate atât de nesistematic în planul ideilor, deşi urmăreau un fir cronologic impresionant: „În anul al treilea al domniei lui…” În plus, de unde va avea siguranţa că a înţeles aşa cum trebuie?!

V. Lumina cea adevărată

Mai rămăsese în biblioteca din camera lui o singură carte pe care nu o deschisese. Era o carte cu un format mic, de un albastru palid, ce nu ţi-ar fi atras niciodată atenţia. Ştia că este o carte de rugăciuni şi se mirase, de fiecare dată când privirea i se oprise asupra sa, de grosimea ei impresionantă. A decis într-o clipă să abandoneze total studiul Bibliei şi să se roage până ce Dumnezeu va veni în inima lui şi îi va răspunde direct la tot ce dorea să Îl întrebe. Era hotărât de acum ca toată ziua să nu facă altceva decât să înveţe pentru la şcoală şi să se roage. Deşi părea o hotărâre extremă şi născută dintr-un fel de revoltă, de fapt îşi spusese cu linişte şi cu bucurie aceste lucruri. Îi plăcea mult să se roage şi, cel puţin pentru moment, părea a fi singura modalitate de a-L câştiga pe Dumnezeu.

Dar de ce simţise acum nevoia de a se ruga cu cuvintele altora? E adevărat că nu ştia decât două rugăciuni, însă acestea îi fuseseră mai mult decât suficiente. „Tatăl nostru” îl învăţase încă de când era foarte mic, pe când trebuia să îl spună de fiecare dată când mergea să mănânce în vizită la finii bunicilor. La aceasta, mai adăugase „Iisuse, Iisuse, Iisuse, iubire, iubire, iubire.”, o rugăciune pe care o aflase de la nişte oameni foarte dragi, care îi păruseră a fi cel mai aproape de Dumnezeu dintre toţi pe care îi întâlnise, dar care credeau şi lucruri despre care el era sigur că nu sunt adevărate, cum ar fi acela că Dumnezeu ar fi avut mai mulţi Fii. Asta nu ar fi putut-o crede niciodată, inima lui nu ştia decât pe Iisus Hristos, iar o asemenea bazaconie nu mai auzise niciodată la nimeni.

 Îi erau aşa dragi, pentru că îi dăduseră convingerea că sufletul ce arde de iubirea divină nu mai putea fi interesat de iubirea trupească. Simţea că Dumnezeu binecuvintează căsătoria, din dragostea pe care o primise de la părinţii săi, dar, în acelaşi timp, trăia sentimentul şi că cei care ard de iubirea divină sunt răpiţi cu totul de ea.

Tot ei îi arătaseră că nu poţi fi cu adevărat liber până ce nu poţi dărui tot ceea ce ai. Acei oameni ar fi dăruit oricând orice fără să le pară rău de nimic. Pentru ei, nimic din cele materiale nu mai avea importanţă. Dacă ar fi cerut ceasul de la mâna unuia dintre ei, l-ar fi primit însoţit de zâmbete. Aţi crede, poate, că erau călugări; dar, nu. Erau oameni ce se arătau a fi cu totul obişnuiţi, doar că se lepădaseră de iubirea celor materiale. Sau poate că nu erau aşa, dar Dumnezeu îi dăduse lui să vadă în acest fel. Inima i s-a încredinţat că nu poţi fi liber şi nu eşti îndreptăţit să vorbeşti de iubire decât după ce te poţi lipsi bucuros de orice lucru din lumea aceasta, dar, mai ales, că Dumnezeu te va încredinţa cu atât mai mult de iubirea Sa, cu cât şi tu îi vei încredinţa pe cei din jurul tău de a ta. Şi cum să îi încredinţezi mai bine decât oferindu-le orice ţi-ar cere cu zâmbetul pe buze, arătându-le dragostea ta şi credinţa că Dumnezeu îţi va răsplăti umplându-ţi inima de bucurie şi mai multă?!

 Singura explicaţie pentru dorinţa de a se ruga cu cuvintele altora era nevoia de a fi sigur că nu Îi cere lui Dumnezeu lucruri pe care El, de fapt, nu doreşte să i le dăruiască şi că I se adresează cu smerenia cuvenită, şi aceasta pentru că o sfială sfântă îi stăpânea sufletul: nu dorea să supere cu nimic Persoana ce îi copleşea inima cu iubirea sa. O asemenea siguraţă, nu i-o puteau da decât cuvintele prin care sfinţii, oamenii care Îl aveau pe Dumnezeu în suflet, îşi revărsaseră inima în rugăciune.

A citit rugăciunile de dimineaţă şi i-au plăcut mult. Putea, de acum, să vorbească cu îngerul său păzitor fără a spune acea rugăciune care îl nemulţumise când era mic, „Înger îngeraşul meu”, dar a cărei frumuşeţe şi valoare avea să o descopere nu mult după aceasta.

Mai erau apoi cererile atât de scurte ale Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care le spunea parcă dintr-o răsuflare, deşi erau foarte multe; dar bucuria cea mai mare i-a adus-o rugăciunea ce l-a încredinţat pentru totdeauna că Hristos Se face cunoscut şi le umple inimile de bucurie tuturor celor ce se apropie de El, indiferent cât de neputincioşi ori de neştiutori ar fi ei:

Hristoase, Lumina cea adevărată, Care luminezi şi sfinţeşti pe tot omul ce vine în lume, să se însemneze peste noi lumina feţei Tale, ca într-însa să vedem lumina cea neapropiată.

„Dacă scrie pe tot omul, înseamnă că e vorba şi de mine, şi de oricine!”, îşi spusese liniştit şi bucuros. „Întotdeauna când mă mai apucă teama ori tristeţea că Dumnezeu nu vrea să mi se descopere, voi spune rugăciunea aceasta.”

Rugăciunile de seară îi arătau precis ce nu doreşte Dumnezeu să facă oamenii şi asta l-a încântat. Începuse să primească răspuns la ceea ce îl interesa. Îl bucura îndeosebi că Dumnezeu este Unul al inimii şi că El  nu se rezumă la fapte exterioare. Îndeosebi, i se părea că i se potrivesc cuvintele „sau frumuseţe străină am văzut şi cu dânsa mi-am rănit inima”. De atâtea ori, se uitase la frumuseţea colegelor sale de clasă cu „pofta satanei” şi îşi rănise inima! Iar în final, rugăciunile către Preacurata Maică a lui Dumnezeu, pe care sufletul său o cinstea atât de mult, pentru că ea fusese întotdeauna pură nu doar în exterior.

VI. Să învieze Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui

Îşi puse în minte ca dimineaţa şi seara să citească rugăciunile din carte, iar în restul timpului să spună rugăciunea „Iisuse, Iisuse, Iisuse, iubire, iubire, iubire”. Seara şi dimineaţa, cerea iertarea păcatelor şi mila lui Dumnezeu, iar în restul timpului, se ruga ca inima să i se umple de bucuria iubirii divine. Şi Dumnezeu a răspuns imediat. Uneori, chiar la şcoală fiind, îl cuprindea o bucurie aşa de mare, încât îi venea să strige tuturor colegilor despre minunea pe care Dumnezeu o lucra în inima sa. Cum nu a avut curajul să facă aceasta, a ales un alt mod de a-şi elibera sentimentele atât de puternice: fredona, ca pentru sine, fragmente din lucrările sublime compuse de Mozart.

Toate au fost frumoase şi liniştite până într-o seară când, în timp ce citea rugăciunile, a simţit o prezenţă străină, ce îl ameninţa. ŞTIA că este diavolul. Acesta îi transmitea într-un mod ciudat că, dacă va mai continua să citească rugăciunile, va pune stăpânire asupra lui. Era un nonses, dar frica nu îl mai lăsa să se gândească la aceasta. Totuşi, nu s-a oprit până nu a terminat de citit, iar apoi s-a ascuns sub plapuma rece, rugându-se ca Dumnezeu să îl păzească. Aşa a adormit.

A doua zi, lucrurile au decurs normal, chiar dacă îi tot revenea gândul că va trebui să îl înfrunte seara pe diavol. Era hotărât să se roage până când Dumnezeu îl va alunga. Pe măsură ce seara se apropia, curajul parcă îi devenea tot mai mic. A căutat o cale de mijloc. Şi-a pus în minte să citească rugăciunile, dar apoi să nu îl mai înfrunte pe diavol, ci să se culce. Numai că acesta s-a arătat a fi şi el foarte hotărât şi a crescut ameninţările în intensitate, în aşa măsură încât, acum, îi era frică să adoarmă. Ascuns sub plapumă, a început să spună „Tatăl nostru” şi, după ceva vreme, a început un vis. Un vis de care parcă era conştient şi în care simţea că îşi joacă soarta veşnică. Se afla într-un palat frumos, dar care, deşi fusese al lui şi ar fi trebuit să fie al lui, acum era sub stăpâirea diavolului. Acesta a început să ameninţe că îi va lua sufletul, că îl va poseda, ceea ce l-a făcut să caute scăpare prin fugă. Era însă o cursă inegală şi a înţeles repede că avea să fie prins, aşa că, ajungând într-o sală mare a palatului, ce părea a fi fost folosită cu multă vreme în urmă pentru recepţii, s-a aşezat în genunchi şi a început să spună „Tatăl nostru”. Pe măsură ce rostea fiecare cuvânt, palatul începea să se dărâme. Coloane şi pietre imense cădeau pe lângă el şi, deşi în mod normal ar fi trebuit să fie acoperit sub ruine, era sigur că va rămâne nevătămat. Aşa a şi fost, diavolul a fost nevoit să fugă, iar el s-a trezit rostind rugăciunea. Dumnezeu îi descoperise astfel taina creaţiei căzute sub stăpânirea diavolului şi că doar fiind capabil să renunţe la dorinţa de a o stăpâni, de a o avea, putea să ajungă să Îl îmbrăţişeze pe Dumnezeu. S-a trezit liniştit, plin de curajul pe care ţi-l dă orice bătălie câştigată, având siguranţa că diavolul nu avea să îl mai viziteze şi că va încerca, probabil, mai mult să îl înşele decât să îl înspăimânte.

VII. În duh şi în adevăr

Bucuria venită din rugăciune a continuat o bună bucată de vreme însă apoi i-a apărut teama că îl va pierde pe Dumnezeu, pentru că nu cunoaşte Adevărul. Înţelegea că Dumnezeu este iubire şi că El trebuie cunoscut şi trăit ca iubire, dar tot Dumnezeu trebuia să fie şi Unicul şi Ultimul Adevăr. Sau, altfel spus, El era bucuria sufletului său, dar trebuia să devină şi Siguranţa deplină. Dacă ar fi citit atunci în Scriptură cuvântul că închinătorii lui Dumnezeu trebuie să I se închine „în duh şi în adevăr” nu ar fi descoperit nimic nou, ci doar confirmarea sentimentelor sale.

A început să caute prin librării cărţi despre Dumnezeu şi a constat că acestea nu erau doar ortodoxe. Deşi în străfundul sufletului său simţea că ortodoxia trebuie să  fie credinţa cea mai aproape de Adevăr, i-a apărut întrebarea dacă nu cumva şi ea conţinea anumite erori.

VIII. Cea mai sfântă între fecioare

A citit hulele pe care unii, ce se pretindeau a fi creştini, le aduceau Fecioarei Maria, Mamei lui Iisus. Îi părea de necrezut nesimţirea sufletească de care puteau da dovadă asemenea oameni. Lucrurile erau atât de simple şi le simţea atât de clar! Iisus era Dumnezeu, dar era şi Om. Fusese copil ca şi el şi avusese o mamă. Şi nu o mamă oarecare, ci o fecioară, cea mai curată fecioară pe care întreg neamul omenesc reuşise să I-o aducă în dar lui Dumnezeu.

Dar să spunem că ei nu pricepeau aceasta. Pentru a nu gândi şi a nu face asemenea afirmaţii, ar fi trebuit să le fie suficient să îşi aducă în minte şi în inimă propriile mame şi să rememoreze durerea sufletească pe care au simţit-o când acestea au fost jignite, chiar dacă au fost acuzate pe drept, ceea ce, în ceea ce o priveşte pe „cea mai sfântă între fecioare”, nu era cazul. Cum îşi puteau ei, oare, imagina că ea fusese o femeie oarecare? Şi cum puteau gândi că o fecioară ce devine locaş al lui Dumnezeu se mai poate gândi apoi la relaţii trupeşti? Îi era clar că cei care o defăimau nu cunoaşteau nimic din tainele iubirii divine.

IX. Suitu-Te-ai pe Cruce, Hristoase Dumnezeule

Cu toate acestea, a continuat să citească scrierile eterodocşilor, gândind că, în anumite puncte, ar fi putut avea dreptate, iar învăţătura ortodoxă să fie greşită şi, altfel, a ajuns la o taină ce îi părea de neînţeles… Crucea.

Nu cu  mult timp în urmă, părinţii îi făcuseră cadou o cruce de aur pe care nu o mai dăduse jos de la gât. Cum de îşi alese Dumnezeu ca semn de biruinţă unealta prin care fusese chinuit, prin care primise moartea şi care era destinată tâlharilor? Îi părea ilogic faptul ca cineva să se laude cu victoria vrăjmaşilor asupra lui. Ştia afirmaţia preoţilor că, de fapt, Iisus a învins, pentru că a înviat, dar această explicaţie era nemulţumitoare. Până la urmă, crucea, cel puţin pentru el, aducea aminte de o bătălie pierdută, chiar dacă, în final, vrăjmaşii fuseseră învinşi. Cu toate acestea, simţea că Ortodoxia trebuie să aibă dreptate, dar nu avea niciun argument logic. Aşa că… a hotărât să îşi arate curajul şi înaintea lui Dumnezeu, nu doar în faţa diavolului. A vrut să fie consecvent cu opiniile lui şi a hotărât că, până când nu va înţelege de ce crucea este semn de biruinţă, să renunţe la o a mai purta. Era un semn de mare curaj şi în faţa oamenilor, nu doar a lui Dumnezeu. Îi era limpede că părinţii săi se vor supăra când vor constata că nu mai poartă crucea pe care i-o făcuseră cadou. Nu dorea însă să facă nimic ca un rob. Ori îmi explicaţi, cu argumente ce nu pot fi respinse, de ce trebuie purtată crucea, ori nu o mai port.

După puţin timp, a putut fi văzut iarăşi cu crucea la gât. Ce se întâmplase oare? Ce îi fusese, oare, înfrântă – mintea sau inima?

De fapt, nu fusese înfrânt, ci fusese convins şi aceasta, doar cu câteva cuvinte pe care, în chip minunat, le-a auzit rostite de preot în timpul slujbei de duminică dimineaţa: „ci mai degrabă de bună voie”. Aşadar, Iisus nu fusese înfrânt, pentru că ar fi putut uşor să evite lupta sau chiar să îşi zdrobească adversarii apelând la legiunile de îngeri pe care Tatăl le-ar fi putut trimite în apărarea Sa, ci, fără ca adversarii Săi să îşi dea seama, El Îşi dorise să fie înfrânt, de fapt: să împlinească o jertfă absolut necesară, pentru ca noi să putem ajunge la fericirea veşnică. Prin urmare, da, din punctul de vedere al chinuitorilor şi al spectatorilor, crucea era o unealtă de tortură, pentru că ei nu cunoşteau gândul lui Iisus şi nici puterea Lui. Pentru El însă şi pentru cei care I-au aflat gândul şi puterea, ea este altarul pe care alesese să Se aducă jertfă, spre fericirea noastră, a tuturor. Înţelegerea tainei ţine de poziţia din care vrei să priveşti crucea: ca Unul care abia aştepţi să Te urci pe ea, pentru a aduce iubirea divină în inima tuturor sau ca un spectator ce nu a prins tainicul început, atunci când Iisus a hotărât să Se aducă jetfă de bună voie.  Da, Dumnezeu a prierdut bătălia atunci pe cruce, dar a pierdut-o, pentru că a vrut iar crucea a devenit astfel altar de jertfă. Cu puterea ei, ea mă apără, îmi aminteşte şi mă ajută să mă aduc şi eu jertfă şi tot ea îmi va fi martoră şi semn al biruinţei după înviere. Semnele suferinţei sunt cele care vor închide pentru totdeauna gura diavolului şi a oamenilor cârtitori, defăimători: Hristos a luptat şi a învins DREPT! Puterea Lui nemărginită nu s-a manifestat pe Cruce decât ca putere de a iubi; răbdare şi smerenie. A luptat cu arme cu care poate lupta tot omul, ca în plida în care înteleptul, fiind ameninţat de împărat cu tăierea capului răspunde: „Împărate, tu nu te gândeşti, oare, că eu pot răbda?”

X. Jurnalul Fericirii

Apoi, a fost întâlnirea minunată cu părintele Nicolae Steinhardt, prin intermediul cărţilor sale „Jurnalul Fericirii” şi „Dăruind vei dobândi”.

Nu putea spune cum, dar toate îi păreau vrednice de crezare şi au statornicit în el convingerea că Ortodoxia e calea cea adevărată. Dincolo de logica imbatabilă a susţinerilor părintelui Nicolae şi de vastitatea culturală ce îi permitea să se exprime atât de cuceritor şi de neaşteptat, ceea ce te convingea era sentimentul că îţi vorbeşte un om care a îndrăznit să spună oricând şi oricui, fără frică, ceea ce era drept să fie spus. O linişte profundă şi o bucurie calmă îţi cuprindeau sufletul, simţind cum se apropie de el, cel pentru care demnităţile lumeşti nu aveau nici o valoare. Pentru el, aveai valoare doar în măsura în care Îl iubeai pe Hristos şi îţi iubeai semenii. Pe patriarh ori pe unul dintre cei mici, l-ar fi mustrat cu aceeaşi dârzenie, dacă se făceau vrednici de certare. Te îmbrăţişa un om care Îl avea pe Hristos în sufletul său şi pentru care Hristos –  Iubirea, Adevărul şi Libertatea – erau TOTUL.

Şi mai simţeai un lucru extrem de important, un lucru pe care atât de rar îl simţi în preajma celor ce au o anumită demnitate ori autoritate: că poţi să îi spui orice, că acceptă să fie mustrat oricând şi de oricine, fără a se simţi jenat, fără a păstra ranchiună, ba chiar bucurându-se că poate urca, prin acea mustrare, mai mult spre Adevăr şi spre Libertate.

Şi aşa băieţelul nostru a ajuns un adolescent hotărât să lupte pentru fericirea sa şi a celor dragi, bine înţelegând că nu a şti, ci a face înseamnă a ajunge.

Siluan Popescu

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Dreapta credinta (Dogmatica), TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Eu sunt mic, Tu fă-mă mare!

  1. Pingback: Eu sunt mic, Tu fă-mă mare! « Invitaţie la Ortodoxie

  2. Pingback: Eu sunt mic, Tu fă-mă mare! | CUVÂNT ORTODOX

  3. Cristian zice:

    Frumos! Iar cartile amintite, ale lui Steinhardt sunt superbe. Va pot confirma, ca la randul meu, datorita unui evreu (nu-i amintesc originea datorita vreunui resentiment, din contra!) convertit am inteles ce presupune calitatea de crestin…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s