Naşterea Domnului Iisus (Proloage în versuri)

La început era Cuvântul…

 La început, era Cuvântul şi era la Dumnezeu;

Dumnezeu era Cuvântul Ce fusese-n El mereu –

Prin El, toate sunt făcute dintre câte s-au făcut

Şi, fără de El, nimica n-are-n lume început.

Viaţă era întru Dânsul şi era lumină ea,

Ce se pogorâse tainic în omul de tină grea:

Viaţa Lui era lumina omului din duh şi lut

Şi-ntunericul, pe dânsa s-o cuprindă, n-a putut.

Era, deci, Cuvântul Viaţa omului de pe pământ

Şi ea strălucea într-însul, luminând în Duhul Sfânt;

Dar lumea, care cu totul prin Cuvântul s-a făcut,

Când El a venit în lume, lumea nu L-a cunoscut.

A venit întru a Sale, chip de rob smerit luând,

De a Sa dumnezeire deşertat, în iesle stând,

Întrupat într-o fărâmă, Cel ce e nemărginit –

Dar ai Săi n-au vrut Lumina şi pe El nu L-au primit.

Iar Cuvântul, la plinirea vremii, trup ni S-a făcut

Şi, sălăşluit în lume, slava Lui noi am văzut

Ce nu are-asemănare, plin de adevăr şi har

Ca Unul-Născut din Tatăl, omului adus în Dar.

Dintr-a Lui deplinătate, noi cu toţii am luat

Şi har peste har, dintr-Însul, ni s-a tot adăugat,

Fi’ndcă Legea ce prin Moise a fost dată s-a-mpinit

Prin Iisus Hristos, în lume când cu trupul a venit.

Oare cine vreodată pe Dumnezeu L-a văzut?

Fiul, Cel Născut din Tatăl, ni L-a făcut cunoscut,

Cel Care, venind în lume, a rămas în sânul Lui,

Îmbrăcat în trupul tinei, făcând voia Tatălui.

O iubire ca aceasta Domnul pentru noi avu,

Că-n pământul strâmtei tine, El întreg Se încăpu

Şi, luând asupră-Şi crucea omului îngreuiat,

A răpus în trupul ţăr’nei al întregii lumi păcat.

***

Bucură-te azi, Fecioară

“Bucură-te azi, Fecioară, Domnul Slavei a găsit

El cu cale omenirea s-o scoată de sub blestem

Făcând casă rugăciunii şi, în trupul tău, un schit

Unde, întrupat Stăpânul locuind, diavoli se tem!”

Astfel a grăit cuvântul Arhanghelul Sfânt. Trimis

A fost el către Maria, unde Domnul cunoştea

Că primit va fi de dânsa şi-mplinit cuvântul zis

În Scriptură, pentru omul ce căzuse-n vină grea.

“Iată, roaba sunt, smerită, a Domnului cel slăvit!”

A grăit Sfânta Fecioară, primind a da trup de lut

Din pământul tinei sale, Domnului. Şi fericit

A fost duhul ei în ceasul când minunea s-a făcut.

Că-ntrupându-se dintr-însa, Bunul nostru Domn Iisus

S-a făcut pe Sine Însuşi Om cu totu-adevărat

Şi, când S-a născut în iesle, mântuire ne-a adus

Iar blestemul pus pe umeri lui Adam – s-a dezlegat.

***

Cel ce Dumnezeu ne eşti

 Cel ce Dumnezeu ne eşti,

Cum voit-ai să primeşti

Prunc de Om să ni Te faci

Şi-n pământ să Te îmbraci?

Tu, ce nu poţi fi-ncăput,

Cum primit-ai trup de lut

Să îl porţi asupra Ta,

Îmbrăcat în tina grea?

Cum Te-ai fost încătuşat

În pământul strâmtorat,

Ca, în lutul orb şi mut,

Să pui vieţii început?

Cum Ţi-ai strâns lumina sfântă

În hăinuţa asta strâmtă

Şi, în iesle, cum ai stat,

Preaslăvite Împărat?

Cum Te-ai coborât aşa,

Să Te-ating cu mâna mea

Şi cum pasul l-ai făcut

Cu măsura mea de lut?

Trup de om ai îmbrăcat

Precum ştii, preaminunat

Şi sărman ai vrut să fii

Cel Care, peste stihii,

Stăpâneşti poruncitor;

Iar sub sfântu-Ţi omofor,

Lumea vii să o aduni

Dintr-a pierderii genuni.

***

Gem astăzi stihiile lumii

 Gem astăzi stihiile lumii

Şi iadul scrâşneşte rănit,

Că-n trup de pământ ai venit

Şi-n temniţa strâmtă a humii

Cuprins, cum pricepere nu mi-i

Să ştiu, să Te naşti ai voit.

Se-ncântă azi cerul cu îngeri:

Smerit în pământ încăput,

Tu, Care pământu-ai făcut,

În valea amarelor plângeri,

Venit-ai să suferi, să sângeri –

Sub dragostea Ta ca un scut.

Iisuse, Stăpâne Preabune,

În inimi, ca-n iesle cândva,

Coboră, spre a Te-ntrupa

Şi-n ţărâna noastră, anume,

Iubirea Ta sfântă s-adune

Pe om din risipa lui rea.

În noi îmbrăcat ca-ntr-o haină,

Te poartă prin lume smerit

Să vindeci, precum ai venit,

Zidirea rănită şi-o cheamă

La Cina adusă în Taină,

În care petreci Răstignit.

Ţi-e plânsul ascuns în iubire,

Ţi-e glasul tăcut aşteptând

Mereu răbdător până când

O geană ivită subţire

Din dragostea Ta peste fire

Va-nvinge în om luminând.

Şi raza aceasta de viaţă,

Pe calea iubirii de sus,

Să vindece omul răpus

De patima tinei – povaţă

Va da tuturor spre Iisus

Prin marea de neguri şi ceaţă.

***

E tot ce vreau…

 E tot ce vreau – să fiu aici:

La Masa Cinei Tale

Când într-al inimi-mi prichici

Mi Te aduci în cale

Şi mi Te dai cu-atâta dor,

Deşi-s nimic. Eu însămi

În Tine,tainic mă cobor

Uimit. Şi tina plânsă-mi

E ca un vad de ape azi,

Când mă afunzi în Tine

Şi-n inima-mi rănită-mi arzi,

Întreg ascuns în mine.

***

Cum pot, Doamne?

 Cum pot, Doamne, să nu fiu

Straşnic dor arzând de viu,

Când Tu vii într-un Potir;

Şi-ntr-o lacrimă de mir

Din Sângele-Ţi rubiniu,

Mi Te dai întreg, de viu?

Cum pot, Doamne, să nu ard,

Când o lacrimă de nard

Te-a-ncăput cu totu-n ea

Şi-am gustat dulceaţa Ta

Care n-are, până-n veac,

Nici pieire şi nici leac?

Şi cum pot să nu doresc

În Tine să mă topesc

Precum picurul de apă

În marea care-l adapă,

Când Ţi-e sângele curat

Într-al meu – îngemănat?

Dianora Ioana

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Poezie religioasa. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s