„Toţi oamenii sunt muritori” sau Beauvoir la limită

Hotărât lucru, nu-mi place Simone de Beavoir. Ştiu că este existenţialistă într-o manieră care o apropie mai curând de Albert Camus decât de iubitul ei Jean Paul Sartre, ceea ce nu poate s-o facă decât să crească în ochii mei, şi că este mămica feminismului francez, autoarea „Bibliei” curentului, „Al doilea sex”, pe care, de altfel, nu am citit-o. Ştiu, de asemenea, că s-a născut la 9 ianuarie 1908 şi mi-a plăcut foarte mult primul ei roman, „Invitata”. Sau poate că nu mi-a plăcut, dar m-a impresionat puternic.

„Invitata” este povestea unui cuplu vechi şi stabil de profesori universitari ce, la un moment dat, primeşte în sânul său o intrusă, o studentă. O tânără care, pe parcurs, se dovedeşte a fi contrariul a tot ce Francoise, doamna alter-ego a Simonei de Beauvoir, priveşte ca fiind propria ei persoană. Xavière este, cum ar spune un „preşedinte american” întruchiparea a tot ceea ce Francoise şi-a petrecut viaţa contrazicând, din punct de vedere moral, ideatic, emoţional. Iar Pierre, partenerul ei, o preferă Francoisei. Este evident, dar a fost şocant pentru mine, la lectură, faptul că Francoise ajunge să-şi dorească s-o omoare pe Xavière. „Dacă ea există, eu nu exist.” Dacă omul pe care-l iubesc iubeşte, deci adoptă, imaginea aceasta, a tot ceea ce eu refuz să cred şi refuz să fiu, înseamnă că ea, „celălalt”, este moartea mea. Nu voi ceda. Voi fi eu, înainte, moartea ei.

Nici gândul nici sentimentul nu sunt lăudabile, dar mi s-au părut juste şi, din acest motiv, zguduitoare. Apoi am descoperit „Toţi oamenii sunt muritori”. Această carte nu este tipică nici pentru stilul autoarei nici pentru ideile ei şi are în centru un erou-negaţie. Un erou care reprezintă „reversul” personajului beauvoirian cu care ne-am obişnuit; anume – „nemuritorul”.

M-am întrebat de ce a avut autoarea nevoie să folosească nemurirea printre oameni ca metaforă. Ce vrea să demonstreze făcându-l pe contele Fosca un „jidov rătăcitor”. Nu ştiu sigur ce a urmărit, cert este că nemuritorul Fosca are, pe tot parcursul cărţii, darul de a ucide sensul acţiunilor tuturor muritorilor care îl iubesc sau care îi sunt alături pur şi simplu în virtutea circumstanţelor. Este aproape ca şi când scriitoarea ar vrea să probeze, prin prezenţa lui, teza deşertăciunii oricărei încercări omeneşti de a fi, prin sine, mai mult decât este omul în realitate. Desigur mi s-a părut absurdă dorinţa tânărului Antonio Fosca, de a fi Carmona mai puternică decât Geneva, dar mi s-a părut perfect justificat şi minunat idealul lui Carlier de a găsi drumul spre China şi de a face o hartă cu toate zonele geografice necunoscute de oameni până la el. De ce, atunci, prezenţa nemuritorului lângă ambii are calitatea de a le face gesturile să pară inutile şi şterse, năzuinţele – ridicole?

Tânăra actriţă ambiţioasă Régine îl întâlneşte pe Fosca în secolul XX, adică la vreo 600 de ani după naşterea lui, şi speră că, făcâdu-se iubită de el, va avea nemurirea numelui; cineva îşi va aminti peste secole rolurile ei, mai bine jucate decât vreodată înainte. Este nevoie ca Fosca să-i istorisească trecerea lui prin toate momentele istorice de seamă şi pe lângă toţi participanţii la aceste momente pentru ca ea să realizeze, în cele din urmă, că nu este decât un fir de iarbă, pe lângă alte, nenumărate fire de iarbă şi că, în faţa nemuririi lui, orice acţiune este măruntă. Fosca o preferă Réginei pe asistenta ei, Annie, care îi face actriţei clătite, îi spală geamurile şi îi croşetează fulare. Fosca alege gesturile mici, tăcerile lungi şi mâncarea gustoasă în locul oricărei tentaţii a „gloriei”, în privinţa căreia a avut mai mult de jumătate de secol, vreo două revoluţii şi mai multe războaie, ca să se lămurească.

Perspectiva lui rămâne însă neliniştitoare şi nedumeritoare (pentru mine, în orice caz). Deşi scopul autoarei pare limpede (dorinţa de a aşeza acţiunile umane în scara justă) găsesc provocatoare ideea de a opune viziunii Fosca o perspectivă a muritorilor care nu se gândesc la nemurire pe pământ, ci numai la… harta spre China, la libertatea şi frumuseţea de aici, şi la definirea propriilor acţiuni cu ajutorul faptelor şi simţirilor celorlalţi muritori ce ne înconjoară. Acţiunile oamenilor nu sunt nici finite, nici infinite, ci doar… nedefinite, fără raportarea constantă şi iubitoare la semeni.

Ioana Tătaru

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s