Întrebarea despre Iisus Hristos ar trebui să fie pâinea zilnică a fiecărui om: teolog, filosof sau om simplu. Cu toate acestea, El rămâne pentru cei mai mulţi un Întemeietor religios venerabil sau un Dumnezeu suveran şi depărtat şi nu un contemporan: necreştinilor un străin, iar creştinilor prea cunoscut şi incapabil de nou. Creştinul s-a obişnuit cu El şi i se pare că s-a demonetizat. Într-adevăr Fiinţa, Adevărul şi Persoana pot apărea tocite sau demonetizate atunci când nu mai sunt înţelese. De altfel, El însuşi a prevăzut această tragedie, prin cuvintele: „Cel care va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea ea îl va strivi” (Matei 21, 44). Aceasta vrea să însemne că Iisus Hristos este întrebarea inevitabilă: oricât ar vrea să fugă omul de ea, nu reuşeşte să scape. El este întrebarea sinelui omului; fugind de El, fugi de tine: pentru că El este cel mai profund adevăr, adevărul lumii şi al tău, primul şi ultimul adevăr, adevărul în persoană, unicul necesar şi imperativ.
E drept că oamenii se străduiesc să fugă de Iisus Hristos, adică de Dumnezeul concret, apropiat şi imperativ. Lor le convine mai mult un Dumnezeu depărtat, pentru că e mai lejer şi mai puţin presant; fiind mai departe, avem loc să răsuflăm, avem spaţiu de manevră, putem să tratăm cu El şi chiar să-l mai cioplim după interesele noastre.
Dar Iisus Hristos este Cel-care-te-întâmpină-peste-tot, de care te loveşti vrând-nevrând; practic, peste tot unde te duci, dai de El. Pentru că oriunde e vorba de adevăr, de sinceritate, bine, frumos, efort, sacrificiu şi întâmpinare a celuilalt, oriunde e vorba de Dumnezeul concret, este vorba despre El. Numai El este adevărul concret pentru că numai El este Absolutul Personal, persoana absolută imediată şi presantă, alter-ego de care nu scapă nimeni; pe toţi îi incomodează pentru că pe toţi îi presează, toţi vor să scape şi totuşi n-are nimeni cum să scape. Dovada că nimeni nu scapă este faptul că orice om – fie că vrea, fie că nu vrea, fie că ştie, fie că nu ştie – se raportează de fapt la Adevăr ca la Persoana absolută şi răspunde astfel, vrând-nevrând lui Hristos. Nu există adevăr şi fiinţă decât în persoană, iar persoana e tot adevărul şi toată fiinţa. De aceea, a crede că nu te interesează, că nu Îl atingi, nu-L cunoşti sau Îl poţi evita pe Iisus Hristos este totuna cu a crede că poţi să te strecori prin viaţă ne-trăind.
Însă nu poţi să scapi de adevărul personal ca Persoană absolută, revendicatoare în chip imperativ. Căci adevărul şi esenţa oricărui om este nevoia, setea nesfârşită de a interpela şi a fi revendicat, de a chema şi a răspunde – concret şi imediat – la măsura absolutului personal. De aceea, orice om care nu fuge şi are curajul să se întâlnească cu sine, Îl va întâlni inevitabil pe Iisus Hristos.
va urma
Pr. prof. univ. dr. George Remete
CUVÂNT ORTODOX 