Adevărul despre Eminescu (4)

Cauzele mortii lui Eminescu

Ovidiu VUIA

Sursa: mihai-eminescu.ro

Multumesc pe aceasta cale dlui Sorin Nicolae, care la inceputul anului 1987 mi-a pus la dispozitie cartea drului Ion Nica, Eminescu, structura somato-psihica, aparuta in Bucuresti, anul 1972. De cand am terminat medicina si m’am dedicat studiului bolilor sistemului nervos, am fost sigur ca Eminescu nu a suferit de sifilis, si nu a avut paralizie generala progresiva.

Fiindca in tara nu publicam decat lucrari semnate de altii, deci am trait ca un sclav in epoca faraonilor, nu m’am putut gandi sa public o lucrare asupra acestui subiect. Am revenit asupra lui in exil, sensibilizat de opera lui G. Calinescu „Viata lui Mihai Eminescu” tradusa in germana, unde diagnosticul de sifilis era popularizat cu o indrazneala de neacceptat si inca intr’o limba straina.

Fara sa fi cunoscut cartea drului Ion Nica, in 1974, am trimis spre publicare articolul meu „Suferintele lui Eminescu” dlui Mirea de la Paris si a aparut in Discursul Contemporan, anul 1976. Ulterior, mama mea vitrega luand cunostinta de ideile mele, mi-a copiat unele fragmente din cartea drului Ion Nica, dar in mână cu textul ei integral nu am avut cartea pana acum.

Subliniez acest lucru deoarece cei ce vor citi lucrarile noastre in paralel, vor constata ca independent unul de altul, servind acelasi adevar stiintific, am ajuns la concluzii apropiate: Eu scriam ca Eminescu nu a avut o psihoza sifilitica cu substrat organic, ci o psihoza endogena fara acest substrat, pe cand Ion Nica conclude: „Asadar, Eminesnu a fost victima unui lues, pe care nici evolutia bolii si nici documentele nu-l atesta, si care n’a putut sta la baza unei paralizii generale pe care n’a avut-o, poetul prezentand in ultimii ani tabloul clinic al unei pseudo-paralizii si al psihozei maniaco-depresive clinice mixte”.

Trebue sa arat ca studiul lui Ion Nica este unul de inalta clasa, foarte bine documentat, dupa umila mea parere, se inscrie printre cele mai bune scrise pana acum, despre poetul Mihai Eminescu. Desigur, in mijocul preocuparilor sale sta analiza bolii marelui poet, pe care o descrie si o conduce cu inzestrarea unui ales psihiatru, adanc cunoscator al bolilor psihice, nu numai cum o vad contemporanii sai, ci si medicii de pe vremea lui Eminescu, merit ce îi confera o deosebita valoare. Dar cum se obisnuieste, marile calitati izvorasc tot atatea defecte, de fapt nu numai ale drului Ion Nica ci a psihiatrilor moderni in gneral, si asta fiindca descendentii lui Niss, Alzheime, Schoz sunt astazi complet departati de substratul morfologic al bolilor creierului. Datorita respectivelor slabiciuni, premisele si datele autorului nostru expuse atat de clar si coordonate in matca rezistenta a clarificaii obiectiv stiintifice la urma se pierd, mai bine spus se impotmolesc, intr’o delta de concluzii una mai discutabila decat alta. Poate ca speriat de perspectiva noului Eminescu, Ion Nica s’a grabit sa-si retuseze observatiile, ca sa nu intre in conflict cu cei ce vorbesc de „marea intunecime” a poetului de dupa 1883, de aceea si recurge la termenul de pseudoparalizie generala.

Poate ca de nu ar fi facut acest lucru, stapanii rosii nu i-ar fi publicat cartea. Nu pot sa stiu cu certitudine, de-aici oarecare confuzie venita in apararea literatilor, in continuare partizanii sifilisului castigat sau congenital al poetului (vezi G. Munteanu, P. Rezus si ceilalti).

Oricum, cei ce vor mai sustine o astfel de etiologie sifilitica, inclusiv paralizia generala, vor dovedi ori prostie, ori rea credinta, alegerea le sta la dispozitie. Nu mai are rost sa insist, chestiunea este dezbatuta pe larg de dr. Ion Nica si de mine in multe articole anterioare.

In ce priveste problema de fata, doresc sa o iau sistematic. La pagina 206, dr. Nica scrie ca „Examenul anatomopatologic al creierului lui Eminescu a evidentiat leziuni de meningo-encefalita difuza”. Iata o afirmatie scurta, dar cu taria unei bombe atomice, in stare sa-i arunce in aer intregul sistem findca asa ceva nu exista, dansul este victima unei grave, imposibile erori. Ne-o elucideaza mai incolo cand la pagina 326 citeaza unele informatii date de G. Marinescu asupra creierului poetului, multi ani mai tarziu: „Creierul mi s’a adus dela Institultul Sutu intr’o stare de descomunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvolutiunilor. Putrefactia era datorita faptului caldurii celei mari, probabil ca s’a scos prea tarziu dupa moarte… Creierul era in adevar voluminos, circumvolutiunile bogate si bine dezvoltate si prezenta ca leziuni microscopice o meningita localizata la lobulii anteriori… Din nenorocire creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am facut studiul istologic, ceea ce e o mare lacuna… Sarmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic, care, fie zis in treacat, nu stiu daca s’a facut in bune conditiuni altor literati distinsi cari ca si dansul au murit de paralizie generala (Nietzsche, Lenau, De Maupassant etc.).

Am mai scris-o; in textul publicat de Augustin Z. N. Pop s’a strcurat o greseala, probabil de tipar, fiindca nu e vorba de leziuni microscopice ci cum bine se citeste in fotocopia scrisorii publicata si ea alaturat, de mana savantului, macroscopice, adica cele vazute la examenul cu ochiul liber. De altfel in continuare lamureste lucrurile cu „nu am facut studiul histologic”, adica cel microscopic!

Descrierea macroscopica a meningitei localizate la nivelul lobulilor (corect lobilor) anteriori, corespunde unei leziuni nespecifice, mai ales cand, ca la Eminescu, nu insoteste o atrofie cerebrala, n’are nici o valoare diagnostica. Microscoic, meningita specifica sifilitica se carcterizeaza prin infiltratii inflamatorii plasmocitare, leziuni constante, insotite de endangeite si microgranulome gomoase, leziuni de care Marinescu ar fi pomenit daca le-ar fi vazut, dar asa ceva nu era posibil fara studiul istologic la microscop, neefectuat pe creierul poetului, din mare-mare neglijenta!!! De altfel dr. Ion Nica are curajul sa arate ca Marinescu, pe atunci la 26 de ani, un harnic incepator, nu a avut dreptate in pretractarile sale, dar spre regretul nostru nu o face decat pe jumatate: „Cel putin in cazul lui Nietzsche si Eminescu, G. Marinescu s’a inselat”.

Mai departe, astfel de ingrosari menigeale apar pe masa de autopsie foarte frecvent si sunt la fel de nespecifice ca simfizele pleurale, ele nu pot sta la baza, sub nici o forma, a bolii psihice evolutive prezentata de Eminescu.

Tocmai asa ceva cauta sa postuleze Ion Nica: pe datele anatomao-patologice macroscopice descrise de G. Marinescu, dar in nici un caz o meningoencefalita difuza, (oare textul nu a fost revazut de o mana criminala?) sustine existenta unei pseudo-paralizii generale, inlocuieste substratul organic al sifilisului cu cel provocat de alt agent si afirma: „Streptococul si nu treponema este numitorul comun al afectiunilor organice si (probabil) al mortii lui Eminescu”.

Ca sa nu-i declar parerile drept fanteziste, doar simplu nefondate, as aminti ca Ion Nica se refera la atacurile de reumatism din tinerete ale poetului, la ulcerele de pe picioare (nesifilitice, ectima infectioasa) si erizipelul din ultima luna cat si la o afectiune valvulara diagnosticata de drul internist Tomescu. Cea din urma nu a fost verificata anatomo-patologic, deci de la inceput cade, ca inexistenta.

Infectia streptococica reumatica nu da leziuni cronice cerebrale, cel putin ele nu sunt demonstrate, cu toate eforturile de a le evidentia zadarnice, mai ales ale unor autori belgieni si sovietici. Septicemia streptococica are o evolutie acuta, deci nu poate fi pusa in legatura cu boala cronica psihica a poetului, iar in ce priveste determinarile cerebrale din endocarditele lente (Osler) nu intra nici pe departe, in discutie.

Pentru aderentele menigeale, fibrotice, stabilizate, sechelare mai probabil, cum reiese din relatarea drului Nica au existat cauze destule, dintre ele citam otita cronica supurata, traumatismele cerebrale, daca nu cumva in copilarie o fi avut un sindrom meningeal, trecator, frecvent la o atare varsta.

Deci nu vad nici o legatura intre pseudo-paralizia generala adica fenomenele probabil dementiale din cursul ultimei internari (1889) si infectia streptococica.

Ca sa lamurim notiunile, iar suntem nevoiti sa ne intoarcem la medicina de pe vremea acelor ani. In cadrul psihozelor exista descrisa nebunia circulara, maniaco-depresiva, inclusiv schizofrenia, entitate nozologica izolata mult mai tarziu de Krepelin, numite si psihoze fara substrat organic (adica lipsite de modificari anatomo-patologice) deosebite de marea grupa a paraliziei generale progresive, psihoze acompaniate de tulburari sensitive, senzoriale si motorii. Afectiunea ultima era considerata a fi polietiologica, se credea ca juca un rol important, surmenajul psihic, alcolismul, sifilisul dar si alte infectiuni, pareri impartasite si de medicii lui Eminescu, diagnosticul de paralizie generala la ei nu era egal cu infectia luetica cum se va intampla dupa anul 1913 cand Noguchi evidentiaza spirocheta pallida in creierul paraliticilor. De atunci paralizia generala progresiva inseamna meningo-encefalita sifilitica, celelalte demente progresive poarta numele afectiunii cauzale, nu se mai uzeaza termenul de pseudo-paralizie generala si asta fiindca el nu spune mare lucru.

In anii lui 1880-1890, lucrurile se complicau deoarece si nebunia de tip ciclo-timic putea trece in dementa, numita secundara. Un astfel de caz este compozitorul Schumann, suferind de schizofrenie trecuta in dementa. Este inacceptabila teroria americanului Eliot Slater, indiferent pe ce inaltimi il pune drul Ion Nica, si anume Schumann ar fi desvoltat o paralizie generala sifilitica grefata pe tabloul unei psihoze endogene. In fond atrofia creierului constatata la autopsie poate tine de un creier constitutional mai mic, dar tot atat de bine daca ea este reala, pate sa corespunda unei atrofii presenile, tip Alzheimer de pilda. Eliot Slater ar mai putea fi dat ca un alt exemplu, de onorabil psihiatru modern, despartit flagrant de substratul anatomic al creierului.

In cazul lui Eminescu, asa zisa pseudo-paralizie generala cuprinde notele dementiale prezentate in cursul amului 1889, la ultima internare, cauzate de o noxa exogenă, deci ar fi vorba pe limbajul nostru de o encefalopatie supra-adaugata.
Ca sa ne lamurim vom cerceta din nou exceptionalele descrieri ale drului Ion Nica. Prima criza a lui Eminescu din 1883-1884 cand a fost internat la Dr. Sutu apoi la Ober Doebing langa Viena cat si recidiva din 1886-1887, internat la Manastirea Neamtului, institutul pentru alienati, corespund unei psihoze maniaco-depresive, in amandoua cazurile a parasit spitalul aproape complet restabilit, cu facultatile intelectuale normale. Lipsa fenomenelor dementiale si a celor organice nervoase, scrisul normal, fac cu usurinta diagnosticul diferential cu o paralizie generala progresiva sifilitica.

In 1887 zice autorul ca in tabloul bolii lui Eminescu au aparut o serie de fenomene dementiale, fapt ce-a permis medicilor din Iasi, Dr. Iuliano Bogdan (semnat doctor de Paris), Hynek, dar mai ales doctorului Francisc Iszac sa puna diagnosticul unei alienatii mentale provocata de gome sifilitice pe creier si la picioare, astfel ca incep un intempestiv tratament antisfilitic, cum se facea pe atunci, cu frictiuni de mercur, in doze enorme (cure de douazeci de frictiuni a patru grame de mercur, cand si o jumatate de gram poate sa aibe actiune daunatoare), cu efecte de-altfel nule in sifilisul nervos (oare de ce nu stia acest lucru doctorul Izsac?), dar cu urmari catastrofale toxice.

Doctorul Ion Nica semnaleaza cantitatea enorma de mercur administrata prin frictiuni si descrie la Eminescu in acei ani fenomene evidente de intoxicatie mercuriala ca hipersalivatie, tulburari urinare, olinevrita cu dureri in membre, de aceea iata judicioasele sale insemnari: „Este o recunoastere directa a influentei negative provocata de medicatia mecuriala, care realiza o intoxicatie cronica cu rezonanta cerebrala. Tulburarile psihice, ale starii de nutritie, leziunile renale (cu incontinenta urinara, pe care bolnavul o prezinta) constipatia, anemia si nevrita periferica, ce-l vor insoti de acum incolo, ne dau cetitudinea ca poetul a fost victima acestei intoxicatii mercuriale”. Sau in alt paragraf: „Supradozajul medicamentos a jucat un rol nefast in evolutia bolii poetului. De altfel, interesarea sistemului nervos central in intoxicatia cronica cu mecur explica modificarile de comportament, depresiune mintala, insomnie si cateodata halucinatii, care dupa cum stim au dominat tabloul simptomatic dupa 1887”.

Judecatile sunt atat de juste incat nu putem intelege de ce drul Ion Nica nu urmareste firul pana la capat si abordeaza un alt domeniu putin motivat, ca cel al infectiunii streptococice. (Oare nu a fost obligat sa o faca? Pe undeva se simte interventia unei a doua maini, ea conduce observatiile pe un drum gresit numai sa nu fie scos definitiv termenul paraliziei generale chiar si cu prefixul de pseudo. Ceva ne spune ca nu ne inselam deloc).

Dar sa mergem noi mai departe, doar iar sunt nevoit sa arat aici ca independent de drul Nica, am descris si eu la Eminescu semne de grava intoxicatie mercuriala, le-am publicat in alt articol, dar le redau acum intr’un scurt rezumat. Se stie ca in 1888 poetul are o revenire spectaculara, dar nu prin tratamentul drului Izsac, ci asa ca in anii 1884 sau 1887 datorita caracterului circular al bolii sale. Ne mira siguranta cu care doctorul Izsac a trecut peste diagnosticul doctorilor vienezi, fiind sigur ca-l va vindeca pe poet cu frictiunile sale masive de mercur si cu solutiile de iod. Desi inca din Renastere se stia, cum povesteste Benvenutto Cellini ca si-a tratat cu fumigatii de mercur boala galica, dar ca efectul privea doar stadiul primar sau secundar, mai putin pe cel tertiar si deloc sifilisul localizat cerebral.

In Martie 1889, Mihai Eminescu este internat in sanatoriul drului Sutu, de pe strada Plantelor din Bucuresti. Vlahuta vizitandu-l in spital, il gaseste comunicabil, pregatit sa scrie poezii. Cum reese din notele doctorului Vines, starea lui Eminescu s’a agravat in clinica, astfel ca i-a aparut o stare deliranta cu dureri in tot corpul, tremuraturi, incetinirea reflexelor pupilare (la internare, normale), tulburari grave sfincteriene, abolirea reflexelor osteo-tendinoase (la internare exagerate) toate simptome explicate dupa noi prin injectiile de mercur ce le primeste in clinica, fara rezultat asupra bolii psihice, dar cu grave efecte secundare.

Eminescu sub influenta tratamentului cu mercur, a facut o polinevrita si encefalopatie mercuriala. Astazi materialul oferit de drul Ion Nica vine sa dea un caracter si mai stiintific supozitiilor mele anterioare.
Si asa ajungem la cauza mortii poetului.

Nu avem de ce sa nu-l credem pe doctorul Vines si sa mai atribuim moartea lui Eminescu traumatismului cranian provocat de-o piatra asvarlita, in capul sau, de Petrache Poenaru. Dupa atatia ani, in 1926, de ce sa fi mintit internul de odinioara? El citeaza din notele sale ca in ziua de Joi 15 Iunie 1889 „Eminescu se aseaza pe pat si peste cateva minute cade intr’o sincopa si moare imediat”. Deci in amble versiuni asupra mortii lui Eminescu exista un accident si nu o urmare a „sifilisului” sau, cum vroia cu orice pret s’o demonstreze G. Calinescu.

Am impresia ca erizipelul respectiv era o eruptie medicamentoasa, din acestea verosimul sa fi avut la Botosani cand Harieta se bucura ca i se cruta fata, probabil ca i se intampla nu datorita frictiunilor de mercur, ci tocmai cand le lasa la o parte.

Consideram ca „rapirea” poetului de catre Veronica Micle la Bucuresti i-a prelungit viata, altfel Eminescu ar fi murit la Botosani sub actiunea terapiei, ordonate, cu mercur. Autopsia am vazut ca nu confirma endocardita, in schimb evidentiaza „o degenerescenta grasa a peretilor cordului, deveniti fraibili si galbeni, si prezenta unor placi intinse si proeminente atat la baza valvulelor aortice cat si pe fata interioara a aortei anterioare. In fine din partea hepatului si a rinichilor s’a observat asemenea o degenerescenta granulo-grasoasa considerabila”.

Daca modificarile la nivelul aortei apartin unei ateromatoze incipiente, deloc neobisnuite, rinichii albi cat si modificarile ficatului sunt caracteristice pentru o grava intoxicatie mercuriala.

Si ca sa ne instruim va trebui sa citim o carte aparuta in anii lui Eminescu asupra intoxicatiei cu mercur, in urma administrarii medicamentului dupa posologia aplicata si lui. Astfel in Pathologie u. Therapie, B IV de C.A. Wunderlich, Stuttgart, 1856, aflam ca de multe ori intoxicatia devine mai manifesta, dupa ce se mai prescrie chiar si in doza minima la un interval mai lung de pauza, exact cum s’a intamplat la Eminescu. Printre simptome se descriu eruptiile hiperemice si veziculare, accelerarea pulsului, diaree, tremuraturi mercuriale si ceea ce este de retinut acum, uneori pacientul poate sa moara pe neasteptate, subit (Bateman).

Eminescu se plangea de slabiciune, dureri in tot corpul, batai de inima, medicii îi dau un pahar cu lapte (antidot?) apoi marele poet moare subit; un tablou clinic mai clar, intarit stiintific de observatiile din 1887 publicate de dr. Ion Nica, nu se mai poate inchipui. Doctorul Izsac a sperat ca prin vindecarea lui Eminescu va intra in analele medicinii, pregatea o lucrare in acest sens, dar din pacate numele sau va ramane legat de moartea poetului.

Departe de noi intentia de a fi facut toate aceste consideratii numai din pedantismul medicului de a elucida un diagnostic, si la acest capitol, Dr. Ion Nica ramane dator cititorilor sai.

Suferind de o psihoza fara substrat organic, Eminescu pana la moartea sa din anul 1889 nu a avut de ce sa nu-si pastreze puterea creatoare artistica. In cartea lui Ion Nica ni se arata pe larg felul cum s’a insanatosit el la Manastirea Neamtului, mediul i-a fost asa de potrivit incat i-a adus repede inseninarea dorita. Langa codrul si natura tarii lui iubite, „Eminescu se regaseste pe el insusi, astfel ca va compune mai multe poezii printre ele „Vezi randunelele se duc”, una din cele mai frumoase poeme ale literaturii romane, din toate timpurile. De acolo o trimite lui I. Negruzzi, acesta o si pulbica in Convorbiri literare (1887) iar Onicescu isi aminteste cum a compus-o si i-a dat-o sa vada daca-i buna. In acelas timp trimite Veronicai o alta poezie de mare frumusete artistica. Sa sustii ca ele se datoreaza unui mecanism patologic, cum o face Ion Nica, este chiar mai mult decat riscant. Daca ne vom referi la Kamadeva si la extraordinara traducere „Lais”, vom avea imaginea reala a lui Eminescu, nicicand departat de poezie, in „marea intunecime”, asa i se marturisea lui Vlahuta cateva luni inainte de-a muri.

Am certitudinea ca daca Eminescu ar fi fost pus sub ingrijirile unor oameni cuminti, asemenea lui Hoelderlin in celebrul sau turn din Tuebingen, intr’un cadru ca cel de la Manastirea Neamtului legat de vesniciile neamului sau, departe de orasele iritante pentru creierul sau sensibil, marele nostru poet s’ar fi insanatosit complet, cum nu rar are loc la multi ciclo-timici, semnele sale din resuta a treia nu apartineau unei demente secundare, ca la Schumann, ci unei baze organice supradaugate prin intoxicatie mercuriala.

Si fiindca nu are rost sa plangem pentru ce ar fi putut sa fie, cu atat mai mult avem datoria sa ne indreptam atentia asupra ce-a fost si in acest sens ar fi bine sa incetam a mai vorbi despre marea intunecime a lui Eminescu, atunci cand ea nu e sustinuta de niciun document.

Numai plecand de la aceste realitati, ne vom putea apropia demiurgica sa opera, in proportiile ei „uriesesti”.
Adevarul asupra lui Eminescu este numai unul si pentru ca lumina lui sa coboare printre noi, cu toate inexplicabilele ei ezitari, cartea drului Ion Nica constituie un mare pas facut inainte.

Inchei marturisindu-mi convingerea ca mai toate flagrantele inadvertente semnalate de noi nu apartin atat autorului, cat presiunilor ce s’au exercitat asupra lui, tocmai pentru a zadarnici mesajul profund al cartii, pe drumul ideal al caruia am incercat sa ma inscriu cu multa daruire.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Adevărul despre Eminescu (4)

  1. Pingback: Adevarul despre Eminescu (4) « Ortodoxie sau moarte!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s