Adevărul despre Eminescu (5)

Eminescu, expresia supremă a neamului românesc

Sursa: mihai-eminescu.ro

“– Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să ne apropiem!”

Urma o scurtă pauză, în care profesorul cuprindea de la catedră întreaga clasă, cu ochii săi pătrunzători. Noi, elevii, stăteam încremeniţi, apoi el continua:

“– Eminescu este expresia supremă a neamului românesc”.

De acum înainte, în clasă se înstăpânea o atmosferă de biserică, în care vibra de emoţie numai vocea renumitului profesor de limba română şi director al liceului “Principele Nicolae” din Sighişoara, Horia Teculescu.

Aşa îşi începea acest dascăl şi apostol al neamului românesc fiecare lecţie despre Eminescu. Întreaga viaţă cultural-literară din orăşelul medieval de pe Târnava Mare a fost patronată de el în perioada interbelică. Era coleg şi prieten bun cu cei mai de seamă poeţi şi prozatori din acea perioadă: Ionel Teodoreanu, Ioan Minulescu, Lucian Blaga, Octavian Goga şi alţii. Pe aceştia îi invita la Sighişoara ca să ţină conferinţe literare în sala culturală a oraşului, căreia el i-a dat numele de “Eminescu”. Aici erau găzduite teatre în turneu, precum şi alte conferinţe ale Asociaţiei Astra, al cărei preşedinte era. La liceul nostru, lecţiile despre Eminescu erau programate timp de un întreg trimestru şcolar.

Cunoscând şi trăind această realitate din perioada interbelică nu se poate să nu încerci un sentiment de revoltă când te gândeşti că în perioada înrobirii noastre comuniste, opera celui mai mare poet român a fost aproape ignorată, redusă în manualele şcolare la o singură lecţie, cu cel mult două sau trei poezii comentate, principală şi nelipsită fiind “Împărat şi proletar”. Dar această poezie nu era analizată din punctul de vedere al valorii ei artistice, ci pentru a susţine teoria luptei (a urii, de fapt) de clasă.

După reforma învăţământului din 1949, luând modelul sovietic, profesorii deveniseră din “apostoli ai neamului” nişte propagandişti ateo-comunişti. Fiindcă şi-a iubit foarte mult neamul, în timpul războiului ruso-turc, din 1877, protestând prin articolele sale politice împotriva armatelor ruseşti care nu mai voiau să părăsească ţara românească, deşi noi îi ajutasem să scape din încercuirile de la Plevna şi Vidin, Eminescu a fost considerat poet naţional, ceea ce era contrar doctrinei ateo-comuniste. Dar, apoi, a fost considerat extremist, antisemit etc, epitete cu care a fost stigmatizat în timpul ocupaţiei comuniste. Declamarea poeziei “Doină” a rămas şi astăzi interzisă. Ca urmare, este uşor de înţeles de ce întâlnim foşti elevi din acea perioadă care nu ştiu prea multe lucruri despre cel mai mare român, Eminescu.

Despre Eminescu s-au scris cele mai multe tomuri de recenzii, romane, conferinţe, critici literare, zeci de ediţii ale poeziilor sale, poezii ce au fost traduse în aproape toate limbile europene. Evocându-l, este surprinzător cum acest “geniu pustiu” a avut timp, forţă fizică şi intelectuală ca să creeze o operă inegalabilă, pe cât de vastă, pe atât de valoroasă. Spun surprinzător deoarece, până la descoperirea lui de către Titu Maiorescu, a dus o viaţă plină de lipsuri, colindând ţara în lung şi-n lat, prezent la studii la Viena şi Berlin. Asigur stimaţii cititori că eu nu îndrăznesc să-l cuprind, să-l prezint pe acest geniu al neamului românesc, “poet nepereche”, în două pagini de revistă, cu atât mai mult cu cât eu nu am nici talent literar, nici pretenţii de istoric, analist sau critic literar. Ceea ce încerc eu să redau acum este numai o simplă mărturie despre felul în care ne-a fost prezentat Eminescu pe vremea când eram elevi la liceu, ce am simţit când ni-l prezentau profesorii noştri, când îl citeam, îl memoram, îl recitam etc. Poezia “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!”, pe care sunt sigur că o cunoaşte toată lumea, nu lipsea din programul niciunei serbări şcolare sau culturale, iar noi, cei care o recitam, eram răsplătiţi cu aplauze prelungite, publicul ridicându-se în picioare. Pentru noi, elevii de atunci, educaţia moral-creştină se făcea în paralel cu obligaţiile de studiu şcolar; apoi, ca studenţi, am înţeles mai bine articolele sale politice, cuprinse în două volume, ce stăteau permanent pe masa noastră de lucru, alături de Biblie şi de tratatele medicale după care ne pregăteam examenele de la Facultate.

La Iaşi am poposit de multe ori sub “Teiul lui Eminescu”. Parcă îi vedeam aievea pe “junimişti” şi convorbirile lor literare, simţeam cum ne transmiteau şi nouă din patriotismul lor, şi trebuie să recunoaştem, că, în educaţia şi formarea noastră profesională, modelele acestor bărbaţi curajoşi, luptători pe plan cultural şi al afirmării noastre naţionale şi-au lăsat adânci amprente.

Din clasa noastră de liceu cred că nu a existat niciun elev care să nu fi ştiut pe de rost măcar zece poezii de Eminescu. Cei mai mulţi reuşiseră să înveţe să recite “Luceafărul”, cu cele 98 de strofe. Când am învăţat aceste poezii nu ştiam ce “mană cerească” vor deveni pentru noi în timpul detenţiei din iadul Aiudului! Cei ce nu uitaserăm încă poeziile lui Eminescu şi ale celorlalţi clasici ai literaturii noastre le transmiteam vecinilor noştri de închisoare, cu ajutorul alfabetului Morse, prin perete, iar aceştia, la rândul lor, ni le transmiteau pe cele cunoscute de ei. Aşa am ajuns să memorăm în jur de 2000 de strofe din diferite poezii şi multe alte lecţii de cultură generală sau de specialitate de la profesori universitari, personalităţi de prim rang – elita neamului românesc – căreia i s-a săpat mormântul în închisoarea din Aiud. Sunt peste 2000 de nume de eroi martiri înscrise pe plăcile de marmură din interiorul monumentului pe care supravieţuitorii, foşti deţinuţi politic, l-au ridicat în cimitirul din Aiud. Acesta este adevăratul genocid asupra neamului românesc din perioada comunistă!

Ar fi foarte multe de spus despre ce a însemnat acest geniu al poeziei pentru sufletele noastre, atunci de liceeni, şi mai târziu de oameni împovăraţi de acuzaţiile comuniştilor, dar ar fi un sacrilegiu să-l descriem doar în câteva paragrafe. În 1989 am privit la televizor cum fraţii noştri basarabeni, mai curajoşi decât noi, cei ce-l “adulam” pe Ceauşescu, au pregătit un spectacol la Teatrul Naţional din Chişinău, cu ocazia aniversării poetului naţional Mihai Eminescu; se împlineau 100 de ani de când sufletul său trecuse în lumea celor drepţi. A fost un arc peste istorie, de când şi noi, elevii liceului din Sighişoara, aniversam în fiecare an pe Eminescu, cu poezii, cântece, pe versurile poetului, interpretate de corul liceului, referate şi tot ce era mai frumos şi mai reprezentativ din creaţia poetului Eminescu.

Celor de la Chişinău nu le-a fost frică atunci să recite poezia “Doină” şi nici ultima parte din “Scrisoarea III”. Atunci, plângând de bucurie, dar totodată şi de necaz, am retrăit bucuria pe care o simţeam în liceu, când, cu glasul tremurând de emoţie, recitam minunatele poezii ale marelui Mihai Eminescu.

Dr. Teofil MIJA

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Adevărul despre Eminescu (5)

  1. Pingback: Adevarul despre Eminescu (5) « Ortodoxie sau moarte!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s