Adevărul despre Eminescu (9)

Valeriu Anania, Drama divină a lui Hyperion

Sursa: mihai-eminescu.ro

E greu de presupus că la aniversarea unui secol de la publicarea Luceafărului lui Eminescu s-ar mai putea scrie despre acest poem şi altceva decât articole festive. Toată critica literară românească, de la condeiele cele mai autorizate până la cutezătorii dizertaţiei de circumstanţă, l-a analizat din toate unghiurile şi planurile, unanimă în a recunoaşte că el reprezintă nu numai culmea creaţiei eminesciene, ci şi un pisc de nimeni încă atins în relieful poeziei noastre naţionale. Că Luceafărul exprimă, în esenţă, condiţia singulară a geniului în relaţie cu oamenii obişnuiţi, condiţie în interiorul căreia nici el nu poate fi fericit şi nici nu poate ferici pe cineva, e astăzi un loc comun. Limpeziri îndestulătoare s-au făcut şi asupra dublei surse de inspiraţie a poemului: pe de-oparte basmul românesc Fata din grădina de aur, cules şi publicat de Künisch, pe de alta, legenda lui Hyperion, din mitologia greacă. Primei surse i se datorează drama epică, de interes secundar pentru analiza de profunzime; cea de a doua e menită să revele concepţia filosofică a poetului, sublimată în încrengătura lirică a marii poezii.

Un poem de talia Luceafărului însă are şi însuşirea de a rămâne pentru totdeauna o operă deschisă. Cu fiecare nouă lectură e posibilă abordarea ei dintr-o altă perspectivă şi descifrarea unor sensuri ascunse. Din acest punct de vedere, e de reţinut atenţia cu care o seamă de critici au stăruit asupra naturii duale a eroului principal, în speţă a Luceafărului, şi a relaţiei dintre el şi Divinitate. Problema pare la început simplă, deoarece, potrivit mitologiei antice, Hyperion se născuse din Ouranos şi din Gheea şi, ca atare, el aparţinea deopotrivă celor două lumi, cerul şi pământul, bucurându-se de facultatea implicării în oricare dintre ele, după voie şi împrejurări. Luceafărul lui Eminescu însă se declară ca fiind născut din cer şi din mare. Pământului îi aparţine nu el, ci fata de împărat. În altă împrejurare îşi revendică soarele drept tată şi noaptea drept mamă. Modalitatea lui de a deveni accesibil fetei este transfigurarea prin mijlocirea fie a apei, fie a întunericului, de unde şi dubla lui înfăţişare în visul acesteia, de înger sau demon, ceea ce a făcut posibilă descifrarea simbolui androgin. Teluricul aşadar, nu este un element al naturii lui, ci doar un mediu de oglindire şi o cale de acces către lumea fenomenală. Pe de altă parte, mitologicul Hyperion era unul din cei doisprezece titani, primele creaturi cu care se începe vasta teogonie elenă. În poemul eminescian, Luceafărul e o fiinţă cu desăvârşire singulară, unica lui relaţie metafizică fiind aceea cu Domnul, spre care se îndreaptă cu aripi uriaşe, mistuind spaţiile, şi asupra căruia poetul, magistru al imaginii, nu ne oferă nici un fel de reprezentare. Poate că tocmai imposibilitatea de a determina dubla natură a Luceafărului prin simpla lui raportare la mitul grecesc i-a făcut pe unii cercetători să nu se mulţumească cu o simplă suprapunere de motive; în demersul critic a fost introdusă o nouă relaţie, aceea dintre Hyperion şi Logos. Ar fi de amintit G.Călinescu (timid şi marginal), D. Murăraşu (didactic, dar foarte direct şi explicit), Zoe Dumitrescu-Buşulenga (explorând zonele subtile), Mihai Bulacu (norocos pe document). Acestuia din urmă îi datorăm, se pare, descoperirea unei pagini inedite de manuscris eminescian (în Biblioteca Academiei) pe care se află însemnarea: Legenda Luceafărului, dedesbtul căreia începe transcrierea autografă a prologului din Evanghelia după Ioan. Ar fi de văzut, mai la adânc, dacă această vecinătate este o simplă coincidenţă (din mâna unui poet care-şi notează, pe aceeaşi pagină, gândurile cele mai disparate, după cum îi vin în minte) sau dacă legătura dintre cele două însemnări e deliberată, organică şi unitară.

Că autorul luceafărului cunoştea bine Biblia şi că citise numeroase cărţi bisericeşti, e fapt sigur. Că intelectul său era atras cu precădere de textele profunde, nu e nici o îndoială. Tot atât de învederată este şi aspiraţia spiritului său către zonele absolutului, prezentă în întreaga sa operă. Ca atare nu pentru un simplu divertisment va fi transcris el prologul Evangheliei a patra şi nu puţin va fi meditat asupra deschiderii: „La început a fost cuvântul”. Eminescu nu putea să ignore că acest Cuvânt de la început, în mărturisirea creştină nu era altceva decât Fiul, a doua persoană a Sfintei Treimi, de o fiinţă cu Tatăl „prin Carele toate s-au făcut”. Aşadar , Cuvântul e de aceeaşi esenţă cu Tatăl şi participă la creaţie ca factor activ. Prologul ioanic însă mai are un pol: „Şi Cuvântul trup s-a făcut”. Prin urmare , la început e vorba de Logosul primordial, născut din Tatăl mai înaninte de timp, apoi de Logosul întrupat, născut din Fecioară prin Duhul Sfânt. Iisus Hristos are două naturi, dumnezeiască şi omenească: prin cea dintâi participă la creaţie, prin cea de a doua el devine accesibil oamnenilor şi participă la dramele acestora prin afectele lor: bucurie, întristare, milă, mânie, şovăire, suferinţă, moarte. Logosul întrupat se dăruie lumii fenomenale: de dragul ei devine lumina tuturor.

În universul poemului eminescian, o întrebare crucială: îi aparţine Hyperion naturii create, sau participă la natura divină necreată? Câteva variante ale Luceafărului, păstrate în manuscris, folosesc de câteva ori sintagma „Lumină din Lumină”, evident preluată din Simbolul Credinţei şi cu trimitere directă la Logosul primordial. Dacă poetul nu a folosit-o şi în textul definitiv, aceasta se lămureşte prin tendinţa oricărei mari mari poezii de a evita explicitul şi de a opta pentru implicit, în favoarea ambiguităţii artistice, ceea ce asigură deschiderea perpetuă a unei capodopere. În textul pulbicat însă e tot atât de limpede că Hyperion are aceeaşi natură cu a Tatălui. Domnul se referă la „Cuvântul meu dintâi”, la cel ce răsare „din genuni” „cu-o-ntreagă lume” (nu odată cu lumea, ci cu lumea după el). În zborul său înalt, Luceafărul vede „ca-n ziua cea dintâi, cum izvorau lumine”, ca o amintire a părtăşiei lui la creaţie. Dorinţa lui de a deveni muritor înseamnă trecerea lui sub „o altă lege”, o lege căreia, evident, nu-i aparţine acum. Fetei de împărat îi declară limpede că el e „nemuritor”, pe Domnul îl roagă să-i reia „al nemuririi nimb”. Mai mult, în refuzul său de a-i acorda statutul unui muritor, Tatăl foloseşte pluralul, ca şi cum ei doi ar forma o comunitate : „Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaştem moarte”.

Mai există o pricină pentru care în Hyperion nu putem vedea o simplă creatură. Printre alte însuşiri, creatura raţională este înzestrată şi cu libertate, dar cu o libertate proprie naturii ei, adică cu facultatea de a opta, esenţial, între două alternative, între cer şi pământ, bine şi rău, lumină şi întuneric, frumos şi urât, viaţă şi moarte. Puterea de opţiune însă implică virtualitatea împotrivirii. În principiu, orice făptură raţională işi poate asuma starea de revoltă împotriva propriei condiţii. Pentru ea Creatorul nu este doar Dumnezeu şi Parinte, e şi Stăpân. Conştiinţa limitelor poartă în sine sămânţa posibilităţii de a se răzvrăti. Au făcut-o îngerii în cer, a făcut-o primul om pe pământ. Revolta le e atribuită şi titanilor mitologci. Dintre care Hyperion era unul. Or, în ciuda numelui său, Luceafărul lui Eminescu nu este un Lucifer.
El nu este nici un Adam. Ars de dorinţa de a-şi asuma „o altă lege”, el nu se revoltă, ci se roagă: nu neagă, ci afirmă: nu revendică, ci solicită. Relaţia dintre el şi Domnul nu este aceea dintre rob şi stăpân, ci dintre fiu tulburat şi şi tată înţelept. El i se adresează Acestuia prin numai două apelative : „Părinte” şi „ Doamne”, cerându-i să-l „dezlege” „de greul negrei veşnicii”, să-i acorde libertatea de a se naşte „din păcat”, condiţie pe care evident, nu o avusese niciodată.

În acest moment intevine adevărata drama a Luceafărului. Arzătoarea lui solicitare se izbeşte de un răspuns implacabil: îţi dau orice, „dar moartea nu se poate”. Ah, nu pentru că Părintele n-ar vrea sau că nu i-ar înţelege tulburarea, ci, simplu, pentru că „nu se poate”. Dacă se prezumă o neputinţă a lui Dumnezeu, una singură, aceasta e imposibilitatea lui de a deveni creatură, de a se limita pe Sine, de a renunţa la propria Lui esenţă, de a-şi anula Fiinţa. Imposibilitatea e nu numai a Părintelui, ci şi a lui Hyperion, ca unul ce participă la natura Acestuia. Nici de data aceasta el nu se revoltă, ci doar înţelege. El cel menit să lumineze, a fost luminat. Scena idilică de pe pământ, spre care Tatăl îi îndreaptă atenţia în final, e acum lipsită de importanţă. Drama s-a consumat.

Se va fi gândit oare Eminescu la rugăciunea din Ghetsimani? Iisus –omul şovăie în faţa crucii şi-i cere Tatălui, „dacă este cu putinţă”, să nu fie răstignit. Tatăl însă tace. Iisus ştie că „nu este cu putinţă”, că cele două voinţe trebuie să rămână coincidente. Aceeaşi tăcere L-ar fi întâmpinat şi dacă, de pildă, după înviere, i-ar fi cerut Tatălui ca, de dragul oamenilor, să nu se înalţe la cer, ci să rămână cu ei şi printre ei în trup văzut, să-i fie iubirea la îndemâna tuturor. „Nu se poate”. Locul Său e de-a dreapta Tatălui, lumina Lui trebuie să vină din cer, unde urmează să-şi redobândească slava de care s-a lipsit o vreme. Luceafărul eminescian, ca astru al nopţii, pare a fi şi creatură, dar mai degrabă un ipostas al increatului, cu menirea de a lumina. Drama lui este aceea că nu-şi poate părăsi condiţia ipostatică. Este numai o dramă interioară, nu şi o prăbuşire tragică; din braţele şi de sub alintările flăcălui, fata îl zăreşte iarăşi, revenit pe cer, şi-l cheamă din nou. Logosul poate fi trădat, dar nu uitat: puterea lui de atracţie rezidă în natura lui divină, sursă de suferinţă, dar şi de supremă înţelegere.
Desigur, după cum nu există o corespondenţă riguroasă între motivul Luceafărului şi mitul antic al lui Hyperion, ea nu se dezvăluie nici în relaţie cu prologul Evangheliei după Ioan. Nu poate fi ignorată, printre altele, prezenţa filosofiei kantiene sau înrâurirea cosmogoniilor orientale. Dar că în cei zece ani de meditaţie şi elaborare, poetul s-a folosit de categoria Logosului-primordial şi întrupat-pentru o configurare iniţiatică a eroului său pare a nu fi nici o îndoială. Aceasta însă nu înseamnă că în Luceafărul-sau în oricare altă operă-trebuie căutată o „teologie” a lui Eminescu. Gândurile de mai sus nu sunt altceva decât un adaus la o ipoteză exegetică asupra capodoperei eminesciene. Dacă se vor dovedi şi viabile, ele pot fi un pios omagiu la un centernar de excepţie (Valeriu Anania, DIN SPUMELE MĂRII, Colecţia homo religiosus, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 141-146).

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Adevărul despre Eminescu (9)

  1. Frumoasa initiativa. M-am gandit si eu sa fac o categoria speciala cu Eminescu in raport cu ortodoxia. Sa ma ierte „romanul absolut” ca din lipsa de timp nu am reusit.

    • Iartă el şi duşmanilor lui, cum nu ar ierta celor ce îl iubesc pe el? Cu atât mai mult, cu cât, asemeni Celui în faţa Căruia petrece acum sălăşluit întru El fiind – primeşte fiece lacrimă vărsată pentru el, fiece zvâcnire a inimii adresată lui de către cei care-l cunosc în Duhul Iubirii. Important este ca, punând inimă de la inimă – „să-l apărăm pe Mihai.”

  2. Pingback: Adevarul despre Eminescu (9) « Ortodoxie sau moarte!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s