Adevărul despre Eminescu (14)

Eminescu ne îndeamnă fără încetare să venim la Biserică, Mama Neamului Românesc. “Atâta foc, atâta aur, / Ş’atâtea lucruri sfinte / Peste’ntunericul vieţei / Ai revărsat părinte”…

Sursa: Ortodoxie sau moarte!

Eminescu şi-a mărturisit credinţa ortodoxă în mod public.

Mihai Eminescu se bucură de evlavia populară, pentru cei care văd şi ştiu să simtă aşa ceva.

Eminescu ne înfrumuseţează viaţa sufletească, ne învaţă mereu să trăim frumos, oficiază pentru Unire alături de Ştefan cel Mare şi Sfânt, într-un efort evident, din sânul BOR, iar biserica, fără nici o îndoială, în smerita şi jertfelnica ei lucrare liturgică şi misionară, este păstrătoare de Neam, întru Unire.

Eminescu ne îndeamnă fără încetare să venim la Biserică, Mama Neamului Românesc.

Noi creştinii auzim chemarea lui Eminescu, Biserica ortodoxă Română, Mama Neamului Românesc. Şi unii preoţi, la predică întreabă: Ce spune Mihai Eminescu? Biserica Ortodoxă Română este Mama Neamului Românesc. Ne cheamă la biserică. Duceţi în lume şi celorlalţi creştini această chemare. Formularea aceasta a venit din rândul creştinilor spre toată suflarea româneacă şi spre preoţi, a venit prin Mihai Eminescu. Creştinii au evlavie, au căldură sufletească faţă de Eminescu. Dumineca la altar îl pun în pomelnicul personal, rostesc şi numele lui Mihai Eminescu. Unii creştini îl roagă pe preot să facă o slujbă de pomenire-e vorba, pentru cei care nu ştiu, de o slujbă de pomenire de aproximativ 15 minute, în continuarea sfintei Liturghii-pentru Mihai Eminescu şi desigur pe lista de pomenire pot trece pe oricine, dar şi pe cei din familie, trecuţi la viaţa de dincolo. Mihai Eminescu nu este singur, este activ, indiferent de potrivnicii.

În 1888, Veronica Micle reuşeste să-l ia pe Eminescu din Botoşani, din casa Henrietei, sora poetului şi să-l însoţeasca în Bucuresti. Veronica Micle ştia că Eminescu este în deplinătatea facultăţilor sale mintale. Veronica Micle înţelesese că Eminescu trebuia să dispară din vizorul oficialităţilor, care-l arestaseră, îl internaseră la ospiciu, oficialităţi care au pus la cale intimidarea lui prin adevarate torturi fizice-fusese batut cu funia , iarna, in timp ce se arunca pe el, cu găleata, apă rece, a fost tratat medicamentos abuziv şi distructiv cu buna ştiinţă, i s-au adus perturbari grave pe planul existenţei sale fizice, dar organisul său încă mai rezista. Oficialităţile nu ştiau unde dispăruse Eminescu. Fusese arestat ca un autentic deţinut politic, din cauza activitaţii sale de ziarist. Exact la aceasta activitate va reveni acum, din clandestinitate. Incepe să publice din nou o serie de articole, desigur nesemnate, în presa vremii. Viaţa politică se înviorează. Mihai Eminescu, nici înainte de 28 iunie 1883 , când a fost arestat şi nici în timpul detenţiei, nu a acceptat nici un compromis. Era în serviciul poporului român şi în cele ale ţarii nu avea de cedat nimic. În urma unui articol polemic apărut pe data de 13 ianuarie 1889, lumea oficialităţilor politice se dezechilibrează, guvernul de coaliţie format din alianţa conservatorilor cu liberalii, se destramă. Era mâna lui Eminescu. Colegii de breaslă care-i publicau articolele şi-au recâştigat astfel demnitatea. Pentru ei Eminescu era aceeaşi minte luminată pe care o ştiau de dinainte de a fi arestat. Cel mai mare ziarist al Romaniei se întorsese la meseria sa de ziarist. Oficialităţile îşi dau seama că Mihai Eminescu şi-a reocupat locul în viaţa publică. Poliţia, serviciile secrete intră în alertă, căutându-l. Îi descopera adresa unde se refugiase cu Veronica Micle. Este din nou arestat, în aceeaşi manieră brutală ca în 1883 şi internat la ospiciu. Încă din 1883 guvernanţii au călcat în picioare legislaţia ţării, practicând răpirea de persoană, internarea abuzivă, cu toate practicile condamnabile, torturarea fizica şi medicamentoasă. Terorism de stat! Celei mai luminate personalităţi nu i s-a acordat calea unui proces, în urma căruia urma să fie condamnat sau achitat. Celui ce a reuşit să statueze legea şi cinstea ca un dat obligatoriu pentru toţi, i se refuză legile ţării. Politicienii-industriaşii-finanţiştii de atunci, se comportă cu el ca nişte oameni ai fărădelegii. În aceste circumstanţe îl vizitează Alexandru Vlahuţă la ospiciu:(Din articolului Eminescu bolnav, de A. Vlahuţă, din “Curentul Eminescu şi o poezie nouă”, Tip. “Lupta”, 1892, republicat în revista Flacăra, an III, nr. 35-14 iunie 1914) : “M-a cunoscut şi i’a părut bine când m-a văzut. M’a întrebat de prieteni, căinându-i şi vorbind de ei cu milă, ca de nişte oameni pierduţi, sau foarte nenorociţi”.

Cititi si despre adevaratii dusmani ai lui Eminescu si lichidarea lui (pag 12):

Dosare secrete privind războiul nevăzut al evreilor sionişti cu românii

M-a cunoscut. Cu alte cuvinte Vlahuţă se aştepta ca sub efectul medicamentelor să fie într-o stare de letargie, în care să nu-şi mai recunoască prietenii, sau să nu poată vorbi.

M-a întrebat de prieteni, căinându-i. Nu s-a plâns de situaţia în care se afla. Nu şi-a îndreptat cuvintele spre cei făradelege, a căror victimă era. Mintea sa era în purtare de grijă faţă de prieteni. Pe ei îi deplânse. Doamne, ce uriaş, în pace şi linişte sufletească! Numai un om cu sufletul îndumnezeit poate vorbi aşa. Cu un suflet de stâncă. De acolo, din altarul sufletului său, Eminescu oficia. De ce-i compătimea? Ştia că nu sunt destul de îmbunătăţiţi sufleteşte, pentru a face faţă urgiilor lumii acesteia, care acum se vor revărsa şi mai mult peste ei. Vorbind de ei cu milă. De unde atâta mila? Doamne ai milă de noi! Domnul are milă de noi, dar şi noi trebuie să avem milă de cei în dificultate. Şi Eminescu avea.

Oamenii din lume, cât de cât îndumnezeiţi şi călugării încercaţi nu se clatină nici în ultima clipă a vieţii, pentru a nu-l lasa pe vrăjmaş să le intre în cetatea lor sufletească. Eminescu avea trevzia minţii, veghea permanentă la raiul din sufletul său. Avea o viaţa duhovnicească îmbunătăţită. A trăit într-o bogată viaţa religioasă ortodoxă. Familia Eminescu poate să fi fost familia cu cei mai mulţi călugări din secolul XIX, iar Mihai Eminescu, nepotul, cu cei mai mulţi unchi şi mătuşi în călugărie. Bunicul sau, cântăreţ bisericesc… Raluca, mama poetului, a avut doi fraţi călugări, Calinic şi Iachint, trei surori călugăriţe, Olimpiada, Sofia şi Fevronia şi pe Xenia, nepoată de soră, tot călugăriţă. Dar Raluca, mama poetului? De asemenea cu sufletul la cele înalte. A cumpărat o bisericuţă, încât Eminescu a avut, din fragedă copilărie, o biserică a familiei, chiar pe moşia părinteasacă. Ea mai există şi azi. Mai mult, Eminescu, mergea, pe jos pâna la Mânastirea Agafton, din apropierea Botaşanilor, la mătuşile sale măicuţe aici. Şi rămânea în vacanţe în bucuria celor mânăstireşti. Nu e de mirare că pe 28 iunie în timp ce urma să-l aresteze cu forţa, a cerut pantaloni negri. Să fim cu luare aminte la acest moment. Mihai Eminescu spera să aiba o scăpare, să fie lăsat să se retragă din lume, la o mânăstire…

Numai un suflet de creştin îi deplânge pe alţii, deşi, după toate regulile lumeşti, el, Eminescu, părea a fi de plâns.

Vorbind de ei cu milă, ca de nişte oameni pierduţi. Ştia că nu reuşiseră, încă, să sesizeze Calea şi să meargă pe ea. Doar pe această Cale păcaele se mai pierd, slăbesc, iar cei cu o viaţă mai îndumnerzeită, le ţin la distanţă, nu se lasă înrobiţi de simţuri şi tentaţii. La Eminescu starea sufleteasca a fost toată viaţa într-o evoluţie continuă inclusiv în timpul cumplitei lui detenţii, ceea ce de bună seamă l-a ajutat să nu înebuneasca, aşa cum ar fi dorit unii din cei care-l ţineau în captivitate. Câţi dintre noi pot spune că au evoluat ca Eminescu, pas cu pas, spre cele sfinte? Numai creştinii autentici merg până la jertfa de sine pentru neamul lor. Numai creştinismul plămădeşte oameni de un astfel de caracter. Aceştia nu participă la opresarea propriului neam, dimpotriva. Mihai Eminescu, în momentele evocate în rândurile de mai jos, cu sufletul luminat de Dumnezeu:

“Atâta foc, atâta aur,

Ş’atâtea lucruri sfinte

Peste’ntunericul vieţei

Ai revărsat părinte”…

Atâta foc, atâta aur-din planul ideal, celelst. Intunericul vieţii-planul material. Acest plan material, cu întunericul lui, este sub darurile divinităţii. Focul Sfântului Duh, aurul bogăţiilor spirituale ale raiului. Ai revărsat-generozitatea făra margini a darurilor divine. Lucruri sfinte-învăţăturile Noului Testament, Fecioara Maria, sfinţii, liturghia şi altele. Peste-ntunericul vieţii…Ş toate acestea de la Dumnezeu, pe care, în poemul Luceafărul, îl numeşte Părinte şi Doamne, iar Fecioara Maria este idealul suprem de frumuseţe, cu strălucirile ei dumnezeieşti, între cetele de sfinţi.

Dogma Biserici este clară şi categorică, doar Domnul nostrum Iisus Hristos este fără de păcat. Nu există om fără de păcat. Deci nici Mihai Eminescu nu este fără de păcat. Dacă este cineva fără de păcat, să ridice piatra si să-l lovească. Dintre potrivnicii lui se poate compara vreunul cu viaţa lui Eminescu? S-au căutat cu îndărătnicie momentele care-i pot fi socotite greşeli, păcate. Anii de cumplite suferinţi, 1883-1889, martirajul la care a fost supus nu i-au întunecat lumina lăuntrică, bunătatea, mila faţă de semeni, iar rugăciunea către Dumnezeu a rămas altarul sufletului său. Iertate i-au fost păcatele, prin spovedanie şi împărtăşanie. Ştiut este că prin jertfa de sânge, pentru credinţă-trecând astfel din viaţa aceasta la Cer-au fost iertate păcatele martirilor, azi fiind sfinţi canonizaţi. Avansăm ideea că Eminescu a pătimit ca un martir şi a murit prin moarte martirică, atât otrăvit, cît şi datorită ultimei lovituri, fatale, în uma căreia a fost plin de sânge. Nu a renunţat cu nici un preţ la idealul unirii tuturor românilor de pe pământul lor strămoşesc într-o singură ţară, ideal apostolic mântuitor de neam. Suferinţele la care a fost supus nu i-au mutilat sufletul, dimpotrivă. E vorba de profilul spiritual al unui om într-un process de continuă înduhovnicire, îndumnezeire.

„După câteva minute de tăcere îşi împreună mâinile şi, ridicându-şi aiurit ochii în sus, oftă din adânc şi repetă rar, cu’n glas nespus de sfâşietor: “Of, Doamne, Doamne!…” Era în acest suspin al a lui şi în aceste cuvinte sinteza întregei lui vieţi, şi poate, c’o ultimă fulgerare de conştiinţa, a străbătut în clipa aceea lanţul tuturor suferinţelor lui din copilarie şi până în ceasul în care se afla. M’a podidit plânsul ş’am plecat. De-atunci nu l’am mai putut vedea…”

Da, i-au sfărâmat organele trupului. Aceasta a fost ordinea de atac împotriva captivului Eminescu. Ajunsese în captivitate perfect sănătos. Dovadă ca a rezistat supliciilor timp de şapte ani.

Da, un zeu învins , dar zeul acesta era în lanţuri. În lanţuri fiind, l-au lovit…

Of, Doamne, Doamne!…cât i-am iubit şi cât îi iubesc! Şi iată ce i-au făcut, dragi cititori-îl răstigniră, pâna la moarte, pe crucea suferinţei. Dar intunecimile acestei vieţi nu l-au biruit. Bate la porţile sufletelor noastre să fie primit. Împreună vom birui.

Eminescu a fost mai aproape de Dumnezeu, de aceea iubirea sa a fost mai tare, a supravieţuit, atât în faţa greutăţilor vieţii, cât şi în timpul anilor de martirizare şi faţă de asasinii săi din umbră, sau văzuţi. Eminescu a fost un creştin de cea mai autentică trăire. Mihai Eminescu a construit lumea verbului său, din iubire, atât în timpul vieţii sale ca om liber, cât şi în timpul captivităţii şi martirizării sale. Nu i-a urât nici pe cei care l-au martirizat. Documentaţia nu lasă loc de nici o îndoială. Arma lui Eminescu nu a fost ura, ci adevărul. Avea tăria sfinţilor. N-a urât pe nimeni, dar nici nu a renunţat la lumina adevărului. N-a trădat iubirea, n-a abandonat-o. Iubirea e de sus, de la Părintele luminilor. Cu uşurinţă se poate constata că Eminescu are o influenţă benefică de excepţie asupra Neamului, îl adună din risipire, îi întăreşte capacităţile de solidarizare, îl ajută să-şi trăiască frumos viaţa, îi împodobeşte sufletul, îl fortifică în faţa greutăţilor şi provocărilor vieţii, îl îndeamnă să contribuie la dăinuirea, la eternizarea lui ca neam, dar toate acestea vin de la Eminescu în sufletul nostru, fără ură. Din înălţimile nimbului carpatin, Mihai Eminescu îşi exercită calităţile de sfânt protector al Neamului Românesc! Dinamica prezenţei spirituale eminesciene în viaţa Românilor, ne obligă să fim cu luare aminte. Iar potrivnicii au alte interese. Bate-voi păstorul şi se va pierde turma. Şi Iisus a fost bătut şi răstignit, dar nu şi-a pierdut turma şi nici turma nu s-a pierdut de El. Isus e un model de urmat. Şi Eminescu a fost bătut şi asasinat, dar nu ne-a pierdut şi nici noi nu ne-am pierdut de el.

Veronica Micle şi Mihai Eminescu

Ştefan Micle: 1820-4 august 1879.

Veronica Micle: 22 aprilie 1850-6 august 1889.

Mihai Eminescu: 15 ianuarie 1850-15 iunie 1889.

Veronica Micle este ardeleancă din Năsăud. Tatăl ei, Ilie Câmpeanu, cade eroic , pe câmpul de luptă, sub steagul lui Avram Iancu. Mama sa ,Ana Câmpeanu şi Veronica se refugiază la Iaşi.Veronica termină Şcoala Centrală de Fete din Iaşi în 1863, impresionând prin buna sa pregătire. Cine asistă la acest examen? Ardeleanul Ştefan Micle, profesor universitar, rectorul Universităţii din Iaşi. Câţi ani avea prof. Ştefan Micle? Cu treizeci de ani mai mult ca Veronica. O cere în căsătorie. La vârsta de 14 ani Veronica devine soţia profesorului Micle. Au doi copii, Valeria şi Virginia. Când o cunoaşte Mihai Eminescu? In anul 1872, la Viena, unde era student. Intre 1872-1874 a fost student la Berlin. Da, Eminescu se îndrăgostise de Veronica. Ştiţi, dragi cititori câţi poeţi, prozatori, compozitori, pictori, s-au inspirat şi au creat capodopere, în astfel de situaţii? Avem în vedere înamorarea pe plan afectiv, romantic, nu iubirea trăită pe plan terestru. Şi Dumneavoastră, în adolescenţă, în tinereţe, aţi fost îndrăgostiţi cu înflăcărare de vreo fată, fără să ştie ea, sau ştiind, dar totul a rămas în imperiul trăirilor sufleteşti. Lui Eminescu de ce îi refuzaţi aşa ceva? Iubirea Dvs. a fost ardentă, fără să fie pământească. Într-un anume fel, aceste trări au fos stocate de Eminescu în amorul înflăcărat(cuvântul e folosit de Eminescu în loc de dragoste, de iubire) al Luceafărului faţă de Cătălina, amor rămas în totalitate pe planurile celeste, sacre. Şi din sufletul poetului, din aceste trăiri, apare poemul Luceafărul, versul genial al spiritualităţii româneşti. A înobilat pentru totdeauna Neamul Românesc. Din rana iubirii neîmpărtăşite. Dragostea terestră, dintre Cătălin şi Cătălina este altceva.

Avea şi Eminescu un chip feminin, care-l inspira. Revenit la Iaşi , in 1875 frecventează şi salonul literar al familiei Micle. Dragostea lor se manifesta pe planul înaltei creaţii poetice. Din această perioada au început să-şi dedice poezii. Pe când, dragi contemporani, asemenea saloane literare şi în anii pe care îi trăim ? Cum de în educaţia altor neamuri astfel de situaţii sunt cunoscute pâna la nivelul unor oameni mai puţin informaţi, iar la noi, sublimul este bagatelizat?

Profesorul Ştefan Micle se stinge din viaţă la 4 august 1879. După această dată Mihai Eminescu îşi exprimă dorinţa de a se căsători cu Veronica Micle.

Impotriva acestei posibile familii s-a viclenit, impidecând-o, Eminescu fiind supus unei adevarate torturi sufletesti. Mai târziu devenise o imposibilitate. Eminescu, Mirele Neamului Romanesc, ajunsese la confruntarea finală cu cei ce se impotriveau sfintelor aspiraţii româneşti. De va fi nevoit să-i înfrunte cu preţul propriei vieţi, o va face, dar fără să rişte şi viaţa celei dragi. Tragismul acestei perechi fara pereche va străbate veacurile. Iubirea lui Eminescu a acces în orizontul divinităţii, iubindu-şi restaurator familia cea mare, a tuturor românilor.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s