Sinuciderea şi eutanasia

O problemă interesantă cu care s-a confruntat jurisprudenţa europeană se referă la existenţa dreptului de a muri şi dacă statele au obligaţia de a-l garanta. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a ajuns la concluzia de principiu că nu se poate deduce din conţinutul articolului că ar exista un drept de a muri şi prin urmare a menţinut interdicţia absolută de a ajuta pe cineva să se sinucidă. Este interesant de ştiut punctul de vedere şi cu privire la o tentativă de sinucidere însă până în momentul de faţă Curtea nu a fost sesizată pe o asemenea problemă. Trebuie precizat că textul articolului impune statelor obligaţia pozitivă de a luau toate măsurile care se impun pentru protejarea dreptului la viaţă.

Învăţătura Bisericii fiind aceea de condamnare a sinuciderii, aceasta cuprinde, evident, şi persoanele ce ar ajuta la realizarea unui asemenea act.

Dintre toate fiinţele numai omul este capabil de sinucidere, adică „curmarea conştientă şi voluntară, directă şi arbitrară a propriei vieţi trupeşti, fie prin întrebuinţarea unor mijloace ucigătoare, fie prin neîmplinirea unor acţiuni care sunt imperios necesare pentru susţinerea vieţii, de pildă alimentară”.

Deşi există în prezent o unanimitate în plan european cu privire la condamnarea actului suicidal, trebuie arătat că sinuciderea a fost întâlnită ca fenomen în toate timpurile, uneori ajungând la dimensiunile unei plăgi sociale.
În istorie se regăsesc afirmate diverse viziuni asupra actului suicidal de către numeroasele filosofii şi religii pe care umanitatea le-a cunoscut. Astfel, pentru unii sinuciderea poate reprezenta un act de curaj suprem, o cinstire a zeilor, ori actul maxim de iubire faţă de soţ ori un conducător politic, în timp ce pentru alţii este cea mai condamnabilă atitudine.

Amintim în acest sens că după credinţa niponă, sinuciderea săvârşită în anumite condiţii (harakiri) curăţă orice pată morală şi asigură înmormântare şi amintire onorabilă. Deşi principial califică sinucigaşul drept un om care a săvârşit păcate grele în existenţe anterioare, budismul admite în unele împrejurări sinuciderea. Islamul alături de creştinism condamnă fără rezerve curmarea propriei vieţi, existând circumstanţe în care aceasta să fie văzută dintr-o perspectivă favorabilă.

Majoritatea filosofilor antici, romani şi greci, au condamnat actul suicidal, dar în veacurile din urmă putem aminti o seama de apologeţi ai dreptului omului la moarte: D. Hume, Montesquieu, Bentham, Schopenhauer, Duhring, aceştia „vorbesc, în termeni entuziaşti chiar, de o etică şi filozofie a sinuciderii, ca de realizări strălucite ale culturii moderne”.

Înainte de a preciza mai specific poziţia Bisericii faţă de sinucidere şi sinucigaş, trebuie precizat că orice faptă omenească este judecată mai întâi din punct de vedere al scopului său şi abia apoi din cel al manifestării sale exterioare astfel, deşi atât sinucigaşul cât şi mucenicul acceptă finalul tragic al propriei vieţi, deosebirea fundamentală dintre cei doi este dată de resortul interior ce a adus la o asemenea faptă.

Potrivit lui Georgios Mantzaridis mucenicul prin jertfa de sine „biruieşte moartea prin iubire”, în timp ce sinucigaşul „este biruit de aceasta pentru că nu poate iubi”.

Jertfirea vieţii din iubire faţă de Dumnezeu ori aproapele, reprezintă apogeul iubirii creştine. Iisus Hristos însuşi se dă pe Sine pentru „viaţa lumii” îndemnându-i şi pe ucenicii săi să-şi jertfească viaţa din iubire faţă de aproapele: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.” (Ioan 15, 13).

Biserica a canonizat atât pe sfinţii mucenici care au acceptat moartea pentru Hristos aflându-se în imposibilitatea de a o evita, fără a-şi tăgădui credinţa, dar şi pe aceia care au ales-o de bună voie, ori chiar au urmărit-o. Este impresionant cazul Sfântului Ignatie al Antiohiei, care se adresează creştinilor din Roma cerându-le să nu mai intervină pentru eliberarea sa: „că eu de bună voie mor pentru Dumnezeu… lăsaţi-mă să fiu mâncare fiarelor prin care pot dobândi pe Dumnezeu” . Amintim aici rugăciunea pe care preotul o rosteşte înainte de sfinţirea darurilor în cadrul Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur ce prezintă jertfa Mântuitorului ca o dăruire de Sine în întâmpinarea morţii: „Şi Acesta, venind şi toată rânduiala pentru noi plinind, în noapte în care a fost vândut şi mai vârtos pe Sine Însuşi S-a dat pentru viaţa lumii.”

O categorie cu totul şi cu totul aparte o constituie „creştinele care s-au sinucis pentru a evita necinstea. Acestea au fost cinstite ca sfinte de către Biserică (de pildă Sfintele: Domnina, Verini, Prosdochi, Pelaghia). Recunoaşterea sfinţilor care s-au sinucis în ciuda interzicerii şi condamnării sinuciderii, mărturiseşte largheţea spiritului Biasericii. Evidenţiază şi promovează libertatea persoanei faţă de normele impersonale şi subliniază diversitatea formelor de manifestare a Harului Sfântului Duh. În cazurile acestea nu se are în vederea fapta obiectivă, ci intenţia pastorală. Şi, pe baza acestei intenţii nu se consideră aici sinucidere ci jertfă de sine.”

Sinuciderea este condamnată categoric de morala creştină, în primul rând pentru faptul că este o crimă împotriva firii omului. Viaţa este primul între bunurile pământeşti şi însuşi instinctul de autoconservare, îi cere omului să nu o distrugă arbitrar, intenţionat. Dacă e vorba să vorbim în termeni de drept putem afirma că omul deţine doar un drept de administrare şi de folosire raţională, dar în nici un caz de proprietate asupra vieţii sale. Oribilitatea actului suicidal este probată şi de reacţia firească de dezaprobare şi groază pe care o are orice om la vederea unui sinucigaş. Aceasta demonstrează că actul suicidal este îndreptat împotriva esenţei însăşi a firii umane.

Fiecare om trebuie sa contribuie la binele semenilor prin împlinirea după putere a datoriilor sale sociale, ceea ce face sinuciderea a fi considerata o crimă şi împotriva societăţii, a familiei şi a patriei. Prin fapta sa oribilă, sinucigaşul aruncă ruşine asupra apropiaţilor săi, dezertând de la toate datoriile sociale. Fapta sa se constituie de asemenea într-un model social negativ ce îi poate stimula şi pe alţii spre dispreţuirea propriei vieţi. Chiar şi în cazul în care anterior actului suicidal sinucigaşul era o persoana dispreţuită din punct de vedere social pentru greşelile şi nedreptăţile săvârşite, fapta sa nu este scuzabilă, deoarece denotă fie lipsa voinţei de îndreptare fie pierderea cu totul a nădejdii în iertarea şi ajutorul lui Dumnezeu.

În al treilea rând, pentru faptul că omul nu este proprietar absolut al vieţii sale, ci doar beneficiarul darului lui Dumnezeu, sinuciderea este şi o crimă împotriva lui Dumnezeu. Ea îmbracă forma unei violări nedrepte asupra persoanei umane, care-i revine exclusiv lui Dumnezeu.

Ceea ce face sinuciderea a fi un păcat de o gravitate extremă, este faptul că spre deosebire de alte păcate, ea închide pentru totdeauna poarta căinţei şi a pocăinţei, din aceasta pricină, în cazul în care actul suicidal nu a survenit ca urmare a pierderii capacităţii mintale, Biserica îi exclude cu totul pe sinucigaşi din rugăciunile sale, potrivit canonului 14 al episcopului Timotei al Alexandriei: „În privinţa acestuia [sinucigaşului], clericul trebuie să lămurească dacă s-a făcut aceasta cu adevărat ieşit din minţi fiind. Căci de multe ori rudeniile celui ce a pătimit aceasta, vrând să obţină aducerea jertfei şi rugăciune pentru el, mint şi zic că nu era în minţi. Uneori însă a făcut aceasta din cauza tratamentului jignitor al oamenilor sau oarecum din scârbă, şi pentru aceasta nu trebuie să se aducă jertfa, căci s-a făcut sieşi ucigaş. Deci clericul negreşit trebuie să cerceteze cu de-amănuntul, ca să nu cadă sub osândă.”

Cuvânt grecesc, eutanasia, iniţial a semnificat starea sufleteasca si morala a muribundului de a primi cu deplina linişte şi chiar seninătate moartea. În timp cuvântul şi-a modificat sensul, astăzi semnificând „străduinţa medicului răsărită din compasiune faţă de suferinţa umana, de a uşura muribundului cât mai mult părăsirea vieţii pământeşti printr-o potrivită aşezare a trupului, prin îndepărtarea tulburărilor exterioare, prin alinarea durerilor prin anestezie, prin narcotice, substanţe soporitice şi altele, toate de natura să liniştească sistemul nervos, să micşoreze sentimentul fricii, să ridice moralul, să suprime durerile.”

Cazurile în care este reclamată aplicarea eutanasiei pentru binele individual şi colectiv se pot grupa în 3 categorii:

1. Eutanasia pură, care presupune transpunerea individului uman aflat în faţa morţii în stare de insensibilitate prin administrarea de narcotice, substanţe soporitice şi altele acceptându-se o probabilitate destul de mare de a se produce un efect mortal, dar fără a se urmări în mod expres acest lucru.

2. Eutanasia în sens restrâns, care presupune administrarea la cererea celor gravi bolnavi a unei substanţe provocatoare de moarte.

3. Eutanasia în sens larg, prin care se înţelege omorârea nedureroasa a acelora pentru care se considera ca viaţa proprie nu mai are nici un sens şi valoare, în plus fiind consideraţi o sarcină pentru cei din jur, de pilda, alienaţii, cretinii, schilozii 100% şi cei care reprezintă o primejdie pentru vigoarea unui neam.
Nu vom insista mai mult asupra diverselor definiţii şi clasificări care au fost aduse eutanasiei, ci vom sublinia că din perspectiva învăţăturii Bisericii ce a fost expusă anterior în cazul avortului şi a sinuciderii ea reprezintă fie un act suicidal fie un omor calificat, sau ambele.

Argumentele aduse în general în sprijinul eutanasiei le putem regăsi între cele aduse pentru susţinerea practicilor abortive. Acestea fac apel fie la raţionalitatea economică, fie la povara socială pe care omul bolnav sau invalid o reprezintă. Un argument ce necesită o analiză mai atentă este acela care afirmă scutirea omului bolnav de suferinţe inutile atunci când moartea este oricum iminentă. Este adevărat că în acest caz orizontul temporar extrem de redus faţă de apariţia inevitabilă a morţii ar putea arunca o lumină înţelegătoare faţă de actul eutanasierii. Aceasta s-ar putea întâmpla numai la o privire superficială asupra vieţii care acordă o importanţă precumpănitoare nejustificată actelor externe ale sale faţă de cele lăuntrice. Indiferent de cât de puţin ar mai avea de trăit cel asistat în eutanasie, acel interval de timp poate constitui pentru el un prilej ultim de cunoaştere a realităţilor profunde ale existenţei. În plus suferinţa în viziunea Bisericii este şi un act curăţitor al sufletului ce-i permite să dobândească calitatea de cetăţean al împărăţiei cerurilor.

Aşadar, binele aparent pe care nădăjduiesc să-l împlinească cei care asistă muribundul în procesul eutanasierii, fie că o fac cu încuviinţarea muribundului, fie că nu, se poate transforma, şi se transformă în marea majoritate a cazurilor, într-un rău ireparabil dacă avem în vedere perspectiva vieţii veşnice.

În concluzie eutanasia reprezintă o practică imposibil de justificat moral ce încearcă ascunderea omuciderii sau suicidului în spatele prefăcutei mile faţă de suferinţa aproapelui.

Siluan Popescu

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Calea fericirii (Morala), TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s