“Anotimpurile” de Franz Joseph Haydn, prin ochii lui Stendhal

«…Trebuie ca muzica să înceapă prin a ne rătăci şi prin a ne face să privim ca posibile nişte lucruri pe care nu îndrăzneam să le sperăm !»

Se spune că partea cea mai interesantă a operei unui scriitor, din perspectivă poietică, este corespondenţa. Aduce informaţii despre chinurile facerii literaturii artistului respectiv, de cele mai multe ori. Dar ce se întâmplă atunci când corespondenţa se referă nu la scris, ci la muzică sau la pictură, sau la ambele ? Atunci când scrisorile dezvoltă o întreagă teorie subiectivă a apariţiei unor obiecte de artă ce nu au nici o legătură cu romanele expeditorului ? Ei bine, în asemenea cazuri putem avea de-a face cu o vervă incredibilă şi cu o fantezie a gustului atât de sigură şi de bine exprimată încât să aflăm totul, să zicem, despre Haydn, dintr-o semi-biografie alcătuită de Henri Beyle.

Aflat în 1808 la Viena, scriitorul îl întâlneşte pe cel mai complex simfonist al tuturor timpurilor şi îşi dezvăluie gândurile despre el unui prieten aflat la Paris. Scrisorile către Louis de Lech (şi restul publicului nebănuit) se transformă straniu într-un mic tratat intim despre opera unuia dintre părinţii muzicii clasice. Descoperim, aşadar, că inventatorul orchestrei moderne cu treizeci de interpreţi şi peste optsprezece feluri de instrumente a compus două oratorii ce combină magistral vocalul solo cu vocalul coral şi cu instrumentalul, după ce autorul lor îşi făcuse un merit din a prelucra şi transforma concertul pentru o singură voce (sau pentru un singur instrument) în muzică pentru orchestră mare.

În anul 1798 el prezentase pentru prima dată, în sălile palatului Schwartzenberg, oratoriul «Facerea lumii», pe versuri de Milton, o creaţie mai curând sublimă decât savantă, fiincă, în vorbele lui Beyle (sau ale lui Haydn însuşi) «personajele erau îngeri, nu ţărani». Doi ani mai târziu, însă, va compune (mereu deschizând partitura cu «In nomine Domini» şi încheind-o cu «Laus Deo») o a doua piesă asemănătoare (chiar dacă mai bogată în elaborate cvartete), care însă cuprindea viaţa câmpenească şi anotimpurile privite dintr-un sat. Noul oratoriu arată ca o galerie de tablouri diferite ca gen, subiect şi colorit, împărţită în patru săli : în prima, primăvara, se află zăpada şi vântul de miază-noapte ; în vară – furtuna ; în toamnă – vânătoarea, iar în iarnă – adunarea de seară a ţăranilor.

S-a spus că soarele de vară din acest oratoriu este zugrăvit, în maniera muzicii descriptive, asemănător până la repetare cu cel din «Creaţiunea». Toropeala zilei de caniculă este totuşi perfect redată şi «ajutată» de bubuitul tunetului cu care începe furtuna şi care vine să rupă tăcerea folosită de compozitor ca mijloc stilistic în chiar miezul piesei. Toamna se deschide cu o vânătoare de corbi, ce alcătuieşte un subiect ideal pentru muzică, şi se continuă cu un cântec al culegătorilor de vii, care se poate auzi uneori şi azi în Ungaria.

Criticii au reproşat însă lui Haydn că a cuprins artistic două ierni în acelaşi an ; au reproşat de asemenea Celor patru anotimpuri faptul de a avea mai puţină melodie decât «Facerea» şi de a concentra şi puţina melodie existentă în orchestră, mai curând decât în voci, ceea ce transformă întregul oratoriu într-o lucrare orchestrală cu simplu acompaniament de voce. Totuşi acest lucru a permis să fie aranjată muzica în mărunte cvartete şi cvintete care au servit mai mult decât cea din «Facerea» micilor concerte de amatori.

Henri Beyle îşi încheie notaţiile de critică a artelor frumoase cu o comparaţie între Haydn şi Tintoretto, pornind de la gândul că amândoi ştiau să aşeze laolaltă energia lui Michelangelo, focul, originalitatea şi abundenţa invenţiunilor ; cu deosebirea că «Tintoretto-ul» din Eisenstadt era mai profund decât cel din Veneţia, cunoscând arta de a lucra foarte încet.

Sigur că Haydn nu e unul dintre «personajele» lui Stendhal ; însă prin trăsăturile subliniate lui, prin modul în care este privită muzica, prin comparaţia ei cu pictura, aminteşte de un «ce» foarte specific scriitorului şi felului său de a aborda toate subiectele. Haydn nu este aici cu nimic mai viu şi mai limpede decât a fost Julien Sorel, în contextul său…

Ioana Tătaru

Ascultă: Haydn, Anotimpurile

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s