De la fereastra lui Camille Pissarro

„Când încep un tablou, primul lucru pe care încerc să-l fixez este acordul. Între acest cer, acest teren şi această apă există neapărat o relaţie de acorduri…”
Pissarro, într-o scrisoare către fiul său, Lucien

S-a întâmplat că zilele trecute, înainte să dea ninsoarea, priveam şi eu de la propria fereastră, în curtea casei vecinilor. Şi am văzut ceea ce s-ar fi putut uşor numi un tablou impresionist. Lumina soarelui cădea filtrată printre mai multe blocuri de nori, în aşa fel încât sublinia numai anumite aspecte ale priveliştii: un acoperiş roşietic, o cuşcă de căţel… în rest – doar umbre sau culori întunecate de umbră.

Mi-am amintit atunci de coloana vertabrală a impresionismului francez, de „moşul Camille Pissarro”, cum îl numea Teo Van Gogh. S-a născut în 1830, pe o insulă numită Saint Thomas, ce făcea la acea vreme parte din Antilele Daneze, şi ar fi trebuit să preia patiseria tatălui său din micul port Charlotte Amalia, dacă nu şi-ar fi dorit din fragedă tinereţe să picteze. A studiat mai întâi cu Corot şi prietenii acestuia din şcoala de la Barbizon, care lucrau la Fontainebleau la vremea când Pissarro fusese trimis la şcoală în Franţa. Aşa se face că a păstrat, în toată opera sa, tendinţa reîntoarcerii la natură pe care aceştia o practicau, atitudine ce se opunea regulilor tradiţionale de prezentare idealizată a peisajului.

La fel cu toţi impresioniştii cu care a fost mai târziu prieten (Monet, Renoir, Manet) a urmărit dizolvarea formei în lumină şi, mai presus de orice, surprinderea pulsaţiei, a trecerii dintre un moment şi celălalt, a însuşi efemerului existenţei, în arta prin excelenţă statică a picturii; spaţiul va fi sugerat în tablourile sale nu prin valoraţie şi mai puţin prin desen şi perspectivă cât prin culoare. Cu toate acestea, desenul a rămas întotdeauna pentru el intermediarul dintre artă în sine şi percepţia directă, motiv din care a fost singurul impresionist care a experimentat mult cu litografia, mai ales după anul 1896.

Însă tot el este cel care a făcut trecerea către utilizarea metodelor generaţiilor de pictori ce s-au desprins din impresionism şi i-au urmat. Paul Cézanne şi Gaugain îl recunosc deschis drept maestru, iar cu neoimpresioniştii el foloseşte chiar tehnici de pictură comune. În jurul anului 1885, Pissarro a adoptat fără rezerve noua tehnică pointilistă, iar în 1886, cea de-a opta expoziţie comună a impresioniştilor îi va găzdui, din iniţiativa lui Pissarro, pe divizioniştii Seurat, Signac şi tânărul Lucien, fiul pictorului, în ciuda faptului că vechea generaţie le reproşa, ca şi lui Pissarro, utilizarea „procedeelor chimice” moderne.

În 1890, însă, Pissarro renunţă şi la divizionsim (pe care îl descrisese comerciantului de artă Durand Ruel ca „sinteză modernă între teoria culorii descoperită de Chevreul, experienţele lui Maxvell şi măsurătorile lui N. O. Rood.”). Este grav afectat de o boală de ochi ce nu îi mai permite să lucreze în aer liber, aşa că începe să picteze mai mult de la fereastra locuinţelor pe care le închiriază în diverse locuri tocmai pentru a beneficia de privelişte. Portul şi faleza de la Rouen, Dieppe sau Le Havre, imaginile navelor care încărcau şi descărcau mărfuri au fost pictate astfel. Avenue de L`Opéra sau seria Grădinilor Tuileries, aparţinând aceleiaşi perioade, recompun realitatea fluidă ce nu poate fi surprinsă în esenţă decât prin momentele ei fugitive şi privilegiate.

Dincolo de cronologie, mă gândesc la faptul că a studiat, împreună cu Monet, în călătoriile sale la Londra, opera lui Turner şi a lui Constable. Influenţa care pare să-l fi marcat cel mai profund (şi să mă fi impresionat pe mine cel mai mult, atunci când privesc reproduceri după tablourile lui) este uimitorul curaj cu care Turner dizolva volumele pentru a se concentra numai asupra impresiei de moment. Cu toate că, la Pissarro, coincidenţa dintre momentul evocării şi obiectul ei are loc ca manifestare a unei dinamici psihice care vrea să iasă din inerţia primelor impulsuri şi este dictată deci de voinţa intelectuală a artistului mai mult decât de capriciile afectivităţii lui. „Acoperişurile roşii”, din 1877, mărturiseşte, mi se pare, tocmai, surprinderea unei clipe ca obiect şi utilizarea desenului ca instrument perfect subordonat prelucrării impresiei prin gând…

Ioana Tătaru

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s