RAZBOI INTRU CUVANT

Singura sansa a crestinismului rasaritean este aceea a unui razboi intru cuvant.

Nicolae Steinhardt

Una din cele mai grave şi îngrijorătoare probleme ale omului atât în epoca noastră cât şi în vechime a reprezentat-o ciocnirea armată sângeroasă a unor tabere organizate, adică războiul. În contemporaneitate această problemă a dezvoltat un interes deosebit după experienţa celor două războaie mondiale. În opoziţie cu războiul, Sfânta Scriptură vorbeşte deseori despre darul păcii. Astfel, Dumnezeul Scripturii este Domn al păcii, iar venirea în  lume a Mântuitorului Iisus Hristos a fost însoţită de binevestirea păcii păstorilor de către îngeri.

În Dumnezeu, care potrivit Sfântului Apostol şi evanghelist Ioan este iubire, nu putem găsi decât armonie, tandreţe şi delicateţe. Prin urmare în esenţa lui războiul nu este altceva decât o înstrăinare a omului de Dumnezeu, ce duce inevitabil la o înstrăinare de sine însuşi şi de aproapele.

Directa cauzalitate între înstrăinarea de Dumnezeu şi război o regăsim afirmată încă din perioada Vechiului Testament: „De veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca. Iar de nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta, atunci sabia vă va mânca, căci gura Domnului grăieşte.”  (Isaia 1,19-20).

Potrivit Sfântului Nicolae Velimirovici „nimeni altcineva decât Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu” nu poate să ne arate şi să ne explice mai bine cauzele războiului. „Nu există nici măcar o singură carte în această lume în care să fie descrise atâtea războaie ca în Biblie, descrieri însoţite de explicarea lor, care merge până la rădăcina primă.”

Înainte de a înfăţişa succint învăţătura scripturistică şi a Tradiţiei Bisericii faţă de război, să facem un mic popas în antichitatea păgână, amintind că potrivit viziunii acestei perioade războiul reprezenta o stare de normalitate a relaţiilor dintre popoare.

După Heraclit din Efes (540-480 î. Hr.), războiul este stăpânul tuturor şi lui i se cuvine numele de «Zeus»; războiul îi face pe unii zei, pe alţii oameni, pe unii sclavi, pe alţii liberi.

În opoziţie cu aceasta Vechiul Testament arată limpede că voia lui Dumnezeu este ca relaţiile dintre oameni să se caracterizeze prin unire, colaborare paşnică, bună înţelegere, iubire. Toţi oamenii sunt copii ai Tatălui ceresc, despre originea comună a acestora vorbindu-ne Cartea Facerii astfel: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!»” (Facere 1, 27-28).

În epoca primordială unitatea dintre oameni nu era doar de natură ontologică, ci chiar şi de limbă. Aşa cum reiese din capitolul 11 al Cărţii Facerea: „În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi.” (Facere 11,1). Unitatea ontologică şi lingvistică este întărită apoi prin porunca iubirii faţă de aproapele, pe care o găsim în cartea Levitic în aceeaşi formulare pe care o va reda şi Noul Testament, chiar dacă nu era încă ridicată la aceeaşi statură a desăvârşirii morale: „Să nu te răzbuni cu mîna ta şi să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.” (Levitic 19,18).

Profeţii Vechiului Testament au vorbit de multe ori despre pace, arătând-o ca o caracteristică esenţială a împărăţiei mesianice. Cu toate acestea ştim bine că în  perioada Vechiului Testament, Dumnezeu nu doar a acceptat războiul, ca o manifestare rea a libertăţii umane, ci l-a şi poruncit, în anumite situaţii, aceasta obligându-ne la o explicaţie suplimentară. Explicaţia este inerent legată de caracteristicile ontologice şi morale ale oamenilor din perioada respectivă.

În ordinea de drept divin, nu dreptul la viaţă deţine întâietatea, ci necesitatea păstrării posibilităţii împlinirii planului lui Dumnezeu de salvare a oamenilor din moartea sufletească şi trupească prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu porunceşte omorârea anumitor popoare o face tot din iubire faţă de neamul omenesc care trebuia salvat în integralitatea lui prin păstrarea unei rămăşiţe care să ducă mai departe credinţa într-un Dumnezeu monoteist şi a cărei moralitate să permită oferirea trupului în care Dumnezeu să se sălăşluiască, ceea ce s-a realizat prin pronia mântuitoare manifestată asupra poporului evreu şi care îşi găseşte împlinirea în naşterea lui Iisus Hristos din fecioara Maria. În felul acesta putem înţelege cel mai bine schimbarea de paradigmă în ceea ce priveşte războiul în Noul Testament faţă de Vechiul Testament.

După răstignirea, învierea, înălţarea la cer a Mântuitorului Iisus Hristos şi pogorârea Duhului Sfânt, neamului omenesc îi este oferită prin botez posibilitatea de a ieşi din împărăţia lui Adam celui căzut, dominată de război şi moarte, şi de a intra în împărăţia Adam-ului celui Nou, a păcii şi a iubirii.

Dincolo de aceste excepţii, în faţa lui Iahve războiul în sine este un mare rău, aceasta putându-se desprinde din istorisirea faptului opririi lui David de la zidirea Templului pe motivul că „a vărsat sânge” şi „a făcut războaie mari”. (1 Paralipomena)

În Noul Testament ceea ce domină este chemarea la iubire şi pace, dar regăsim şi aici ideea de război în afirmaţia Mântuitorului despre Sine : „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.” (Matei 10,34). Războiul capătă acum un cu totul alt conţinut şi sens. Armele nu mai sunt cele ale Vechiului Testament, trecându-se de la războiul cu sabia de fier la cel cu „sabia duhului”, care este „cuvântul lui Dumnezeu”. În acest sens amintim binecuvântarea pe care episcopul sau stareţul o rosteşte în cadrul slujbei de intrare în monahism atunci când înmânează metaniile. În Epistola către Efeseni, Sfântul Apostol Pavel ne face o prezentare amănunţită a armelor cu care este dator să se înarmeze ostaşul lui Hristos, adică orice creştin: „Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.” (Efeseni 6,13-18).

Se trece, aşadar, de la războiul cu arma la războiul întru cuvânt, de la războiul văzut la războiul nevăzut. Biserica acceptă prin iconomie războiul de apărare a patriei, dar condamnă fără ezitare războiul de cucerire. Acceptarea războiului de apărare a patriei de către Biserică nu înseamnă o obligaţie a creştinului de a participa la acesta ci doar o îngăduinţă a Bisericii faţă de neputinţa neamului de a se ridica în integralitatea lui la înălţimea poruncii iubirii faţă de vrăşmaşi. Chiar în „apostolul” care este rânduit să se citească la slujba de binecuvântare a armatei se face referire directă la inutilitatea soteriologică prezentă a războiului armat şi transferul atenţiei către războiul duhovnicesc: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Efeseni 6,12). Aceasta vrea să arate că dacă neamul, în integralitatea sa, ar fi luptat lupta cea bună, împlinitor făcându-se al îndemnului pe care Sfântul Apostol Pavel îl dădea lui Timotei, „Această poruncă îţi încredinţez, fiule Timotei, ca potrivit proorociilor făcute mai înainte asupra ta, să te lupţi lupta cea bună” (I Timotei 1,18), nu ne-am mai putea afla în faţa unui război armat, ci doar în faţa unei jertfe de sine spre mântuirea tuturor neamurilor.

În sensul celor amintite mai sus teologul Georgios Mantzaridis afirmă: „Evanghelia lui Hristos nu dă loc îndreptăţirii războiului. Iar Biserica nu a susţinut niciodată vreo doctrină a războiului, pentru că războiul are totdeauna la baza lui o anumită sau anumite nedreptăţi. A fost însă nevoie să tolereze din iconomie (pogorământ) ca războiul de apărare ca „rău mai mic”, război la care recurge de nevoie cel provocat sau nedreptăţit şi asuprit, în vederea salvării anumitor lucruri mai importante. Cu toate acestea „răul mai mic” despre care se vorbeşte aici este foarte relativ. În realitate nu există păcat mai mare decât războiul, căci acesta, aproape fără excepţie, îi face pe toţi să participe moral la ucideri. Toţi doresc victoria de partea lor. De aceea chiar şi cei ce nu ucid, consimt cu uciderile săvârşite în rândurile adversarilor. Iar ceea ce este mai tragic este aceea că astăzi, datorită televizorului, războiul a devenit un subiect interesant, pe care îl gustă cu seninătate şi impasibilitate în liniştea căminului său.”

Trecând acum la clarificarea directă a poziţiei Bisericii faţă de serviciul militar obligatoriu, menţionăm că în primele veacuri creştine aceasta şi-a manifestat opoziţia faţă de participarea şi înrolarea creştinilor la războaie.

În susţinerea acestei poziţii a Bisericii, Origen aducea argumentul că refuzul creştinilor de a se înrola în armată şi de a evita uciderile se bazează pe acelaşi raţionament ca cel al sacerdoţilor idolilor, acela de a avea mâinile curate şi nepătate de sânge pentru a putea aduce jertfele. În plus, Origen arăta că creştinii participă şi ei în mod nevăzut la război, alcătuind o oaste aparte a evlaviei, prin rugăciunilor lor pentru stat şi împărat. Cu toate acestea chiar şi în perioada primelor trei veacuri unii creştini luptau în armată alături de păgâni şi îşi satisfăceau stagiul militar aşa cum ne mărturiseşte Tertulian.

O dată cu venirea la conducerea Imperiului Roman a Sfântului Constantin cel Mare, tot mai mulţi creştini vor face parte din armata imperiului, dar aceasta nu a însemnat şi schimbarea poziţiei Bisericii faţă de război. Prin canonul al 13-lea al Sântului Vasile cel Mare, Biserica arată că nu socoteşte omoruri în esenţa lor faptele de curmare a vieţii omeneşti din timpul războiului, dar nu le consideră nici lipsite de vină, deoarece pe cei care ucid în războaie îi opreşte 3 ani de la împărtăşirea cu sfintele taine.

În final, pentru a clarifica şi mai bine problema înrolării obligatorii a creştinilor în armata statului ridicăm retoric întrebarea dacă Mântuitorul Iisus Hristos ar fi acceptat să facă parte din armata statului evreu, în cazul în care acest lucru ar fi fost obligatoriu. Considerăm că nu!

Siluan Popescu

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în CUVÂNT ORTODOX. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la RAZBOI INTRU CUVANT

  1. Gandid duhovniceste armele care trebuie sa le foloseasca crestinul sant ;Postul si rugaciunea cele doua aripi care te inalta spre cer .

  2. nico zice:

    buna seara
    ma iertati ca introduc aici acest mesaj doar ca nu pot accesa site ul razboi intru cuvant imi puteti spune un contact la care sa apelez ? multumesc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s